Părintele Galeriu ne explică Rugăciunea Domnească:

III Care eşti în ceruri

Mântuitorul ne învaţă prin aceste cuvinte: „Care eşti în ceruri” – „locaşul” unde sălăşluieşte Dumnezeu, unde Îl şi întâlnim pe Dumnezeu. Ştim cât de multe opinii, drepte, pioase, nepioase, unele chiar lipsite de minte, s-au rostit pe seama „cerurilor”. Potrivit rugăciunii, aşa cum ne-a descoperit-o Mântuitorul, iată, „cerul” este locaşul lui Dumnezeu, patria Părintelui Ceresc, a Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Precum ne învaţă Sfânta Scriptură, Dumnezeu este Duh, Spirit: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr”(Ioan 4,24). Atunci, noi, închinându-ne lui Dumnezeu după cuviinţă, în duh şi în adevăr, înţelegem că „cerul” este patrie duhovnicească. Este lumea lui Dumnezeu, a îngerilor, a sfinţilor şi a vieţii duhovniceşti la care suntem chemaţi. Luminat înţelegem această lume divină din viziunea Patriarhului Iacob. Acesta, mergând din Canaan spre Mesopotamia, şi „ajungând la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luând una din pietrele locului aceluia şi punându-şi-o căpătâi, s-a culcat în locul acela. Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme!...Iată, Eu sunt cu tine şi te voi păzi în orice cale vei merge...». Iar când s-a deşteptat din somn, Iacob a zis: «Domnul este cu adevărat în locul acesta şi eu n-am ştiut!». Şi spăimântându-se ... a zis: «Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!»”(Facerea 28, 11-17). Se înţelege, locul Revelaţiei, era spiritual, ceresc. Lui Iacob i s-a deschis atunci „poarta cerului” şi i s-a dat să vadă, să privească duhovniceşte în lumea lui Dumnezeu, a îngerilor – pe care o zidise mai înainte de a zidi lumea văzută: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”(Facerea 1,1). Acolo, unde vârful scării atingea cerul, L-a contemplat pe Dumnezeu. Acolo este Dumnezeu, „sus în cer”; precum învaţă Scripturile şi dumnezeieştii Părinţi, chiar mai presus de ceruri, întrucât „Cerul şi cerul cerurilor nu Te încap... Doamne!”(III Regi 8,27).

Această înălţime, şi încă mai presus de ceruri, o înţelegem tot duhovniceşte, nu spaţial. De altfel şi lumea planetelor, a stelelor o numim „cer”, tocmai pentru că o vedem deasupra noastră, mai „sus” decât noi. De aceea şi folosim cuvântul „cer” atât pentru lumea astrelor cât şi pentru lumea divină a îngerilor, pentru că este simbol al înălţimii şi înălţării spiritului. Este însă aberant, dovadă de nemintoşie să confundăm lumea îngerilor cu lumea stelelor sau cu lumea navelor cosmice. Fireşte, când un suflet credincios se află într-o asemenea navă sau satelit şi contemplă duhovniceşte făptura în măreţia Psalmistului: „cerurile spun slava lui Dumnezeu”, atunci un asemenea suflet uneşte minunat înălţimea spaţială cu cea duhovnicească.

Însă această înălţime duhovnicească o putem atinge oriunde ne-am afla pe pământul nostru. Mai ales în inimă. Dumnezeieştii Părinţi, tâlcuind Cuvântul Mântuitorului: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns”(Matei 6,6), arată că, atunci, în rugăciune, inima – care este „cămara”, locaş tainic al întâlnirii cu Dumnezeu – se face locaş ceresc.

O, „Tatăl nostru care eşti în ceruri”!

Zice Sfântul Macarie: „Intră în inima ta şi acolo, spun ţie, se află şi Dumnezeu, şi cerul, şi îngerii”. Oricărui suflet credincios îi oferă Tatăl Nostru acest dar. Numai să ia aminte. Cerul fiind loc „înalt”, sufletul trebuie să se înalţe în rugăciune, cu ajutorul harului, dincolo de „viforul ispitelor”, al patimilor, dincolo de orice fel de iuţime – şi a plăcerii, şi a durerii, şi a violenţei, şi a slavei deşarte. Numai aşa simte suişul şi gustă din bucuria iubirii divine.

