Argument

Apariţia acestei publicaţii este motivată din mai multe puncte de vedere. În primul rând, condiţiile actuale cer Bisericii să folosească toate mijloacele timpului, pentru ca mesajul Sfintei Evanghelii să pătrundă în fiecare casă şi în fiecare suflete de creştin. În acest sens, astăzi putem asculta la radio – emisiuni religioase, putem vedea la TV imagini cu slujbe arhiereşti, cu sfinţiri de biserici sau cu schituri retrase în adâncul pădurilor, putem procura de la chioşcurile de ziare sau din librării – reviste şi ziare cu conţinut religios, putem de asemeni obţine informaţii despre Biserică şi despre comunităţile creştine folosindu-ne de internet. În acest sens, Înalt Prea Sfinţitul Părinte Daniel – Mitropolitul Moldovei şi al Bucovinei, a îndrumat adesea pe preoţii parohi să elaboreze buletine parohiale sau foi religioase, antrenând în această acţiune pe intelectualii şi tinerii din parohie.

Pe de altă parte, gândind publicaţia cu un conţinut catehetic şi de spiritualitate, pe lângă cel informativ, vom încerca să prezentăm învăţăturile creştine într-o formă accesibilă marelui public, o formă catehetică, conducându-i pe creştini, în mod progresiv, spre frumuseţile trăirii duhovniceşti, specifice Ortodoxiei. Îi vom însoţi aşadar spre pustiile care au înflorit prin minunatele obşti monahale, ai căror vieţuitori sunt animaţi de dorinţa curată a trăirii adevărurilor de credinţă, la treptele cele mai înalte posibile omului. Dar în acelaşi timp vom deschide uşa milostivirii dumnezeieşti, oricărui creştin-trăitor la sat sau la oraş - care doreşte realizarea comuniunii personale cu Dumnezeu în experienţa urcuşului pe treptele desăvârşirii creştine. Este de asemenea justificată această publicaţie şi din punctul de vedere al particularităţilor fiecărei parohii şi a fiecărei obşti creştine. Astfel, pe lângă partea ei generală, va cuprinde şi aspecte ale vieţii bisericeşti din parohia noastră, ce trebuie să fie cunoscute, în primul rând de întreaga comunitate parohială, dar nu numai. Din acest motiv ea este gândită şi ca un buletin informativ, mai ales că unul din principalele obiective ale noastre este construirea bisericii parohiale.

Aceste gânduri ne-au îndemnat să aşternem pe hârtie ceea ce veţi descoperi d-voastră în paginile acestei reviste.

Paroh,

Preot dr. Ioan Chrivasă

Pãrintele Galeriu ne explicã Rugăciunea Domnească:

În acest univers imens, ameţitor, ale cărui margini abia le putem gândi, este Cineva Care îl cuprinde, îl poartă în Sine, îi poartă destinul, sensul şi pe Care Îl poţi numi şi chema: Tată; Care niciodată, nicăieri, oricât ai fi de alţii lepădat, nu te părăseşte şi nu te lasă singur.

Drept Tată ni-L mărturiseşte Iisus - Fiul Său cel veşnic. Cine ar putea descoperi mai adevărat, cu adevărat, pe Părintele universului decât Fiul Său? În noaptea pătimirii, când toţi, pâna şi ucenicii, Îl părăsesc, Iisus spune: “Iată, vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale, şi pe Mine să Mă lăsaţi singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine” (Ioan 16, 32).
Un erudit cercetător, Joachim Jeremias, meditând asupra rugăciunii Mântuitorului din grădina Ghetsimani, este uimit de invocarea Numelui prin care începe: “Avva - Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu” (Marcu 14, 36).

Avva! S-a căutat în toate textele de rugăciuni ale epocii. Nicăieri nu era invocat Dumnezeu cu acest nume - Avva. Precum se ştie, credincioşii pioşi israeliţi nici nu îndrăzneau să-L numească cu vreun nume. Dar căutarea stăruitoare a dus la aflarea răspunsului. În graiul epocii, în limba vorbită de Mântuitorul – aramaica din Precum se ştie, credincioşii pioşi israeliţi nici nu îndrăzneau să-L numească cu vreun nume. Dar căutarea stăruitoare a dus la aflarea răspunsului. În graiul epocii, în limba vorbită de Mântuitorul – aramaica din Precum se ştie, credincioşii pioşi israeliţi nici nu îndrăzneau să-L numească cu vreun nume. Dar căutarea stăruitoare a dus la aflarea răspunsului. În graiul epocii, în limba vorbită de Mântuitorul – aramaica din Precum se ştie, credincioşii pioşi israeliţi nici nu îndrăzneau să-L numească cu vreun nume. Dar căutarea stăruitoare a dus la aflarea răspunsului. În graiul epocii, în limba vorbită de Mântuitorul – aramaica din Galileea – cuvântul Avva apărea doar pe buzele pruncilor. Când ei începeau să gângurească, primele cuvinte erau Avva şi Ima, tata şi mama. - Iisus se adresează lui Dumnezeu într-un chip cu totul unic. Nimeni n-ar fi cutezat să rostească această invocare: Avva. Era mărturia nemijlocită a Fiului lui Dumnezeu, mărturi numai a Lui; Revelaţia în plinătatea ei personală, din ultima adâncime, din sânurile veşnice, de taină negrăită: Dumnezeu este Tatăl Meu.
Dar Dumnezeu este şi Tatăl nostru, al tuturor; de aceea Mântuitorul îi învaţă pe ucenici această rugăciune. El zice: “Aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri…” (Matei 6, 9). - Fiul ne învaţă ca şi noi să-L numim şi să-L chemăm pe Dumnezeu Tatăl Său şi Tatăl nostru, aşa să-L invocăm când ne rugăm. Dar atunci, ce revelaţie pentru noi! Avem toţi acelaşi Tată! Nimeni din lume nu este mai îndreptăţit, mai privilegiat să-L întâlnească, în orice ţară s-ar afla, nimeni nu e mai aproape sau mai departe; depinde doar de tine să te apropii sau să te depărtezi de El, să-L accepţi sau să-L respingi, să fii cu El sau să rămâi singur.

