Părintele Galeriu ne explică Rugăciunea Domnească:

II. Tatăl Nostru

Astfel, de la început, şi numai aceste două cuvinte ale rugăciunii: Tatăl Nostru ne descoperă bogăţie şi adâncime de înţelesuri. Fundamental însă ele ne descoperă Taina Prea Sfintei Treimi: „pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea Cea de o Fiinţă şi nedespărţită”; ne spun că, în cer, mai presus de noi, dar drept obârşie a noastră, a tuturor, este Treimea dumnezeiască. Aşa învaţă şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceşti trei Una sunt” (I Ioan 5,7). Aceasta şi este învăţătura cea mai adâncă a Revelaţiei, pentru că, aşa precum în Dumnezeire Cele Trei Persoane Una sunt, aşa şi noi, cei zidiţi „după chipul lui Dumnezeu”, oricât de mulţi am fi, una trebuie să fim.

Aici avem icoana şi izvorul vieţii noastre adevărate. Armonia între unicitate şi unitate, prin care oricine îşi afirmă darul lui unic, opţiunea şi opinia personală, în slujirea valorilor absolute, binele, adevărul, frumosul etc., care ne unesc pe toţi, conferă deodată şi sens, şi ordine existenţei şi vieţii noastre; ca într-o simfonie în care vocea fiecăruia şi unitatea lor sunt deopotrivă de însemnate. Iar fără acordul lor se iveşte falsul, dizarmonia, disonanţa, iar în societate: dezbinarea, tensiunea, violenţa, haosul. Avem libertatea să acceptăm sau nu această minunată ordine divină, dar fără împlinirea ei nu ne mai aflăm în adevăr, nu mai trăim după voia lui Dumnezeu şi, ca urmare, suferim. Iar cauza stă în individualismul nostru dezacordat, în orgoliu, egocentrism, narcisism...

Taina şi puterea acestei armonii în care ne cheamă Tatăl nostru este iubirea. Trebuie să mărturisim: „Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4,8) pentru că este Treime. Dumnezeu nu este un solitar metafizic. Iubirea nu e posibilă de unul singur, ci numai în comuniune. Când zic: iubesc, mă gândesc la tine, la un altul, şi împlinesc unitatea. Teologi şi învăţători ai Bisericii (spre exemplu Hugues de Saint-Victor) tâlcuiesc în chipul următor faptul şi sensul iubirii în Dumnezeu cel în Treime preamărit, arătând, o dată mai mult, inconsistenţa unui monism metafizic solipsist: unul, de pildă, nu se poate iubi decât pe sine, şi atunci, din eul, din egoismul lui, absolut singur, nu ne-ar putea învăţa pe noi cum să ne iubim unii pe alţii. În doi este iubirea-pereche, în care unul se gustă pe sine în celălalt; deci ieşirea din egoism nu este deplină – numai atunci iubirea este desăvârşită când cei doi împărtăşesc iubirea unui al treilea; când ceea ce primesc de la tine nu păstrez doar pentru mine şi tu pentru tine, ci dăruim unui al treilea. Numai Treimea este plenitudinea.

Tatăl nostru ne învaţă iubirea personală, iubire care unşte şi distinge în acelaşi timp. Dumnezeu este Persoană, nu doar un principiu, o putere: este Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Persoanele se iubesc şi nu se contopesc una în cealaltă, nu se anulează. În concepţia panteistă există teza că eul uman se absoarbe în principiul universal ca picătura în mare, se dizolvă. Însă principiile nu iubesc; numai persoanele au conştiinţa iubirii. Preasfânta Treime ne ţine în comuniunea iubirii: cu Tatăl, cu Fiul şi cu Sfântul Duh, şi între noi semenii, întreolaltă. Iubirea ne şi face părtaşi darurilor dumnezeieşti, pe care, primindu-le, noi le fructificăm, înmulţind astfel talanţii încredinţaţi de Părintele ceresc, pentru care şi dăm socoteală în faţa judecăţii. Iubirea ne instituie astfel într-o ucenicie creatoare.

Când noi rostim: Tatăl Nostru, aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul, trebuie să mai ştim că Părintele ceresc este într-un fel Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos şi într-alt fel Tatăl nostru. Dumnezeu este Tatăl Mântuitorului nostru după Fire, fiind aceeaşi Fire, esenţă divină, cu El. Noi însă suntem „fii” ai Părintelui ceresc prin har, prin voinţa Sa de a ne fi zidit după chipul Fiului Său. Noi îi suntem „fii” prin Fiul Său întru Duhul Sfânt. De aceea, căzând noi, din neascultare, am primit temeinica înfiere, tocmai prin Întruparea Fiului Său, prin Crucea şi Învierea Sa. Aşa, în ziua Învierii, grăieşte Mântuitorul către Maria Magdalena: „Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20,17). Ne descoperă astfel, deodată, că El este şi fratele nostru, dar şi Dumnezeul nostru, radical deosebit de noi, ca Unul Ce este din veci Fiul Cel de o Fiinţă cu Părintele Său ceresc. Iar El a fost trimis de Tatăl în lume tocmai ca să ne înveţe iubirea divină, prin care să-L putem numi şi noi, pe drept cuvânt, pe Dumnezeu, Tatăl nostru. Numai Mântuitorul ne învaţă, ne împărtăşeşte iubirea adevărată, deplină.

A existat şi în Vechiul Testament porunca iubirii, în amândouă înţelesurile ei. În cartea Leviticul (cap.19,18), citim: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Iar la Deuteronom (cap. 6,5) se porunceşte: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta”. Şi totuşi Mântuitorul, învăţând pe ucenici şi pe noi iubirea, rosteşte: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13,34). Ascultând acest cuvânt, ne întrebăm în ce constă noutatea iubirii propovăduite de Iisus Hristos? Această noutate ne-o spune tot El, întrucât precizează: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15,12). Între porunca dată în Vechiul Testament: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” şi aceea a Mântuitorului: „Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” este o deosebire radicală. În porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, „tu însuţi”, eu, noi ca oameni, suntem model, etalon al iubirii. Dar când păcătuim, mai putem fi modele de iubire? Nefericitul sinucigaş se iubeşte el pe sine? „Cel ce păcătuieşte – zice Sfântul Ioan Damaschin – urăşte chiar ceea ce el pretinde că iubeşte”; se urăşte deci şi pe sine. Porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” a fost dată atunci când nu se întrupase încă Protochipul, Modelul, Hristos. De aceea Domnul spune: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu”. El este Modelul dumnezeiesc din veci: în El nu este cădere, nu este păcatul care desparte pe Dumnezeu de om. În El şi prin El, şi numai când ne iubim unii pe alţii asemenea Lui, Îi putem spune lui Dumnezeu: Tatăl Nostru.

– va continua –

Punctul de vedere oficial al Bisericii Ortodoxe Române privind avortul (rezumat)

Exprimându-şi punctul de vedere cu privire la avort, Sfânta Biserică face acest lucru în conformitate cu învăţătura ei privind apariţia vieţii, în general, şi a vieţii umane, în special.