Cât de revelator, de luminos ni se descoperă această mângâiere din viaţa Sfântului Ilie! Era prea trist proorocul: regina Izabela îl urmărea, voia să-l omoare. Mâhnit, a plecat departe: mergând 40 de zile şi 40 de nopţi, a ajuns la Muntele lui Dumnezeu, Horeb. Acolo, într-o peşteră (ca într-o „cămară” tainică), rugându-se, i S-a arătat Dumnezeu şi i-a grăit: „«Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece»...Şi a fost mai întâi vijelie năpraznică, dar Dumnezeu nu era în vijelie. A fost apoi cutremur, dar Dumnezeu nu era nici în cutremur. A fost apoi foc, dar nici în foc nu era Domnul. Iar după foc s-a făcut o adiere de vânt lin, şi în acea adiere de vânt lin era Domnul”(III Regi 19, 11-12).

De câte ori sufletul fiecăruia dintre noi nu trece prin vijelie, cutremur lăuntric, foc dureros! Şi numai după ce depăşeşte pământul furtunii, al lacrimilor, în liniştirea şi-a patimilor, şi-a gândurilor, dobândeşte pacea lăuntrică; şi, în adiere lină, simte mângâierea, bucuria întâlnirii cu Dumnezeu Care-i dă lumină, dându-i o soluţie la o răscruce de viaţă – arătându-i „calea pe care să meargă”.

– va continua –

Vindecarea trupului, vindecarea sufletului

“...pentru a putea prezenta cu demnitate un subiect atât de măreţ, avem nevoie de lumina Tatălui, de învăţătura Cuvântului, Întâiul Său născut şi de ajutorul Duhului Sfânt. Mă voi ruga precum un om neajutorat (căci nu mă simt în stare să definesc rugăciunea) şi implor pe Duhul Sfânt ca, înainte de a începe să vorbesc despre rugăciune, să-mi dăruiască cunoaşterea duhovnicească şi desăvârşită şi să-mi explice înţelesul rugăciunilor înscrise în Sfintele Evanghelii.” Origene – Despre rugăciune

Este foarte clar la o primă vedere că nu se poate vorbi de o vindecare a corpului în afara vindecării sufletului şi totuşi există suficienţi oameni (deopotrivă medici şi pacienţi) care continuă să le trateze ca pe două probleme distincte. Personal, pentru a putea fi un medic modern eficient a trebuit să învăţ medicina tradiţională chineză, veche de mii de ani, iar pentru a mă apropia mai mult de creştinismul ortodox a trebuit să ajung la “capătul lumii”, în China, să intru în contact cu cultura milenară a acestor meleaguri, să cunosc înţelepciunea unor filozofi ai antichităţii chineze. Pe întreg Pământul, în China, Egipt, Grecia sau Israel principii cunoscute şi aplicate (în tratarea bolnavilor şi nu numai) de mii de ani în urmă sunt acum “redescoperite” de holism sau psihosomatică. Este poate curios că în cele ce urmează voi pleda pentru o medicină modernă mai eficientă (în special în prevenirea bolilor) aplicând metode terapeutice folosite în antichitate sau că mă voi referi la rolul curativ al rugăciunii creştine argumentând şi cu citate din operele unor filozofi chinezi. În realitate aceste metode terapeutice tradiţionale, au fost desăvârşite mii de ani, mărturie a eficienţei lor, iar multe dintre principiile acestora, enunţate de diferiţi filozofi vin să argumenteze de fapt poziţia Bisericii Ortodoxe asupra conceptelor în cauză. Desigur că anumite idei filozofice nu pot fi acceptate din perpectiva creştină, dar există suficiente cazuri de erezii chiar şi în literatura creştină, iar acestor idei filosofice orientale nu ar trebui să li se atribuie o importanţă mai mare decât au în realitate.

Revenind, pentru a putea vedea care este calea spre vindecare, ar trebui să vedem ce însemnă boala. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii sănătatea este definită ca bunăstarea fizică, psihică şi socială iar boala este afectarea acestei stări de normalitate.

Înţeleptul, omul în general ar trebui să accepte şi să respecte ordinea divină a lucrurilor, atitudinea sa fiind de tăcere şi contemplare a lumii, ceea ce implică acceptarea acesteia şi non-acţiunea, de fapt lipsa de intervenţie, autocontrolul tendinţei umane de a modela lumea conform propriilor dorinţe, de cele mai multe ori în total dezacord cu legile divine, ale naturii sau chiar cu cele create de om, de societate. Prin această acţiune inadecvată omul produce dezechilibre interne sau în relaţia sa cu mediul şi va determina starea de boală caracterizată prin pierderea relaţiei de armonie cu lumea exterioară şi chiar cu sine însuşi, încât îşi va pierde poziţia dintre Cer şi Pământ, va fi singur, pierdut, fără identitate, condamnat la non-existenţă.