Şi, mai adânc, depinde de tine să te deschizi Duhului Său Cel Sfânt, Care te cheamă cu ardoare divină, prin Cuvânt, prin Taine, în Biserică. Aşa Apostolul exclamă: “Aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!” (Romani 8, 15). Şi chiar de stai departe, El continuă să răsară Soarele Său şi peste tine, să dea ploi roditoare şi pentru pâinea ta. El va rămâne mereu cu braţele deschise, aşteptându-te. Există şi un dor al lui Dumnezeu după tine.
Iar dacă la mai marii acestei lumi eşti nevoit să aştepţi să ţi se fixeze zile şi ore de audienţă, la El nu e nevoie. În orice clipă “audienţa” îţi este oferită. Te rogi, şi El îţi răspunde.

El e Tatăl nostru, al tuturor, al fiecăruia. Când te privesc, oricine ai fi, prieten sau neprieten, de un neam cu mine sau de alt neam, de o culoare sau alta, şi tu, şi eu avem acelaşi Tată. Şi deodată ne descoperim fraţi. Precum a şi spus Mântuitorul: “Voi toţi sunteţi fraţi” (Matei 23, 8).

Dar fiecare cu darul lui. Ce-ar fi cerul cu o singură stea, câmpul cu o singură holdă sau floare? Ce pustiu! Frumuseţea şi bogăţia stau în mulţimea darurilor prin care fiecare ne aducem ofranda, talentul rodit, al ospăţului comun, euharistic.

Iar dacă eu te ignor, te nedreptăţesc sau te lovesc pe tine, atunci nu numai tu suferi, ci, mai adânc, suferă Tatăl: “Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ către Mine” (Facerea 4, 10). Şi, în acelaşi timp, rana ta e rana mea, pentru că împreună suntem acelaşi trup: “Trupul lui Hristos”.

Iar El a zis: “Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34).

- va continua -

Sfaturi duhovniceşti de la Avva Varsanufie

“A spus Bătrânul:

- Folosiţi toate ocaziile pe care le aveţi să citiţi! Nu ascultaţi pe vrăjmaşul vostru care vă spune că veţi avea alt timp de citit şi atunci veţi citi. Pentru voi acum este timpul cel mai bun; acum puteţi dobândi “cultura”. Citiţi cât puteţi mai mult! Îmbogăţiţi-vă mintea voastră cu cunoştinţe multe şi inima cu smerenie adâncă, ştiindu-vă pe voi înşivă mai răi decât ceilalţi. Va veni timpul când nu veţi mai putea citi cărţi. Să ţineţi minte!”

“Stareţul Varsanufie spunea:
«Toată viaţa noastră este o taină. Iar taina aceasta o cunoaşte numai Dumnezeu. În viaţă nimic nu este întâmplător. Toate sunt rânduite de Pronia lui Dumnezeu. Noi însă nu înţelegem importanţa diferitelor întâmplări. În faţa noastră se află multe cutiuţe fără chei. Vedeţi diferite evenimente ce se petrec în viaţa voastră. În toate se află un sens foarte adânc. Acum poate că multe dintre ele vă sunt de neînţeles, însă vi se vor descoperi încet-încet în viitor.»”

“Ascultarea este mai înaltă decât postul şi rugăciunea.”

“Să rostiţi Rugăciunea lui Iisus neîncetat: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!» Şi să ne descoperim gândurile. Toţi Sfinţii noştri Părinţi spun că nu este cu putinţă să continuăm rugăciunea fără controlul gândurilor. Numele lui Iisus zădărniceşte orice plan diavolesc. Diavolul este neputincios în faţa puterii numelui Domnului, şi toate cursele lui se fac praf. De ce şi cum asta? Noi nu ştim. Ştim numai că aşa este. Autocontrolul nostru pentru a continua rugăciunea este neapărat necesar pentru că prin el ne descoperim gândurile. Şi mai presus şi mai înainte de toate, să aveţi smerenie şi să arătaţi smerenie.”

“Citiţi cărţi, nu vă istoviţi să înţelegeţi sensurile lor cele mărunte; nu vă complicaţi în analize. Ci rugaţi pe Dumnezeu ca să vă lumineze. Stareţul Anatolie mi-a răspuns, când l-am întrebat o dată de ce: «Te vei încurca». În cărţile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi nu se găsesc texte care să pricinuiască îndoială sau nedumerire. De exemplu: vămile, jertfelnicul cel ceresc, cetele îngerilor şi altele ca acestea. Toate acestea trebuie să le înţelegem duhovniceşte. Sunt o altă realitate, necunoscută, neapropiată nouă şi de neexplicat de limba omenească. Unii chiar se smintesc pentru că nu înţeleg că aceste cuvinte nu trebuie înţelese după literă ci oarecum altfel, duhovniceşte.”

“Cultura nu numai că nu împiedică sporirea duhovnicească, ci chiar o uşurează.”

“Mâhnirile care ne vin una peste alta, trimise de Dumnezeu sunt dovada dragostei Lui faţă de noi. Scopul fiecăreia este diferit. Ni le trimite ori ca să ne taie un oarecare rău, ori ca să ne cuminţească, ori ca să ne slăvească mai mult în viaţa ce va să fie, ori ca să ne pedepsească pentru păcatele noastre cele vechi. Toţi îşi duc crucea lor. Şi voi pe a voastră. Duceţi-o! Cel puţin cu un deget de-al vostru… Duceţi-o! Asta este absolut necesar pentru mântuirea tuturor, nu numai a monahilor. Da, toţi şi-au dus crucea. Şi toţi şi-o duc. Şi Dumnezeu Cel Întrupat Şi-a dus Crucea Sa. Însă a Lui a fost cea mai grea, pentru că a cuprins în ea toate crucile noastre. Dar cineva(Simon Cirineanul) L-a ajutat; I-a luat Crucea şi a dus-o el însuşi. Şi noi, cu toate că fiecare ne ducem crucea noastră, să-L ajutăm pe Domnul nostru, pregătindu-ne să devenim slujitorii Lui din cer, numărându-ne în ceata duhurilor netrupeşti. Ce mare menire!”