Potrivit Revelaţiei şi învăţăturii Bisericii, Dumnezeu a creat viaţa sub toate aspectele ei; viaţa omenească nu este produsul devenirii spontane a lumii, ci în urma unui sfat şi a unui act special al Sfintei Treimi, act exprimat prin termenii de plăsmuire şi suflare de viaţă. Viaţa omenească nu este determinată doar de plăsmuirea omului din pământ, ci, mai ales, de suflarea de viaţă făcătoare a lui Dumnezeu.

Aceasta dovedeşte faptul că omul nu este simplă fiinţă biologică („fiinţă vie” înzestrată cu suflet raţional), ci este deodată suflet viu (Facere 2,7) şi trup omenesc viu. Aşa a apărut primul om (Adam), şi tot aşa au apărut, apar şi vor apărea – cu voia lui Dumnezeu – oamenii în istorie: suflete vii în trupuri vii. Omul este aşadar, o fiinţă psiho-fizică ce a fost şi este creată de Dumnezeu, după chipul Său (Facere 3,28), în vederea asemănării cu El; toate fiinţele omeneşti sunt, în mod fundamental, egale între ele în ceea ce priveşte natura şi vocaţia lor. Ele posedă deodată, actual şi potenţial, aceeaşi demnitate şi aceeaşi valoare: sunt chip al lui Dumnezeu, dar chip într-un continuu proces de asemănare cu Dumnezeu.

Viaţa omului este de la Dumnezeu şi se perpetuează prin intermediul fiinţelor omeneşti, potrivit celor rânduite de Dumnezeu.

De aceea, tot ceea ce este comis împotriva fiinţei umane este comis, într-o anumită măsură, împotriva voinţei lui Dumnezeu, după cum tot binele pe care-l facem unui semen de-al nostru este bine făcut lui Dumnezeu-Însuşi: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut (...), întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Mat. 25,40, 45).

Întrucât viaţa nu este produsul hazardului, nici perpetuarea vieţii umane nu este efectul întâmplării sau exclusiv produsul eforturilor omeneşti, omul se bucură de viaţă şi de puterea vieţii; are dreptul la viaţă, dar şi responsabilitatea de a respecta această viaţă, de a o apăra în orice împrejurare, ştiind că, în existenţa istorică în trup, omul îşi pregăteşte participarea la Împărăţia lui Dumnezeu.

Revelaţia (consemnată în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie) ne oferă suficiente dovezi că ceea ce s-a zămislit în femeie este fiinţă omenească (nu simplu „produs de concepţie”), care nu exclude grija lui Dumnezeu şi care trebuie să se bucure de respectul datorat demnităţii umane. Cum Biserica are o grijă deosebită faţă de fiinţele umane neputincioase şi fără de apărare, nu poate să nu se îngrijoreze cu privire la cele mai neputincioase fiinţe omeneşti, embrionii umani şi pruncii nenăscuţi.

Sfinţii Părinţi semnalează că, în orice fază ar fi produs, avortul rămâne prunc ucidere, prin aceasta încălcându-se porunca divină: „Să nu ucizi” (Ieşire 20,13) şi este cu atât mai grav, cu cât constituie uciderea unei fiinţe umane aflată în imposibilitatea de a se apăra.

Biserica a considerat totdeauna drept păcat foarte grav, egal cu avortul în gravitate, şi luarea de medicamente cu scop avortiv, barierele mecanice (steriletul şi pilule, inclusiv RU 486) prin care se urmăreşte împiedicarea nidării ovulului fecundat pe pereţii uterului (acestea sunt tot practici avortive) şi medicamente contraceptive.

Avortul şi toate practicile avortive sunt păcate grele pentru că:

• Prin ele se ucide o fiinţă umană şi se împiedică procesul firesc al procreării fiinţelor omeneşti;
• Prin ele este afectată demnitatea femeii;
• Ele prezintă riscul mutilării trupului femeii, al îmbolnăvirii şi morţii premature a mamei şi a femeii tinere care nu trebuie redusă la nivelul de obiect al plăcerii bărbatului, nu trebuie batjocorită şi umilită în ceea ce îi este specific, anume feminitatea şi calitatea de mamă;

În cele din urmă, aceste păcate ne exclud din Împărăţia lui Dumnezeu spre care năzuiesc toţi creştinii.

Deşi societatea secularizată contemporană aduce justificări diverse ale avortului, justificări de cele mai multe ori, de ordin medical şi social, Biserica nu este indiferentă la această realitate îngrijorătoare şi tragică, întreţinută, uneori, de instituţii care se intitulează „caritative”, „umaniste” şi chiar „medicale”.

Fiind în lume, Biserica nu este nerealistă şi nici superficială cu privire la motivele privind tendinţele de justificare a avortului. Prin urmare,

a) Dacă viaţa mamei este pusă realmente în pericol prin sarcină sau naştere, ar trebui să fie acordată prioritate vieţii femeii, nu pentru că viaţa ei are o valoare mai mare în sine, ci datorită relaţiilor şi responsabilităţilor faţă de alte persoane care depind de ea;

b) În cazul în care investigaţia genetică descoperă un copil nenăscut anormal, recomandarea este de a naşte copilul, respectându-i dreptul la viaţă, dar decizia o va avea familia, după ce acesteia i s-au adus la cunoştinţă de către medic şi de către duhovnic toate implicaţiile morale şi de întreţinere. Toate acestea trebuie rezolvate din perspectiva semnificaţiei mântuitoare a prezenţei unei fiinţe handicapate în viaţa fiecărei persoane şi în viaţa comunităţii.

c) Riscul avortului datorat violului sau incestului trebuie evitat mai întâi la nivelul educării cu privire la necomiterea acestor păcate. În cazul în care starea de graviditate s-a produs, copilul va trebui să fie născut şi după caz, înfiat.

d) Avortul nu poate fi niciodată justificat, moral, de starea economică a familiei, de neînţelegerile dintre parteneri, de afectarea carierei viitoarei mame sau a aspectului fizic.

Pentru prevenirea acestor grave păcate se consideră că este nevoie de un intens proces de mediatizare a gravităţii păcatului avortului (luându-se în calcul toate aspectele lui medicale, psihologice, sociale, religioase).

Prin întreaga activitate pastorală şi misionară, Biserica trebuie să întreprindă un efort de educare a omului de azi cu privire la scopul sexualităţii umane şi să sensibilizeze toţi factorii care au ca obiect educarea populaţiei sau se îngrijesc de sănătate. Omul trebuie să înţeleagă ce înseamnă adevărata tandreţe şi dragoste, ajutându-l să-şi pună ordine în propria-i viaţă, în condiţiile sociale actuale.

De asemenea, societatea şi factorii de decizie politică şi administrativă trebuie sensibilizaţi să favorizeze crearea condiţiilor concrete ca femeia să nu mai fie umilită sau să se complacă în umilire, considerând-o normală.