Paul Evdochimov – Despre icoana Naşterii Domnului

“Pruncul culcat în peşteră înseamnă deja coborârea Cuvântului la iad şi expresia cea mai pătrunzătoare, poate, a prologului celei de-a patra Evanghelii: «Lumina luminează în întuneric». Polaritatea absolută pe care o conţine acest cuvânt ne obligă să înţelegem termenul de «întuneric» în sensul său ultim, de infern, desemnând deci tot tragismul Intenţiei lui Dumnezeu pe parcursul istoriei. Din perspectiva timpului, e cea mai înspăimântătoare coexistenţă a Luminii şi-a întunericului, a lui Dumnezeu şi a Satanei. Din perspectiva veşniciei: «Soarele care a apus o dată cu El a risipit pentru totdeauna întunecimea morţii».

Prezenţa boului şi a măgarului, lângă leagăn, trimite încă o dată la Isaia: «Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul ieslea stăpânului său, dar Israil nu mă cunoaşte, poporul meu nu mă înţelege!» (Isaia I, 3). Simbolismul viţelului de sacrificiu şi al măgăriţei Împăratului care intră în Ierusalim este întărit prin cel al păstorilor cu oile lor şi al plantelor (orice idilă bucolică fiind exclusă) şi desemnează demnitatea mesianică a Copilului: «El se va hrăni cu lapte şi cu miere, până în vremea când va pricepe să respingă răul şi să aleagă binele.» (Isaia VII, 15). Pământul Făgăduit este imaginea Împărăţiei mesianice în care curg râuri de lapte şi miere (Ieşire III, 8). Matei (IV, 15-16) îl citează pe Isaia (VIII, 23) şi îl pune din nou în legătură cu vestirea naşterii lui Hristos: atunci «muntele (mesianic) va fi loc de păscut pentru boi şi oile vor călca pe acolo.» (Isaia VII, 25); acesta este peisajul foarte exact al icoanei.
Păstorii ne amintesc însă imediat de chipul Păstorului-Mesia. Semnificaţia peşterii proiectează o foarte curioasă lumină asupra parabolei Bunului Păstor (Ioan X, 1-21) şi îi oferă greutatea unei viziuni ioaneice a «coborârii la iad». Staulul în care oile Îl aşteaptă pe adevăratul Păstor, pe Mesia, este iadul, valea «umbrei morţii» (Psalm XXIII, 4): «Cel care nu intră pe uşă … este un hoţ». Hoţ este numele Satanei; el nu poate intra pe uşa care este Hristos, el pătrunde la oi pe căile lăturalnice ale minciunii. Păstorul Mesia «cheamă oile una câte una şi le scoate afară», El vine pentru «a le scoate afară», afară din staulul-iad-moarte, «pentru a le da viaţă» - «pentru a îndrepta orice fiinţă de la uşile fără de soare spre măreţia de viaţă dătătoare». Tema Păstorului câştigă în profunzime: El nu e numai Cel care mântuieşte şi călăuzeşte, ci şi Cel care te răpeşte morţii, dându-te vieţii.”

Să fim înţelepţi precum Daniel Proorocul

Aşa precum Sfântul Prooroc Daniel a trăit sub stăpânirea lui Nabucodonosor, regele Babilonului (Dan. 1,1), aşa şi noi trăim sub povara diavolului, lăsat de Dumnezeu să subjuge lumea.
Aflăm din Vechiul Testament (Dan. 1,4) că Sfântul Prooroc Daniel era unul din cei „patru tineri fără nici un cusur trupesc, frumoşi la chip şi iscusiţi în toată înţelepciunea, cunoscători a toată ştiinţa, cu adâncă putere de pătrundere, plini de râvnă”. Iată un model de a fi al nostru, absolut necesar pentru a înfrunta patimile şi a ieşi biruitori, pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om capabil de reuşită: „Cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrurile mâinilor tale. Toate le-ai supus sub picioarele lui” (Evr. 2,7-8).
Daniel şi-a pus în gând să nu se spurce cu bucatele regelui (Dan. 1,8). Oare câţi dintre noi am refuzat „bucatele” dulcegăroase puse în faţă spre pierzarea sufletelor noastre.
Nu întâmplător Dumnezeu a rânduit ca Parohia noastră să aiba Sfânta Biserică cu ocrotitor pe Sfântul Prooroc Daniel, aşezată în plină ctitorie atee comunista (cartierul CUG).
Păstorul Parohiei este un Daniel al zilelor noastre, înzestrat cu darurile Proorocului, care luptă cu leii trupeşti şi sufleteşti din jur.
Simţim permanent influenţa ocrotitorului spiritual mai ales în desfăşurarea Sfintelor Slujbe din Biserică, slujbe-exemple canonice pentru celelalte Parohii. Părintele Ioan, smerit, însă, repetă des:
„Să fie numele lui Dumnezeu binecuvântat că a Lui este înţelepciunea şi puterea; El dă înţelepciune celor înţelepţi şi ştiinţă celor pricepuţi” (Dan. 2,20-21).
Nu e greu să urmezi drumul celor două exemple de oameni adevăraţi pentru a afla calea spre Rai (unde ne cheamă atât de frumos Părintele Cleopa).