Biroul de presă şi comunicaţii al Patriarhiei Române

Am distrus ce iubeam mai mult!

Am 25 de ani şi deja am trecut prin cea mai mare durere şi pierdere pe care o poate avea o femeie...

Am renunţat, din cauza împrejurărilor, la cea mai scumpă fiinţă: copilul meu...

Viaţa mea pînă la această vârstă nu a fost tocmai uşoară. Părinţii mei s-au despărţit pe când aveam eu 9 ani; tata a ales băutura şi cu ea a rămas. Mama s-a străduit cum a putut mai bine să mă crească şi a făcut din mine – om. Am crescut, am cunoscut câţiva băieţi, relaţii care s-au terminat nu din cauza mea. După ultima relaţie, care a durat 4 ani, l-am cunoscut pe el: acel bărbat care avea să-mi dăruiască un copil... Totul a fost frumos, copilul dorit dinainte de a fi conceput... dar, a venit ziua când acest copil chiar a apărut în viaţa noastră şi lucrurile s-au schimbat complet. Din toate promisiunile făcute nu am mai rămas decât cu câteva vorbe: „eu am pe altcineva, poate îţi voi oferi o eventuală pensie alimentară...”. În acea clipă nu am văzut în mintea mea decât copilăria mea cu multe lipsuri şi mai ales lipsa unui tată!

Copilul pe care-l purtam în pântece îl iubeam dinainte de a exista, dar nu aş fi vrut niciodată să-i ofer viaţa pe care am avut-o eu!

Au intervenit şi sfaturile «prietenelor mele», unele dintre ele având şi copii, care mi-au spus că e foarte greu şi în doi, mai ales de una singură să creşti un copil.

Nu vroiam să mă mai obişnuiesc cu el, am vrut să privesc totul ca pe un act chirurgical şi ... am ajuns la doctor.

Pot spune doar, că începând de a doua zi eu nu am mai fost eu! Am renunţat la sufletul meu şi mi-am omorât copilul!

Nu voi uita acea emisiune TV cu „strigătul mut”; arăta cum un copil doar de câteva săptămâni arăta ca un plisc care se deschidea, ca şi cum ar ţipa, şi fugea de acel aparat care încerca să-l omoare...

Ştiu doar că mi-am distrus viaţa, nu mai pot dormi, m-am simţit rău şi fizic din cauza nervilor... am omorât două suflete: al copilului meu şi al meu!

Nu trebuia să ţin cont de nimic şi să-l păstrez pentru că sunt sigură că Dumnezeu m-ar fi ajutat!

Degeaba caut liniştea în stânga şi în dreapta – nu o voi mai avea niciodată!

Poate un alt copil îmi va atenua din durere, dar niciodată nu o va şterge total!

Mă rog la Dumnezeu zi şi noapte să-mi dăruiască acest copil şi promit că-i voi face pe toţi pe care mi-i va dărui!

Aş da ani din viaţa mea, aş face orice să întorc timpul înapoi şi să-l simt din nou în burta mea pe acel copil care ar fi însemnat totul pentru mine!

Sunt la limita disperării şi nimeni nu mă poate ajuta... am greşit şi acum mă chinui zi şi noapte!

Mă doare să văd mămici pe stradă, copii care zâmbesc ... toate nu fac decât să mă distrugă! Probabil asta şi merit!

Tot ce-mi doresc acum este să am un alt copil, care să-mi ia din durere şi să mă readucă la viaţă!

Mă rog la Bunul Dumnezeu să mă ierte, dacă poate, şi să-mi redea liniştea alături de un om corect cu care să pot avea un copil ... sau câţi vor fi!

25 Noiembrie 2005

Avortul - o perspectivă medicală

Ne-am obişnuit să privim avortul ca pe ceva normal, ca pe o metodă care ne scapă de „sarcinile nedorite”, o simplă procedură chirurgicală care elimină copilul din pântecele mamei lui ca şi cum sarcina ar fi o boală şi de aceea mergem la medic să „ne vindece”. O sarcină este privită de cele mai multe ori drept eşuarea metodelor de contracepţie, nu ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu.

Multe femei se tem de o nouă sarcină, motivând că nu au cu ce creşte copilul, că nu-i pot oferi tot ceea ce ar avea nevoie dacă se va naşte; de aceea apelează la avort, spunând: „Decât să-l nasc şi să nu-i ofer de toate, mai bine nu-l mai nasc!”. Din nefericire, grija acestor mame pentru copilul lor se transformă în uciderea pruncului; mama nu numai că nu-i dă de toate, ci mai rău: îi dă moarte copilului ei, ultimul lucru de care acesta ar avea nevoie. De fapt, copiii au în primul rând nevoie de dragostea părinţilor lor, nicidecum de lucruri materiale. Dacă Dumnezeu l-a pus în burtica mămicii lui, a avut şi va avea grijă şi de celelalte nevoi ale sale.

Copilul înainte de naştere este o fiinţă umană la fel ca toţi oamenii: cu trup şi suflet; aşa cum un nou-născut sau un bebeluş nu este mai puţin om decât un adult prin faptul că este mai mic, la fel nici un embrion sau făt nu e mai puţin om decât un copil abia născut. Diferenţa constă în dimensiunile lor şi în locul în care se află, naşterea fiind doar un moment de trecere, de schimbare a mediului. Ştim că avortul este considerat „acceptabil” dacă este făcut în primele luni de sarcină; se consideră că dreptul la viaţă al fătului începe de la 3 luni, până la această vârstă fiind permis avortul la cerere în România.

Acum să vedem ce spune ştiinţa medicală referitor la acestea...

Ultimile descoperiri ale cercetătorilor au scos la lumină aspecte până acum necunoscute referitoare la viaţa din uter. S-a descoperit că toate trăsăturile fiinţei umane există la embrion şi apoi la făt încă de la începutul conceperii sale. Astfel, încă din prima zi a embrionului, el este deja o persoană umană, având stabilit întreg bagajul genetic pentru totdeauna, adică toate informaţiile referitoare la viaţa lui: culoarea părului, a ochilor, talentele artistice, înălţimea etc. Chiar înainte ca mama să afle că este însărcinată, copilul are deja schiţate toate organele de simţ, deci poate pipăi, mirosi, vedea, gusta, auzi. Tot acum, la 4 săptămâni, inima lui bate, iar creierul lui este asemănător cu al adultului. Organele lui interne (rinichi, ficat etc.) sunt deja formate, la fel ca şi oasele; mâinile şi picioarele încep să se contureze şi ele. În a 40-a zi creierul are deja activitate electrică, deci începe să comande mişcările corpului. Copilul capătă astfel capacitatea de a-şi duce mânuţele la gură, poate sări, face tumbe, se răsuceşte în sacul cu lichid amniotic. Deşi mama încă nu-i simte mişcările, ele au deja specificul mişcărilor omeneşti. Puţin mai târziu, copilul începe să-şi sugă degetul, existând de pe acum preferinţa pentru mâna dreaptă sau stângă. Poate râde, plânge, sughiţa sau tresări la un stimul prea puternic încă din săptămâna a 17-a. Dacă ar fi aer în uter, vibraţiile corzilor vocale ar deveni sunete şi ar putea fi auzite. Copilul are capacitatea de a simţi durere încă de la apariţia sistemului nervos, incompleta lui dezvoltare doar încetinindu-i viteza de conducere. La fel şi memoria: este prezentă, dar din clipa naşterii copilul uită viaţa sa din uter, datorită amneziei produse de oxitocină, un hormon care trece de la mamă în sângele lui la naştere.

Referitor la complexitatea firii şi a manifestărilor copilului nenăscut, o întâmplare neobişnuită este grăitoare: unui făt i s-a descoperit o malformaţie congenitală şi nu putea supravieţui decât dacă s-ar fi intervenit chirurgical printr-o operaţie în uter, ceea ce s-a şi întâmplat; spre finalul operaţiei, când medicul se pregătea să coasă uterul, fătul a scos mânuţa din uter şi l-a apucat pe medic de deget, probabil pentru a-i arăta recunoştinţă! Acesta este, în mod cert, un caz fericit. Unul trist, însă, este prezentat în filmul „Strigăt mut”, realizat prin filmarea unui avort; camera surprinde embrionul în clipa în care medicul îndrepta chiureta spre el, pentru a-l bucăţi şi a-l scoate afară: copilul a căscat gura, strigându-şi, fără voce, durerea morţii...

Iată, deci, că un copil este, chiar înainte de a se naşte, la fel de viu, de uman şi de complex ca fiecare dintre noi.

O astfel de fiinţă este atacată prin actul avortului. O fiinţă umană în adevăratul sens al cuvântului, care însă nu se poate apăra. Drepturile omului apără vehement adulţii, copiii, dar un copil încă nenăscut - cea mai fragilă şi mai lipsită de apărare dintre fiinţe - nu este apărat de nimeni, de nici o lege. Chiar şi cea existentă este încălcată: deşi avortul este permis până la 3 luni, se fac avorturi şi la 4 sau la 5 luni, şi nu neapărat terapeutice. Legislaţia românească şi nu numai apără animalele pe cale de dispariţie, păsările sălbatice aflate în ou, dar puiul de om înainte de naştere rămâne neapărat. Cine să-i apere şi lui drepturile, căci nu-şi permite să-şi angajeze un avocat?... Privind exemplul Poloniei, care după ieşirea de sub regimul comunist a interzis avortul prin lege, astăzi înfăptuirea lui clandestină fiind sporadică, vedem că nu legiferarea păcatului este soluţia şi că o viaţă creştină, morală poate fi trăită într-o societate modernă.

Cât despre consecinţele avortului, statisicile arată că sunt dintre cele mai grave. Pe plan fizic, medical, avortul poate conduce la complicaţii, cum ar fi: perforaţia sau ruptura uterină, infecţii urmate sau nu de septicemie, hemoragii, complicaţii toxice, embolii, insuficienţă hepatică sau renală, peritonită, imunizare Rh, gangrenă; tardiv, pot apărea: tulburări menstruale, infecţii cronice, sângerări, sterilitate, sarcini extrauterine, pierderi (repetate) de sarcină naştere prematură, cancer etc. Multe dintre ele conduc adesea la moartea mamei. Pe plan psihologic şi afectiv, tristetea este cunoscută ca fiind ceva obişnuit în caz de avort, urmată de intensitate nevrotică, depresie, anxietate, plâns aparent inexplicabil, gânduri de sinucidere etc. Viaţa de familie şi cea socială vor fi mereu umbrite de amintirea faptei săvârşite.

Toate acestea nu arată decât că între păcat şi urmările lui pe toate planurile există o legătură intrinsecă, o dovadă în plus că Dumnezeu nu ne interzice un lucru sau altul pentru a ne răpi libertatea, cum am fi tentaţi să credem, ci pentru că acel lucru este contra firii noastre de origine divină, deci nu ne poate face decât rău. Adevărul despre păcat este susţinut, după cum am văzut, şi de ştiinţă (medicină, psihologie, statistică, poate chiar şi istorie etc.).

Rămâne însă alegerea noastră: să facem binele sau răul, să alegem ascultarea de Dumnezeu sau păcatul...

Ana-Maria Ioniţă, studentă Medicină

Interviu realizat cu părintele Ioan Chirvasă

1. Părinte Dr. Ioan Chirvasă, cum motivaţi alegerea temei avortului pentru acest număr al revistei parohiei?

Ne afăm la al II-lea număr al revistei noastre şi, într-adevăr, gândim la o tematizare a ei. Nu putem însă spune că problema avortului este prezentată în exclusivitate în acest număr, deşi îi rezervăm mare parte din spaţiu. Problema aceasta este de gravitate maximă din punct de vedere moral şi necesită mai multă preocupare din partea noastră, a preoţilor, întrucât observăm că oamenii, care sunt, de fapt, creştinii noştri, influenţaţi de mijloacele mass-media (poate şi medicii îşi au partea lor de vină), tratează cu superficialitate acest subiect. Din punctul nostru de vedere, nu mama sau medicul decide păstrarea sau întreruperea sarcinii, ci este dreptul de a se naşte al noii fiinţe umane.

2. Mulţi oameni v-au cunoscut în calitate de preot de spital. Ce experienţă pastorală v-a oferit acea perioadă?

Am slujit ca preot de caritate timp de peste 7 ani la Spitalul (Clinic nr.3) de Neurochirurgie – „Sfânta Treime” şi pentru o perioadă de aproximativ 3 ani la Spitalul de Copii – „Sfânta Maria”. În prezent sunt preot de parohie şi, făcând o privire retrospectivă, pot spune că este o diferenţă între activitatea unui preot de caritate şi cea a unui preot paroh: modul de activitate este diferit, solicitările sunt diferite, credincioşii sunt diferiti. Acea perioadă, care a fost la începutul activităţii mele preoţeşti, a contribuit foarte mult la înţelegerea preoţiei ca slujire a aproapelui, la apropierea preotului de omul aflat în suferinţă şi la conştientizarea faptului că fiecare credincios este diferit de ceilalţi.

3. Cum aţi reuşit să îmbinaţi tămăduirea trupului cu cea a sufletului?

Activitatea preotului de caritate o completează pe cea a medicului şi împreună slujesc omului. Am întâlnit medici care, ei însisi, ne solicitau rugăciuni pentru anumite cazuri speciale sau îi îndemnau pe bolnavi să aibă credinţă în Dumnezeu, căci El, de fapt, este Doctorul desăvârşit al nostru.

Îmi aduc aminte că, deseori, bolnavii, înainte de a merge la sala de operaţie treceau pe la capelă pentru a primi taina spovedaniei sau pentru rugăciuni de ajutor şi de întărire în credinţă.