Conf. dr. C. Bradea,
Medic specialist

Omul

Încercând să înţeleagă «taina omului» şi relaţia sa cu Creatorul, psalmistul se întreabă: «Ce este omul, Doamne, că-ţi aminteşti de el sau fiul omului că-l pomeneşti pe el?».
Într-adevăr omul nu e o creatură între celelalte, ci cu totul specială, căci doar la facerea lui a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră...» - întipărind în lutul plămădit de «mâinile Sale» – lumină, conştiinţă, gândire, dragoste, putere de stăpânire a pământului. Iată de ce va zice tot autorul psalmilor: «Micşoratu-l-ai pe el cu puţin faţă de îngeri...».
Omul poartă în inima sa amprenta dumnezeirii: «Şi a suflat Dumnezeu asupra omului şi s-a făcut omul suflet viu».
Slujba înmormântării unui creştin este o adevărată «teologie a omului». Am putea spune că ea cuprinde întreaga învăţătură creştină despre om. Cea mai teologică definiţie a omului o găsim aici şi anume: «Cine eşti omule?». Răspuns: «Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, măcar deşi port ranele păcatului».
Acesta este omul – slavă negrăită, dar purtând asupra sa urmările păcatului.
Cu toate acestea, Omul cel nou – Hristos Domnul a şters urmările păcatului căci a luat asupra Sa păcatul omenirii şi l-a pironit pe lemnul Crucii.
Omul – «fiinţă amestecată din smerenie şi din mărire» poate astfel să strige către Dumnezeu: «Avva, Părinte!».
Pentru a înţelege mai profund taina omului în creştinism, să ne amintim cuvintele Apostolului Pavel de la II Corinteni VI-VII: «Fraţilor, noi suntem Biserica Dumnezeului Celui viu, precum Domnul a zis că: «Voi locui în ei şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu». De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi şi voi fi vouă Tată şi voi veţi fi Mie fii şi fiice», zice Domnul Atotţiitorul. Deci având aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinăciunea trupului şi a duhului, săvârşind sfinţenie întru frica lui Dumnezeu.»

Preot dr. Ioan Chirvasă

Vladimir cel Sfânt - creştinătorul ruşilor

Religia tradiţională a slavilor de pretutindeni a fost una politeistă sau “păgână” şi a supravieţuit până în Evul Mediu, când statele slave, rând pe rând, au adoptat creştinismul ca religie oficială. Legenda (preluată de mai toţi cronicarii ruşi medievali) spune că Vladimir Svetoslavici, kneazul Rusiei Kievene, ar fi mărturisit că ar vrea şi el să se închine unui Dumnezeu adevărat, dar nu ştie care din religiile cunoscute de el i l-ar putea releva. De aceea el a trimis emisari în mai multe ţări pentru a afla care religie este cea mai potrivită ruşilor. După ce i-a ascultat cu atenţie pe emisarii săi întorşi din străinătate, Vladimir a decis că cea mai potrivită religie pentru el şi poporul său este ortodoxia.
În luarea de către kneaz a deciziei de creştinare a Rusiei, în faţa tuturor celorlalte argumente, au primat, fără îndoială, calculele politice. Nu trebuie scăpat însă din vedere nici orgoliul kneazului kievean, care dorea, acum, prin orice mijloace, să devină un fel de arbitru despotic al întregii lumi medievale. Singura cale ce i-ar fi dat cele mai mari şanse de succes şi pe care el o întrezărea drept certă în realizarea acestui deziderat era înrudirea cu fraţii Constantin şi Vasile, împăraţi ai Bizanţului, a căror soră, Ana, necăsătorită, reprezenta, în viziunea rusului Vladimir, acel punct de sprijin, prin intermediul căruia spera să poată schimba cursul istoriei. Ana însă respingea cu vehemenţă ideea căsătoriei cu un păgân.
Celor doi împăraţi bizantini le-a luat mult timp să-şi convingă sora să accepte soarta ce i-a fost hărăzită şi să ia drumul Hersonului şi, mai departe, pe cel al Kievului. “Poate că prin tine Dumnezeu va converti pământul rusesc către pocăinţă, iar pământul grecesc îl va feri de grozăvia unui război. Nu vezi oare cât rău a pricinuit Rusia grecilor? Acum, dacă nu te duci la el, ne va face şi nouă ce i-a făcut Hersonului”. Nu ştim dacă aceste vorbe sau altele au determinat-o pe prinţesa bizantină să-şi calce pe inimă şi să plece pentru a se însoţi cu un om pe care nu-l văzuse niciodată. Ştim însă că Ana îl dispreţuia profund pe Vladimir Svetoslavici şi că obiectul acestui dispreţ era mama kneazului care nu avea sânge nobil (fusese doar chelăreasă, o simplă roabă a tatălui său).
“După voia Domnului, relatează Nestor Cronicarul, când a sosit Ana la Herson, Vladimir s-a îmbolnăvit de ochi şi n-a mai văzut nimic. Şi, bolind puternic, nu ştia ce să facă. Atunci împărăteasa i-a trimis vorbă: “Dacă vrei să scapi de boală, botează-te cât mai repede! Dacă nu te botezi, n-ai să scapi de boala aceasta”. Auzind acestea, Vladimir a zis: “Dacă se va întâmpla cu adevărat minunea asta, atunci e cu adevărat mare Dumnezeul creştin”.
Fără îndoială că Vladimir avea remuşcări din cauza fratricidului pe care îl comisese pentru a accede la tron şi nu-şi putea găsi liniştea, împovărat de crimele comise, mai ales că religia politeistă nu-i oferea posibilitatea purificării prin pocăinţă şi nici nu-i garanta viaţa veşnică dincolo de mormânt. În atari condiţii, nu-i de mirare că a ales botezul care-i dădea speranţa mântuirii în viaţa de apoi.
Întors la Kiev, Vladimir, întâi şi întâi, şi-a botezat fiii şi oamenii cei mai apropiaţi, apoi a poruncit să fie daţi jos idolii ridicaţi cu mai puţin de opt ani în urmă, la ordinul său. Pentru a-i convinge pe oameni să se creştineze, Vladimir a dat poruncă să se strige în tot oraşul că cine nu se va prezenta a doua zi spre a primi botezul, va fi considerat duşmanul personal al kneazului. Porunca fermă a suveranului a adunat la Nipru marea majoritate a ruşilor statului feudal kievean care s-au creştinat, fără a înţelege încă superioritatea noii credinţe comparativ cu cea veche. După primirea botezului, însuşi kneazul Vladimir Svetoslavici o devenit de nerecunoscut. Dacă până atunci se remarcase prin fermitate şi intransigenţă care mergeau până la cruzime şi crimă, după creştinare evita să-i pedepsească până şi pe duşmanii săi cei mai aprigi, ceea ce demonstrează forţa benefică a creştinismului.