4. Există în Spitalul de Neurochirurgie o capelă?

Da, există, la parter, chiar alături de cabinetul domnului Director. Acea capelă a fost amenajată de către noi în anul 1997 şi sfinţită de Î.P.S. Mitropolit Daniel. Ne bucură faptul că şi în prezent preotul care a fost numit după plecarea mea reuşeşte să adune bolnavi şi cadre medicale la slujbele pe care le oficiază în acea capelă.

5. Cu siguranţă aţi întâlnit multe cazuri deosebite. Ne puteţi da un exemplu?

Cazuistica spitalului oferă multe cazuri deosebite. Aş vrea însă să vă relatez unul dintre acestea, legat de problema avortului. O femeie de la ţară, nu-i mai reţin numele, dar o pot localiza geografic – era dintr-un sat situat între Moţca şi Drăguşeni. Această femeie era însărcinată prin lunile a V-a – a VI-a (mai avea acasă trei copii) şi, cred că în urma unui accident vascular cerebral, a paralizat. Decizia medicilor a fost de a o determina pe pacientă să renunţe la sarcină. Am văzut lucrul acesta ca pe o altă suferinţă ce se adăuga celeilalte. În supărarea ei, femeia a venit şi m-a întrebat dacă trebuie să accepte sau nu această soluţie, căci urma ca a doua zi să fie dusă la maternitate pentru o întrerupere de sarcină. Nu i-am dat un răspuns afirmativ sau negativ, ci i-am spus să citească „Paraclisul Maicii Domnului” şi Dumnezeu îi va descoperi ce trebuie să facă. Desigur că am făcut şi eu o rugăciune pentru ea şi, ca prin minune, a doua zi, medicii au constatat că nu se mai impune întreruperea sarcinii. Femeia s-a făcut sănătoasă, a păstrat sarcina şi cred că acum se bucură de toti copilaşii săi.

6. Ce sfat le daţi femeilor din parohie?

Încerc să tratez problema cu multă atenţie. Am o mare nemulţumire că în parohie niciuna dintre enoriaşe nu a venit ca acea persoană din spital pentru a cere un sfat înainte de a lua o decizie privind sarcina. Ele vin ulterior la biserică pentru spovedanie; cele mai multe regretă avortul, dar la fel de importantă pentru mine este decizia de a nu-l mai repeta. Pe de altă parte, nu putem incrimina doar pe soţie de acest păcat, ci în egală măsură şi soţul este vinovat dacă a ştiut, a îndemnat sau a acceptat lucrul acesta, ca şi alte persoane care au influenţat-o. Nu putem trece cu vederea consecinţele morale ale legalizării avortului. Prin urmare, problema este complexă şi presupune responsabilitate din partea mai multor factori. Din punct de vedere creştin, avortul este echivalent omorului.

7. Vă mulţumim, părinte paroh, pentru interviul acordat.
Cu plăcere.

Ianuarie – luna cuvioşilor şi a teologilor

Timpul poartă amprenta Creatorului. Sub această amprentă stau şi cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu, care L-au iubit şi L-au preamărit. În acest sens, spunem că, timpul are o vocaţie sacră, iar cei care au descoperit această vocaţie şi-au aflat menirea în veşnicie.

Dacă decembrie a fost luna profeţilor (1 decembrie – Profetul Naum, 2 decembrie – Profetul Avacum, 16 decembrie – Profetul Agheu şi 17 decembrie – Profetul Daniel), luna celor care au pregătit calea venirii lui Mesia, conducând omenirea spre peştera Bethleemului asupra căreia ne-am concentrat şi noi atenţia, pentru a primi bucuria vestită de îngeri, luna ianuarie poate fi considerată o lună a cuvioşilor şi a teologilor, o lună în care de la o zi la alta, ne împărtăşim de har peste har.

Astfel, în ianuarie, cinstim pe cei mai mari cuvioşi ai creştinismului (Teodosie cel Mare – 11 ianuarie, Antonie cel Mare – 17 ianuarie, Macarie Egipteanul – 19 ianuarie, Eftimie cel Mare – 20 ianuarie, Sfântul Efrem Sirul pe 28 ianuarie).

Aceştia care au fugit de grijle vieţii, au preferat liniştea pustiului, pentru ca în focul ispitelor să-şi purifice sufletele şi să-şi înalţe cugetul spre cele cereşti.

Despre Sfântul Antonie se spune că a umplut pustia de colibele monahilor, el îi învăţa pe ucenici, spunându-le: „Ostenelile de aici se vând cu preţ veşnic; că puţin dai şi însutit primeşti. Oricât ar fi de greu, să nu ne întristăm ca şi cum am pieri, să îndrăznim şi să ne bucurăm ca nişte mântuiţi, că Dumnezeu e cu noi.”

Aceste îndemnuri veneau dintr-o experienţă îndelungată a pustiniciei, a singurătăţii.

Zice Antonie: „Unde, erai Doamne când mă luptam?”

Răspunde Domnul: „Eram lângă tine şi te ajutam.”

Aceşti cuvioşi nu citeau din cărţi despre lupta cu diavolul, ci ei înşişi se luptau adesea cu el.

Experienţa pustiei poate fi înşelătoare. De aceea, avertizează Sfântul Macarie (ucenicul Sfântului Antonie), că nu trebuie să se încreadă cineva în semne şi vedenii, ci trebuie să aibă mereu duhul smereniei şi al căinţei. Pentru a arăta cât de importante sunt gândirea teologică şi trăirea creştină, zice Sfântul Macarie Egipteanul: „Viaţa sfântă fără instrucţie face mai multe fapte bune, decât instrucţia fără viaţă sfântă. Pentru că cel ce are viaţă sfântă, chiar şi când tace aduce folos; pe când cel fără viaţă sfântă chiar şi când cugetă aduce tulburare. Dacă, însă, se întâlnesc aceste calităţi în acelaşi om, adică viaţa sfântă şi instrucţia, ele alcătuiesc o statuie a filozofiei.”

Păcatul este văzut de Sfântul Macarie ca ceva străin care a pătruns în firea noastră şi odată cu el a pătruns şi răutatea patimilor, care prin obişnuinţă ne-a devenit o a doua fire. Scopul nevoinţelor duhovniceşti este de a îndepărta din fire, ceea ce este impropriu, de a curăţi simţurile şi conştiinţa, de urmările păcatului.

Sfântul Efrem Sirul este cunoscut prin asprimea vieţii sale, cât şi ca autor al unor rugăciuni cu conţinut penitenţial şi a unor imne de preaslăvire a lui Dumnezeu, fapt pentru care a fost numit „lira Sfântului Duh”. În acelaşi timp a fost un cuvântător înflăcărat şi un reprezentant de seamă al şcolii catehetice din Edesa.

Putem spune, aşadar, că secolul al IV-lea, după mărturia unui teolog român, este secolul, în care martirii au făcut loc sihaştrilor. Aceştia au înfăţişat, după îndemul Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani 12,1-2: „... trupurile lor ca pe o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”.