Conf. dr. Ilie Danilov

Sfântului Nicolae

Sân Nicoară
An de an coboară,
Încă din Ajun
Fiind Moş Preabun!

Ghetele curate
Sunt cele purtate,
La biserică şi şcoală
Şi unde săracii dau năvală.

A-ntărit ortodoxia
Cu mărinimia şi cu dărnicia,
Izgonind demonii
Cunună a Bisericii!

Mare făcător de minuni,
Preacuvioase şi Preafericite
Din visteria milei lui Dumnezeu
Trimite daruri meşteşugite
Tuturor fericiţilor şi-ndureraţilor!

Învăţătorule al înfrânării!
Căci darul cel mare
E rodul dumnezeiescului pom
Care-ndreaptă pe cei rătăciţi
Şi-i ridică la cinstea de OM!

Hrănitor al pustnicilor,
Întărirea Mirelor şi podoaba Lichiei
Cinstire-ţi aducem
Sfinte...
Din suflete ne-dăruite,
Din suflete ce-aşteaptă
Mila ta cea dreaptă,
Bucuria ta, ca pe o minune
Semn al venirii tale-n lume!

Prof. Elena Chirvasă

Sfinţii Arhangheli (8 noiembrie)

Sfinţii Arhangheli în număr de şapte

O treaptă din nouă-s la număr,

Sunt îngeri şi lumea întreabă

Dacă un arhanghel e înger.

Mihail e conducătorul oştilor cereşti,

Al celor ce lumea veghează

Gavriil e arhanghelul bunelor vestiri

Şi al tuturor ce-n duh ne luminează.

Rafail e îngerul tămăduitor

Al tuturor neputinţelor,

Uriil, luminătorul celor întunecaţi la minte

Care uită sensul sfintelor cuvinte.

Salatiil e rugător pentru neamul omenesc,

Iar Gudiil e întăritor al celor ce se nevoiesc...

Şi al tuturor slăvitorilor de Dumnezeu

Ce fapt bune săvârşesc mereu.

Varahiil e aducătorul

Binecuvântării dumnezeieşti pe pământ,

Şi toţi şapte arhangheli

Pe Dumnezeu Îl măresc lucrând.

Prof. Elena Chirvasă

Viaţa Sfântului Dimitrie – Izvorâtorul de Mir

(26 octombrie)
- scenetă -


Povestitorul:
„A fost odată o-mpărăteasă
Şi-un împărat blând şi smerit...
În cel mai tainic loc din casă
Pe Domnul Îl slăveau necontenit.

Aveau o mare supărare...
Da... supărare fără de cuvinte,
Căci Domnul Sfânt nu le dăduse
Un prunc, pe care să-l alinte.

La Maica Îndurărilor, bătută-n pietre nestemate,
Vărsa împărăteasa lacrimi şi suspine nenumărate!
«Fie-ţi milă, Preacurată,
De-a ta slugă prea-plecată!
Prunc în dar de-oi dobândi
Ţie Ţi-l voi hărăzi!»

Trecură luni de zile
Şi-ncărcaţi de anii buni
Cei doi prea cinstiţi creştini
Fură-mpodobiţi cu sfinte mile.

Binecuvântaţi c-un prinţ,
În mare taină, ei îl botezară.
Dimitrie se înălţa primind
Legea lui Hristos,
În tainica sa cămară.
Dreptatea, Adevărul şi Cuvântul
Iubirea lui Hristos, Prea Sfântul,
Legea cea sfântă, dreaptă credinţă
De la tatăl său, bunul împărat
Le-a însuşit cu prisosinţă.


Faptele sale au hotărât
Că, Sfântul e oameni n-a urât,
Pe Dumnezeu mai presus L-a cinstit
În viaţa sa neobosit!”

Scena I – Actul I
Un sărman:
„- Miluieşte-mă, Stăpâne, Proconsul în Tesalonic!”

Sf. Dimitrie:
„- Iată, aur şi argint, acum vă dăruiesc
Averea ce mă ţine de tot ce e lumesc
Bucuros, sărmanilor, o voi împărţi
Şi viaţa lui Hristos, tainic voi dărui!

Căci Hristos e Domnul şi Stăpânul meu.
Îngerilor, cum mă veţi urma?
Sfinţilor, cum mă veţi primi?
Dacă nu asemenea vouă, eu voi trăi?!”

Un părinte al unui prunc demonizat:
„- Mărite Dimitrie, de poţi
Roagă-L pe Hristos şi scapă-ne pe toţi
De duhul ce-l stăpâneşte pe fiul meu!
Scoate-l de la el, alungă-l pe cel rău!”

Sf. Dimitrie:
„- Cu lacrimi Prea Sfinte, Hristoase te rog,
Scoate ăst duh rău din acest olog,
Întoarce-l sănătos şi să te slăvească
Pe Tine şi oştirea cerească!”

Scena II – Act I
Un ostaş:
„- Faceţi loc lui Maximian,
Cel mai puternic om din Imperiul Roman!”