Cinstirea acestor cuvioşi este dublată de cea a celor mai reprezentativi teologi ai Bisericii creştine.

Astfel, îl sărbătorim pe Sfântul Vasile cel Mare la 1 ianuarie; pe Sfântul Grigorie de Nazianz, la 25 ianuarie; pe Sfântul Ioan Gură de Aur, pe 27 ianuarie; pe toţi trei la 30 ianuarie, pe Sfinţii Atanasie şi Chiril, pe 18 ianuarie, pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe 21 ianuarie, iar lista ar putea continua.

Aceştia nu erau nici ei străini de pustie, căci se ştie că Sfântul Atanasie păstra o legătură sufletească cu Sfântul Antonie şi cu alţi monahi din Egipt. Se cunoaşte, de asemeni, faptul că adesea Sfântul Grigorie prefera liniştea pustiului şi se retrăgea în isihie. Cu toate acestea, teologii menţionaţi mai sus au trăit în centre importante ale timpului, implicându-se în disputele teologice şi în problemele concrete ale vieţii bisericeşti. Se crea, astfel, o simfonie sfântă între gândirea teologică şi trăirea creştină.

Cei trei mari învăţători ai lumii şi ierarhi sunt cei care au marcat secolul al IV-lea prin opere teologice de referinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur este Sfântul Părinte care a lăsat omilii exegetice, care sunt şi astăzi căutate şi folosite în activitatea predicatorială a Bisericii. Omilii cu conţinut social – de îndemn la milostenie, la iubirea semenilor, la cercetarea oamenilor bolnavi, nevoiaşi sau singuri sunt completate de îndemnul stăruitor de a părăsi păcatul. Remarca atunci Sfântul Părinte uşurinţa cu care omul reţine cântecele lumeşti şi cu câtă plăcere le cântă pe acestea, iar pe de altă parte, cât de greu reţine un text din Sfânta Scriptură şi cu câtă dificultate poate să înveţe un cântec bisericesc.

Pe de altă parte, Sfântul Ioan Gură de Aur era foarte impresionat de chiliile sărăcăcioase, dar pline de har dumnezeiesc, ale monahilor din Antiohia. Iată, ce zice: „Monahii aceştia fac din noapte zi, petrecând noaptea în rugăciuni de mulţumire şi cântări de psalmi; se culcă pe jos şi mulţi dintre ei nu au nici acoperiş, ci în loc de acoperiş, cerul... Vă trimit la locuinţele lor, că ar trebui să vedeţi cu proprii ochi, traiul acestor oameni”.

Sfântul Vasile cel Mare a împletit oratoria şi filozofia creştină cu asceza călugărului desăvârşit şi dragostea faţă de cei aflaţi în suferinţă. Despre el, spune Sfântul Grigorie Teologul, că era „un fel de lege a virtuţii”. A rămas celebră şi pilduitoare pentru tinerii de astăzi prietenia şi preocupările (studiul şi rugăciunea) celor doi „studenţi” de la Atena. Hexaimeronul, care nu poate lipsi, ca izvor de inspiraţie, din nici o lucrare teologică referitoare la crearea lumii, uimeşte şi astăzi prin diversitatea argumentelor şi profunzimea ideilor. Iată, în acest sens, mărturia părintelui D. Fecioru: „Citind acest minunat comentar (Hexaimeronul) al zilelor creaţiei, nu ştii ce să admiri mai mult: cunoştinţele multiple ale Marelui Vasile, care cuprinde întreaga filozofie a antichităţii, cu toate teoriile ei despre geneza lumii, temeinicia argumentelor scripturistice şi raţionale, cu care surpă aceste teorii şi prezintă concepţia creştină despre creaţie, sau dragostea sa faţă de Creator pe care-L preamăreşte pentru frumuseţile gândirii şi cuvintele Sale.”

Viaţa Sfântului Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu a alternat între demnităţi bisericeşti de cel mai înalt rang (inclusiv Patriarh de Constantinopol) şi perioade de retragere în sihăstrie pentru a se putea ruga mai profund lui Dumnezeu pentru liniştea Bisericii.

În Constantinopol, a reuşit să învie Ortodoxia în Bisericuţa „Anastasia” (biserică improvizată) pentru că toate celelalte biserici erau în mâinile arienilor. A fost primit cu ostilitate de locuitorii arieni ai Constantinopolului, care însă s-au ruşinat, după câţiva ani, de gestul care l-au făcut, când au văzut că Sfântul Grigorie a reuşit să recâştige Cetatea pentru credinţa ortodoxă.

Cele 5 cuvântări teologice l-au îndreptăţit să-şi primească apelativul de Teologul. El este „Vulturul rănit”, după mărturia profesorului grec Stelianos Papadopoulos.

Toţi aceşti sfinţi – cuvioşi şi teologi reprezintă lumini ce nu pot fi puse sub obroc, căci misiunea lor este de a răspândi în continuare multă lumină în lume.

Preot dr. Ioan Chirvasă

Închinare Sfântului Prooroc Daniel

S-a născut în Ţara binecuvântărilor eterne
Cu sute de ani înainte de Hristos,
Slujind cu credinţă, în pământuri străine
Alături de poporul pribeag, pe Domnul, pios.

Ştia şi mersul astrelor să-l desluşească,
Şi visele de noapte să dezlege,
Gândurile ascunse să le stăpânească
Şi ieroglifele să le transforme-n semne.

Aşpenaz prea bine l-a ales,
Deşi-al său viers era de neînţeles,
Dar l-a-ntregit cu frumuseţea chipului,
Smerind pe ghicitorii timpului.

Nabucodonosor era pe-atunci la tron
Pe cei de-un neam cu Daniel
I-a strămutat fără de milă-n Babilon
Sfintele vase, în templul lui Bel.

Daniel, un Beltşaţar persan
De viţă aleasă şi din regesc neam
Urmat a fost în Babilon, de Anania
De Misael şi Azaria.

Cei patru tineri fără de cusur
Înţelepţi şi prea plini de ştiinţă
Cunoscători a toată legea din Assur
Fură pătrunşi de duh şi de silinţă.

Bucate idoleşti au refuzat
Şi zece zile au postit
Legumele şi apa chipul le-a luminat
Şi pe Dumnezeu ei Îl cinsteau necontenit.

Iar Domnul Dumnezeu le-a dat ştiinţă,
Pricepere în orice scriitură,
Înţelepciune, putere şi voinţă,
Ca să dezlege orice ghicitură.

Întâiul vis al lui Nabucodonosor
Făcu mare vâlvă în împărăţie,
Chaldeii, magii viselor
Să îl dezlege, n-avură tărie.

De la tăierea capetelor i-a slavat
Un înţelept din Babilon.
De neam iudeu, chip minunat
Pe nume Daniel sau „Dumnezeu mi-e judecător”.

Taina visului, Domnul i-a descoperit
Şi preaslăvindu-L, el I-a mulţumit.
Guvernator de Babilon
Fu Daniel, întâiul lângă tron.

Odată, chip de aur turnându-şi împăratul
Să i se închine a chemat întreg regatul.
Doar cei trei tineri prea frumoşi la chip,
Să i se plece ei nu au voit.

Aruncându-i în cuptorul cel de foc
Cei trei tineri au fost răcoriţi,
De aripa îngerului ... pe loc
Cu toţii rămânând îndelung uimiţi.

Cum în loc de trei, patru tineri fură
În cuptor încins, cine să ghicească?
Taina cuptorului răcorit, peste măsură
Fu regelui să tâlcuiască.

Uimirea regelui fu mare
Când chip ca fiu de zeu zări,
Porni a doua oară cu binecuvântare
Pe Dumnezeul lui Israel, Îl preamări.

Când visul a doua oară Daniel îl tălmăci
Nabucodonosor, Beltşaţar îl numi
Pe Daniel, căci Duhul lui Dumnezeu
Avea să se coboare peste el mereu.

Înţelepciune fără seamăn şi lumină
Tâlcuitor de vise şi fără de vină
Descoperitor de lucruri greu de înţeles
Deosebind visurile de eres,

Hrană leilor a fost ales să fie
Daniel, el însuşi hrană vie...
Idolilor fiind obligat să jertfească
Legii mezilor şi perşilor să slujească.

Cu lacrimi Darius Medeul s-a rugat
Ca Domnul Dumnezeul Său să-l ocrotească
Pe Daniel, ce visele i-a dezlegat,
Învrednicindu-l de iubire domnească.

Înger străluminat din cer a coborât
În groapa cu lei însetaţi de sânge
Şi limbile pe loc le-a zăvorât
Cu funii groase boturile le strânge.

Şi l-a strigat Darius tare
Şi Daniel din groapă i-a răspuns
Bucurie, uimire şi... minune mare
De-acestea toate pe rând a fost cuprins.
Pe trădători i-a osândit la moarte
Ca semn al dreptăţii sale
Hrisov în lume-a răspândit ... departe
Credinţa-n Dumnezeu să fie cale,

Porunca păcii şi-a iubirii sfinte
În Dumnezeul lui Daniel,
A cărei Împărăţie veşnică, nu minte
Şi toţi să aibă frică doar de El.

Căci Dumnezeul Său poate să-i scape
Şi să-i elibereze pe cei credincioşi.
Doar El poate face semne-n cer, pe ape
Minuni cu cei blânzi şi cu cei sfioşi.

Să ne-mpărtaşim cu toţii de-această bucurie
A păcii, credinţei şi iubirii
Şi ca bucuria deplină să ne fie
Să cântăm cu toţii versurile măririi:

Bucură-te, Sfinte Daniel, împreună cu noi
Căci Dumnezeu este Judecător,
Bucură-te, Sfinte Daniel, căci celor din nevoi
Le eşti grabnic ajutător.
Bucură-te, Sfinte Daniel, căci în Babilon
Ai fost alături la necaz de neamul tău.
Bucură-te, Sfinte Daniel, căci lângă tron
I-ai îndrumat şi i-ai ferit de rău.
Bucură-te, Sfinte Daniel, căci legea strămoşească
Ai respectat-o împreună cu ai tăi.
Bucură-te, Sfinte Daniel, că oştinrea cerească
Te-a mângâiat cu duhovniceşti văpăi,
Bucură-te, Sfinte Daniel, că misiune de profet ai împlinit,
Bucură-te, Sfinte Daniel, că iudeii exilaţi
Pe Dumnezeu cel Sfânt n-au părăsit;
Bucură-te, Sfinte Daniel, nădejdea celor deznădăjduiţi,
Bucură-te, Sfinte Daniel, că prin exemplul vieţii
La cunoaşterea de Dumnezeu ai contribuit,
Bucură-te, Sfinte Daniel, Profetul Popoarelor
Că scrierea tainică ai descifrat regilor,
Bucură-te, Sfinte Daniel, căci în groapă ai petrecut,
Bucură-te, Sfinte Daniel, căci faţa îngerilor ai văzut,
Bucură-te, Sfinte Daniel, încrezător în Dumnezeul cerului,
Bucură-te, Sfinte Daniel, iubitor al adevărului.
Bucură-te, Sfinte Daniel, îndelung-postitorule,
Bucură-te, Sfinte Daniel, înţelept şi drept judecătorule,
Bucură-te, Sfinte Daniel, căci voia lui
Dumnezeu ai descoperit,
Bucură-te, Sfinte Daniel, căci Nabucodonosor
pe Dumnezeu L-a slăvit
Bucură-te, Sfinte Daniel, căci Darius Medeul
a crezut într-Unul Dumnezeu.
Bucură-te, Sfinte Daniel, căci pe Fiul Omului L-ai vestit,
Bucură-te, Sfinte Daniel, căci despre îngeri ne-ai vorbit.
Bucură-te, Sfinte Daniel, căci timpuri de pe urmă ai descris,
Bucură-te, Sfinte Daniel, căci judecata nu e vis,
Bucură-te, Sfinte împreună cu noi
Şi scapă-ne de griji, necazuri şi nevoi,
Bucură-te, Mult-Înţelepţitule
Şi-adu linişte şi pace timpului,
Bucură-te cu ceata sfinţilor
Şi adu trai tihnit părinţilor,
Bucură-te de trup ostenitor
Să fii model de râvnă tuturor.
Bucură-te, căci noi cu bucurie Domnului cântăm
Aliluia, Aliluia, Aliluia,
Iar pe tine te lăudăm.

Prof. Elena Chirvasă

Impresiile unui pelerin

Atunci când am păşit prima dată pe un pământ Sfânt, simţeam că sufletul aleargă şi se înfruptă din toată frumuseţea şi mireasma acelui pustiu. Nu credeam că poate exista ceva atât de frumos. Şi totuşi…

Ne-am pornit într-o dimineaţă – eu, mama şi cu sora mea, spre Neamţ, Târgul Neamţ, dar în grabă şi cu emoţia unui necunoscut mistic, am luat bilete către o altă destinaţie – Piatra Neamţ. Nu conta, drumul nostru era demult pietruit şi cărarea era deja făcută pentru ca noi să ajungem ACOLO.