Maximian:
„- Unde este al vostru guvernator?
Să vină, să-mi slujească şi jertfe s-aducă
Lui Artemis, zeiţei, ce viaţa ne-ncântă!”

Alt ostaş:
„- Ba lui Bachus, mărite stăpâne!
Sau poate Afroditei să ceară, să ne-ndrume!”

Maximian:
„- Tăcere! Unde e Dimitrie
Credinciosul meu?”

Sf. Dimitrie:
„- Mă închin doar lui Dumnzeu
Cel Întreit în Fiinţă,
Şi doar Lui Îi voi sluji cu umilinţă!”

Maximian:
„- Ce?! Este alt Dumnezeu
Care-ajută neamul meu?!
Pe toţi zeii!
Cum zici, că îl cheamă?”

Sf. Dimitrie:
„- Domnul Hristos şi e Cel mai de seamă.
Nu ca zeii voştri pământeşti!
Doar El şi-a descoperit puterea
Tatălui, prin Duhul şi-a arătat vrerea...

Vindecând leproşi, ologi şi muţi,
Înviind pe morţi, înmulţind pâini şi peşti
I-a hrănit pe cei mulţi,
Astfel şi-a arătat puterile-I cereşti,
Pe care tu n-ai să le conteşti!”

Maximian:
„- Luaţi-l de aici! Cinstea mi-a batjocorit!
Darurile, îngreţoşat nu le-a voit!
Sfaturile, voinţa le-a încălcat
În temniţă, acum, să-l aruncaţi!”

Povestitorul:
„A primit cununa lui Hristos
Sfântul, şi-a ales casa cerească!
Pământul-mamă sfinţindu-l pios
În ceata sfinţilor primind să locuiască!”

Prof. Elena Chirvasă

Părintele Cleopa – in memoriam

«Lăsând pământului ceea ce i se cuvine lui spre a fi aşezat între părinţii şi fraţii săi de ucenicie şi ascultare din cimitirul mănăstirii, sufletul Părintelui Cleopa a intrat prin porţile împărăteşti ale Bisericii strămoşilor noştri din ceruri, unde va începe cealaltă viaţă întru bucuria Domnului nostru Iisus Hristos, alături de toţi binecuvântaţii Părintelui Său. (...)
Părintele nostru Cleopa a înscris cu darul lui Dumnezeu, odată cu numele său şi cel al monahismului românesc şi pe cel al Bisericii noastre în Sfânta Cronică a Isihasmului, roditor din adâncimea istoriei noastre şi în adâncimea sufletelor celor iubitori de frumos, agonisind în inimă vistieria rugăciunii de unde în întreaga sa viaţă a zvâcnit Numele lui Iisus.(...)»
Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

«El iubea toată făptura, oameni şi munţi, păsări şi flori, câmpuri şi stele. Vedea totul ca pe o Sfântă Liturghie cosmică. (...)
De acum înainte, Părintele Cleopa duhovnicul nu mai poate fi găsit la chilia sa, dar el rămâne tainic prezent cu sfatul său luminos şi binefăcător în conştiinţele şi inimile celor care l-au avut părinte duhovnicesc; rămâne prezent în sfaturile sale scrise în cărţi şi scrisori sau înregistrate pe casetă.(...)
Trupul Părintelui Cleopa se mută astăzi, de la chilie în cimitir, dar duhul lui de rugăciune uneşte pământul cu cerul şi adună laolaltă pe toţi cei care l-au cunoscut şi l-au iubit. Chilia sa va fi de acum înainte un muzeu pentru pelerini, o icoană a unui loc de rugăciune, care ne îndeamnă să ducem cu noi în lume darurile duhovniceşti pe care le-am primit de la Biserică prin rugăciunile sfinţilor. »
Înalt Prea Sfinţitul Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

«Părintele Cleopa a fost un rănit permanent de durerile, de suferinţele, de bolile oamenilor şi de prea multele lor păcate dar, în acelaşi timp, a fost mereu senin, plin de bunăvoinţă, îngăduitor, milostiv şi iertător.
Toţi cei care au trecut prin chilia lui au ieşit cu hotărârea de a fi mai buni şi mai drepţi, mai apropiaţi de Dumnezeu şi de semeni.
A fost un om de o mare şi autentică smerenie şi cu toate că se bucura de o popularitate deosebită, aceasta nu i-a atins cu nimic modestia şi smerenia pentru că el nu vedea popularitatea, ci vedea doar oameni cu dureri sufleteşti şi trupeşti care veneau la el să se vindece. »

Înalt Prea Sfinţitul Antonie, Mitropolitul Ardealului

«Părintele Cleopa a fost un viteaz al duhovniciei noastre româneşti. A făcut din Mănăstirea Sihăstria un Athos al poporului român, dar raza lui a strălucit din hotar până-n hotar şi dincolo de hotare. El a fost acela care a înflăcărat, iar de-a lungul deceniilor de dictatură, aflaţi de la mine acest adevăr: Dictatorul ţinea în palmă un mic aparat de represiune, Părintele Cleopa ţinea în palmă poporul român întreg, prin toată credinţa şi evlavia lui. Prin aceasta a fost un dătător de speranţe şi un întăritor de suflete. Astfel, ca om, Părintele Cleopa era înţeleptul cu minte de bătrân şi cu sufletul de copil. Plângea ca un copil, se supăra ca un copil, râdea ca un copil şi se bucura ca un copil. Rar pe lume ne este dat să vedem un asemenea om, curat la suflet şi fără vicleşug. »
Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu, Arhiepiscopul Clujului

«A iubit chilia şi pustia, dar lumea iubitoare de chilie şi de pustie din lume a venit aici fără ca Părintele Cleopa să o cheme. A iubit singurătatea şi lumea a învăţat ce înseamnă singurătatea. Noi, cei care astăzi ne-am adunat aici, am învăţat că monahismul are un nou rol, astăzi, la sfârşit de mileniu, are un rol misionar. Poate nimeni n-a făcut mai multă misiune decât Părintele Cleopa...»
Prea Sfinţitul Casian, Episcopul Dunării de Jos