Trenul mergea; fiecare din noi aştepta în felul său să ajungem. Unde trebuia să coborâm, nu ştiam. Am întrebat, am mers împreună cu alţi oameni, apoi cu alţii, şi într-un sfârşit iată-ne ajunse pe „tărâmul mănăstirilor” din Neamţ. Am trecut cu maşina pe lângă altele, dar toţi (noi, un părinte şi un mirean) aveam aceeaşi dorinţă: să ajungem la Mănăstirea Sihăstria. Da, acolo unde a trăit Părintele Cleopa (mama mea auzise de acest mare duhovnic şi-şi dorea foarte mult să ajungă să-i ceara un sfat; din păcate drumurile spre Părinte au fost toate pecetluite – mama a citit o carte scrisă în memoria Arhimandritului Cleopa Ilie şi de atunci dorinta i s-a întărit şi mai mult în suflet chiar dacă ar fi ajuns numai până la mormântul său). Aşa că am ajuns. Am intrat în Biserică, am ascultat slujba, ne-am închinat, am mers la masa, am întrebat în dreapta şi în stânga dacă putem ajuta cu ceva. Într-un final, a venit şi răspunsul la întrebarea noastră: «Unde este cimitirul?». Nu departe pe o alee îngustă, şerpuită, un urcuş plin de vegetaţie care îţi aduna toate gândurile, pentru ca mintea să uite de toate grijile şi să fie gata pentru a primi un strop de minune sfântă.

Mormântul Părintelui se vedea de la intrarea în cimitir, ne-am apropiat şi ne-am rugat – fiecare pentru ceea ce-i cerea sufletul.

Apoi am aprins câte o lumină şi am păstrat în suflet acel moment. Gândul va rămâne mereu la un Părinte ce a deschis tuturor drumul spre Rai - cu mult prea frumoasele şi preţuitele sale cuvinte pline de învăţătură creştină – şi care va fi pomenit în rugile noastre ca să mijloceasca spre Mântuitorul.

Ne-am îndreptat apoi paşii spre alt necunoscut, întrebând care mănăstire este mai apropiată pentru a putea ajunge, pe jos, până la apusul soarelui. «Sihla» a fost răspunsul – doar la trei km de mers prin pădure, ceva mai sus. «Bine, să mergem!» ne-am zis.

Spre ieşirea din Sihăstria ne-am oprit la poartă pentru a lua câte un suvenir, ceva ce va rămâne pentru totdeauna şi oricând îţi va îndrepta gândul spre acel loc. Ceva însă de remarcat – în faţa unui chioşc stăteau scrise „învăţături” pe un panou mare, învăţături de care gândul se spăimânta doar la privirea lor, era normal gândul ce se crede nemuritor şi plin de frumuseţi nu se va putea privi niciodată într-o oglindă ce-i arată adevărata lui faţă – efemeritate şi imaginea unui hidos ce va pieri căutând cele pământeşti; toate semnate: «Arhimandritul Cleopa Ilie». Dar nu spre pierirea celor ce citesc, ci spre mântuirea lor, căci de câte ori nu pomenea Părintele: «Mânca-v-ar Raiul, să vă mănânce!», fiind adresată tuturor. Să-i ascultam, dar glasul în continuare şi poate ne vom îndrepta spre cele mai potrivite cărări.

Dar să revenim la cea de-a doua locaţie, căci despre Sihăstria şi Părintele Cleopa s-au scris multe carţi şi încă se vor mai scrie şi poate niciodată nu se va putea cuprinde totul. De Sihla auzisem mai de mult şi ştiam că acolo se află peştera unde a trăit Cuvioasa Teodora. De aceasta dată nu mai era nimeni cu noi, nu mai mergea nimeni într-acolo. Cei mai mulţi mergeau cu maşina. Ne-am luat după indicatoare pentru a găsi drumul. Curând am părăsit orice urmă de mişcare. Nimeni şi nimic pe drum. Drumul – unul singur, îngust, şerpuit, prin pădure, urca. Celelalte cărări nu-ţi atrăgeau foarte mult atenţia. Timpul trecea, maşini urcau şi coborau greoi, doar câteva. Noi oboseam din ce în ce mai mult şi nu se zărea nici o urmă de teritoriu locuit. La un moment dat începuse să plouă. Speranţa?- mereu în suflet. Ploua?- şi ce? Se însera? – şi ce? Pentru noi exista un loc unde trebuia să ajungem. În sfârşit un popas – nu mai era mult (doar 1,5-2km din 7,12km de jos). Eram doar noi, aşa că ne-am făcut loc, ne-am aşezat – începuse să plouă mai tare – am îmbucat ceva ce aveam şi am pornit mai departe. Gata, de acum eram ca şi ajunse. Am găsit mai întâi o parcare de maşini şi ceva mai sus, pe un drum anevoios, am aflat «drumul» spre mult căutata destinaţie. De acolo mergea toată lumea pe jos. Am ajuns! De sus de pe deal se vedea cuprinsă ca într-o palmă, înconjurată de munţi, aşa ca într-o scobitură, zidurile albe-albe ale unei mănăstiri – Sihla. În curte, biserica din lemn, a cărei cruce strălucea biruitoare, chiliile noi şi, cel mai frumos, o mulţime de flori viu colorate – o specie de crini de care nu mai întâlnisem – completau perfect priveliştea. Aşa, ca, primă impresie? – „Raiul pe pământ”. Da, asta găsisem şi nimic nu mai avea importanţă – nici drumul străbatut, nici ploaia, nici setea (...). În mănăstire, slujbele, şi în deosebi cele de la miezul nopţii, doar la lumina candelelor şi a lumânărilor, peştera Cuvioasei, până la ea Biserica în formă de corabie dintr-un singur lemn, stâncile, piatra unde se aduna apa din ploi şi din care Sfânta îşi potolea setea, totul e mai presus de cuvinte. Nu se pot descrie; ceea ce-ţi transmit se poate doar simţi.

Alt loc vizitat a fost cu 2-300 m mai sus la Schitul Daniil Sihastru – crucea de la intrare şi troiţele de pe drum, cu candele mereu aprinse, acatistul Cuvioasei Teodora cântat în Biserică de părinţi cu ani grei pe umeri, alături de mulţumirea şi ospitalitatea cu care am fost primite au rămas întipărite în memorie.

Se spune că Maica Domnului îţi numără paşii atunci când mergi pe jos până la o mănăstire – noi sperăm ca măcar pentru fiecare din aceste meleaguri sfinte la care am ajuns să ne închinăm să fie însemnat câte un pas spre mântuirea sufletelor noastre.

Impresii:

• un drum cu multe obstacole;
• aparent altă locaţie;
• destinaţia – una singură;
• chilia şi mormântul Părinteleui Arhimandrit Cleopa Ilie – pline de mireasma sfântă
• drumul spre Sihla – niciodată singure (pe lângă lupi), întotdeauna cu Dumnezeu;
• viaţa şi locurile unde a petrecut Sfânta Cuvioasă Teodora Pământeanca, ocrotitoarea Moldovei, o „floare duhovnicească”, mai presus de cuvinte;
• frumuseţea naturii – mai presus de gândire – creaţie divină;
• gândurile – mai presus de oameni – duh ceresc;
• înălţimea cucerită 1100-1200 m;
• duhovniceşte – cu 2-3 clipe mai aproape de Îngeri (din miile de ceasuri ce duc spre... cer)
• povaţa – nu pierdeţi nici o ocazie de a vă afla/de a descoperi (într)-un asemenea loc.

Timofte Mihaela Gabriela, studentă Litere