«Părintele Cleopa a intrat de multă vreme în patericul românesc, înscriindu-şi cu smerenie şi evlavie numele în rândurile avvelor a căror pildă de trăire duhovnicească ca dăinui în veac. »
Dr. Gh. Anghelescu, fost Secretar de Stat

«Părintele Cleopa era un om cald, cu o vorbă dulce, moldovenească, aproape învăluitoare, care părea să vorbească de deasupra istoriei.(...) îmi părea a fi un Petre Ţuţea al Ortodoxiei româneşti, unul din bătrânii magnifici ai naţiei noastre. De la el ar fi putut învăţa, înainte de toate, intelectualii şi apoi oamenii politici, dacă vor să înţeleagă România profundă, care nu e deloc conceptuală, cum cred ei, ci reală, palpabilă, vibrând pe un portativ pe care duhovnicii îl cunosc atât de bine. »
Dan Ciachir, ziarist

Cuvintele de mai sus, sunt doar câteva extrase din cuvântările-necrolog, care au fost rostite sau din mesajele transmise acum 7 ani la Mănăstirea Sihăstria, în ziua de 5 decembrie 1998, la înmormântarea Părintelui Cleopa. Au trecut şapte ani şi parcă în adâncul sufletelor noastre ne vine să spunem: „Cuvioase Părinte Cleopa roagă-te lui Dumnezeu pentru noi”. Îl vedem duhovniceşte alături de Părintele Paisie Olaru, alături de Sf Ioan Iacob, de Cuviosul Paisie de la Neamţ şi de ceilalţi cuvioşi, cunoscuţi sau necunoscuţi de noi, dar care au marcat istoria şi monahismul prin vieţuirea lor telurică.
Sunt oameni care au legat cerul de pământ, care au îmbrăcat haina îngerească a monahului şi au realizat şi modul de vieţuire aproape îngeresc. Sunt oameni care, asemenea nouă au păşit pe pământ dar cu mintea şi cu inima levitau mult deasupra pământului.
Asemenea oameni, în pofida sărăciei de bună voie, vot pe care l-au depus şi l-au împlinit întocmai, au trăit viaţa la modul plenar al cuvântului. Asemenea oameni nu s-au impus prin titluri academice nici chiar prin funcţii deosebite, ci prin exemplul personal. Astfel, e de prisos să mai amintim că Părintele Cleopa a fost stareţ la Slatina şi Sihăstria şi că a avut rangul de arhimandrit.
El rămâne pentru toţi – PĂRINTELE CLEOPA.

Preot Ioan Chirvasă

„Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”

măcar acum, de Crăciun

„Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Îndemnul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Un îndemn care spune totul despre relaţiile noastre cu cei din jur. Dar uită-te puţin lângă tine. Câţi dintre noi ar fi în stare în zilele noastre să dea o mână de ajutor, un sfat bun, o bucată de pâine aproapelui? Să facem o statistică şi să vedem. Vă spun sigur că această categorie de oameni, care îşi iubeşte aproapele din toată inima şi sunt dispuşi mereu să ajute, dispare puţin câte puţin pe zi ce trece. Trăim într-o lume în care egoismul este cuvântul de bază. Fiecare nu-şi mai vede capul de treabă, uită şi de sine însuţi, ce să mai vorbim şi de ceilalţi? Banii au devenit visul suprem al oricărui muritor, dorinţa de a avea cât mai mulţi îl face să-şi construiască un univers propriu, unde totul se învârte în jurul acestor bucăţi de hârtie, nesemnificative în aparenţă, dar care pe unii îi fac să-şi piardă minţile.
Mergeam într-o zi geroasă de iarnă spre casă şi priveam pierdută în jur. Deşi vremea te ţinea fără să vrei în casă, mai zăreai totuşi persoane mergând grăbite prin zăpadă. Deodată privirea mi s-a îndreptat spre o femeie cu un copilaş în braţe. Erau îmbrăcaţi destul de sumar pentru o vreme ca aceea. Stătea jos în zăpadă şi nu spunea nici una din formulele cu care ne-am obişnuit de mult tipice cerşetorilor. Era prin preajma ajunului. Toţi erau bucuroşi că vor umple masele de bucate care mai de care mai sofisticate , că vor sărbători Crăciunul în familie. Dar ei? Dar aceşti oameni care poate nu au nici un acoperiş deasupra capului? La ce să se aştepte de la această sărbătoare? La mai multe lacrimi poate, ştiind că iar nu vor avea ce pune pe masă copiilor, că toată lumea se va veseli pe când ei se vor gândi că poate la anul va fi mai bine...Mulţi îi judecă spunând: „Sunt beţivi, nu-i vrem pe lângă noi, să muncească!”. Nu spun că nu sunt astfel de oameni, care din cauza patimii acesteia pentru alcool au pierdut totul, dar să nu generalizăm. Sunt familii şi nu puţine, care tot ce pot oferi copiilor este o bucată de pâine şi o cană de apă. Sunt familii care nici măcar să mai viseze că vor fi şi ei la fel ca ceilalţi cândva şi că vor avea copii respectaţi în societate nu mai pot, dar speranţa şi nădejdea în Dumnezeu le întăreşte şi le dă puterea să meargă mai departe.
Să revenim însă la femeia de pe stradă. M-am apropiat şi am încercat să-i vorbesc. Plângea. Copilaşul privea speriat în jur. Probabil nu văzuse sărmanul vreo ciocolată sau o portocală, ce să mai spun de un brad gătit de sărbătoare...Am lăsat un bănuţ şi mi-am continuat drumul. Însă privirea aceea tristă a copilului şi lacrimile mamei mi-au rămas întipărite în minte şi m-au făcut să mă întreb cât de departe poate merge indiferenţa noastră? Suntem mulţumiţi că avem masa plină, dar ne-am gândit vreodată şi la cei asemenea femeii despre care v-am vorbit? La ce ne folosesc toate acele feluri de mâncare dacă nu ştim să ne bucurăm cu adevărat de ele? Lumea e rea, dar chiar dacă facem parte din ea trebuie să ştim să fim altfel , să dăruim din ce avem, să preţuim mai mult un lucru pe care îl dăm decât pe unul pe care îl primim, să ajutăm, să ne iubim aproapele.
Sfintele Sărbători de iarnă se apropie cu paşi repezi. Lăsaţi măcar acum privirea acelei femei şi a copilaşului să vă intre în suflet şi învăţaţi să dăruiţi. Învăţaţi să iubiţi pe cel de lângă voi, să le fiţi alături. Încercaţi să vă descoperiţi aşa cum sunteţi de fapt: o persoană care ştie să iubească, să ajute şi să dăruiască din toată inima.
Fie ca bunul Dumnezeu să vă lumineze şi să vă ofere Sărbători Fericite alături de cei dragi!

Tănasă Georgiana, elevă în clasa a X-a

„Să învăţăm din vieţile sfinţilor”

„Într-o noapte am visat că la gemuleţul acela mic a apărut Mântuitorul cu coroana cu spini pe cap, răstignit pe Sfânta Cruce. Şi din cap în jurul coroanei şiroia sângele, iar Iisus mişca capul la dreapta şi la stânga, a durere, şi atunci curgea sângele mai mult. Eu am vrut să merg să-I şterg rănile, să-I opresc sângele, iar Iisus mi-a zis: «Vezi cât sufăr şi Eu pe nedrept, nevinovat?» m-am trezit! Da, m-am trezit din somn, dar eram alta! Iisus îmi dăduse liniştea, puterea, pacea, şi o mângâiere de nedescris. Acest vis m-a urmărit toţi anii de închisoare şi de Siberie şi toată viaţa. Asta o spun şi acum după ce am ieşit din închisoare, că El, Iisus, m-a sprijinit şi m-a întărit în toate chinurile şi necazurile ce am trecut prin închisoare şi prin lagăr şi după ce am ieşit de acolo.”

Asta spunea Mama Blondina, o martiră a Siberiei, născută în Basarabia, fiica preotului Zaharia Popovici şi a presviterei Serafimia. Din anii care a trăit, între 1906-1971, 15 ani a fost căsătorită, 15 ani a stat în Siberia, 15 ani a stat la Mitropolie lângă Cuvioasa Parascheva. Pe 21 iunie, 1941, a fost arestată; pe 21 iunie, 1949, a fost eliberată dar cu domiciliul forţat; pe 21 iunie, 1956, a fost eliberată definitiv. De aici nimic nu este întâmplător, ci totul este cu rânduiala şi pronia lui Dumnezeu!
(Bibliografie: Suferinţele mamei Blondina, o martiră a Siberiei)

A consemnat Timofte Mihaela-Gabriela, stundentă la Litere

Suflet

Trenul departe te duce

Şi printre munţi ajunge.
Îi vezi şi nu-ţi vine să crezi.
Brazii înalţi
Se pierd în nori
Şi te gândeşti uneori,
Că poţi să-i priveşti
Şi să zbori;
Când trist sau fericit eşti
Lasă-ţi sufletul să zboare,
Să găsească alinare
Şi mergi mai departe
Fie că-i zi sau noapte,
Căci el te va găsi
Şi-ţi va şopti,
Că altul vei fi
Dacă-n gând vei purta mereu
Chipul Lui Dumnezeu.
Vei simţi că trăieşti,
Că poţi să pluteşti,
Că e o minune
Că eşti pe lume
Şi ai un nume;
Căci Dumnezeu
E în toţi şi-n toate
Dumnezeu e totul.
Te simţi minunat,
Aşa cum ai visat,
Acolo, sus, în munte
Unde Dumnezeu
E mai aproape ca oriunde.

Timofte Mihaela Gabriela

Canon pentru suflet

1. Un singur lucru e sigur: sufletul este nemuritor. De aici scopul vieţii: mântuirea sufletului – pregătirea lui pentru a moşteni Raiul, fericirea veşnică. Deci fereşte-te de rău şi fă binele, spovedeşte-te la preotul duhovnic, împlineşte canonul primit şi cu vrednicie împărtăşeşte-te cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos.
2. Ascultă de Dumnezeu şi-I împlineşte poruncile ca şi Dumnezeu să-ţi asculte rugăciunile şi să-ţi împlinească cererile.
3. Munceşte ca şi cum n-ai muri niciodată, dar îngrijeşte-te de suflet ca şi cum ai muri mâine.
4. Iartă tuturor totul iar ţie nimic. Spune lui Dumnezeu: Doamne pe nimeni n-am osândit nici Tu nu mă osândi.
5. Oferă-i lui Dumnezeu inima şi Dumnezeu îţi va dărui cerul!
6. Slujind lui Dumnezeu pe pământ, în Biserica pământească, te pregăteşti a sluji lui Dumnezeu în ceruri, în Biserica cea cereasca, în Rai.

„Înmulţeşte rugăciunea când îţi aduci aminte de Dumnezeu, ca atunci când Îl vei uita, Dumnezeu să-şi amintească de tine!”

„Pace celor ce intră, Bucurie celor ce rămân, Binecuvântare celor ce pleacă!”

„A trăit Adam 930 de ani şi la moartea lui a venit arhanghelul Uriil şi l-a întrebat: «Adame, Adame, cum ţi s-a părut viaţa?», iar Adam i-a răspuns: «Aşa, Doamne, cum aş fi intrat pe o uşă şi am ieşit pe alta»”[...]

Selectate de Timofte Mihaela-Gabriela