Din perspectivă creştină, sănătatea sau boala trupului sunt stâns legate de starea sufletului, viaţa corpului fiind doar o umbră a vieţii duhovniceşti. Prin păcat “omul s-a lipsit de har, s-a dezbrăcat de îndrăznirea pe care o avea faţă de Dumnezeu, s-a înveşmântat cu asprimea vieţii cele pline de dureri...şi s-a îmbrăcat cu moartea adică cu piericiunea şi stricăciunea trupului, s-a izgonit din Rai şi s-a osândit la moarte” (Sf. Ioan Damaschin – Expunere exactă asupra credinţei ortodoxe). În afara vieţii duhovniceşti, în spirit, el este singur, marcat de efemeritatea trupului “tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui ca floarea câmpului” Is.40) şi de singurătatea sufletului.

Pentru materialişti soluţia este simplă, medicul “intervine“ chirurgical, medicamentos sau prin orice alte mijloace fizice exterioare pentru a “repara” corpul fizic iar pacientului i se va pretinde doar docilitate. Eventual se va apela la psihoterapie în încercarea sincronizării minţii cu corpul.

Pentru chinezi, soluţia terapeutică era puţin mai complicată, căci pentru a re-ajunge la o stare de sănătate pacientul trebuie în primul rând să accepte condiţia sa de bolnav, să identifice şi să elimine cauzele determinante ale acestei situaţii ceea ce va permite atingerea unui nou echilibru, echilibru ce va trebui ulterior consolidat. Chiar şi studii medicale moderne (Melzack) au demonstrat că nu toate persoanele reacţionează identic la o anumită substanţă, că pentru ca un tratament sa aibă eficienţă este necesară o anumita stare de receptivitate a acestuia care este determinată în ultimă instanţă de acceptarea poziţiei sale de bolnav deoarece doar acceptând realitatea va putea fi tratat. În tot acest demers el este asistat de terapeut, dar rezultatele depind în mare măsură de bolnav, rezultatele terapiei forţate sunt improbabile, cu efecte adverse, decepţionante sau de scurtă durată. Terapeutul nu va încerca atât să elimine boala de o manieră radicală, brutală, invazivă (decât în cazuri extreme, unde soluţiile extreme se impun) ci va acţiona în special pe capacitatea pacientului de a se regenera, întărind aceasta capacitate şi orientând efortul acestuia de vindecare, el nu impune o soluţie ci o sugerează şi creează toate premizele favorabile acesteia, eliminând obstacolele din calea vindecării. El încearcă o armonizare a pacientului la nivel fizic şi psihic care va avea ca rezultat obţinerea unei stări de echilibru interior (atât psihic cât şi fizic) care se va exprima în relaţiile acestuia cu mediul, societatea, realizând ceea ce în final numim „stare de sănătate”.

Creştinismul merge mult mai departe, fizicul şi psihicul subordonându-se celei de-a treia dimensiuni umane, spiritului. Căci dacă viaţa trupului nu are semnificaţie în afara celei a spiritului, vindecarea fizică şi psihică ar restabili doar parţial şi temporar echilibrul. Soluţia vindecării a venit prin jertfa lui Hristos, căci “luând un trup la fel ca al nostru, fiindcă toate trupurile erau supuse stricăciunii morţii, El şi-a dat trupul morţii în locul tuturor aducându-l prinos Tatălui. Aceasta a făcut-o numai din dragoste pentru noi ca întru moartea Lui toţi să moară şi prin aceasta legea morţii să se nimicească” (Sf. Atanasie cel Mare).

“Printr-o moarte şi o Înviere a trupului Său muritor a tămăduit Îndoita noastră moarte şi ne-a slobozit din îndoita robie a sufeltului şi a trupului” (Sf. Grigorie Palama – Omilii). Astfel, creştinismul, în general, şi Biserica ortodoxă, în special, îndeamnă la trăirea duhovnicească, în Spirit, căci departe de a însemna doar ascultarea unor reguli, urmarea unor ritualuri, această trăire este Calea spre mântuire. Desigur că aceasta nu ar trebui să împiedice utilizarea diferitelor metode de tratament existente, de la chirurgie la acupunctură sau fitoterapie (practicată din timpuri biblice până în mănăstirile Europei secolului XII : “Isaia a zis: "Luaţi o turtă de smochine." Au luat-o şi au pus-o pe umflătură şi Ezechia s-a vindecat.” – Împaraţi 20) căci medicul tratează (cu participarea pacientului) dar vindecarea se obţine doar cu voia lui Dumnezeu.

Deşi în general boala trupului determină omul să vadă rătacirea spiritului şi este un îndemn la întoarcerea la credinţă, (căci dacă fără o vindecare spirituală nu se poate obţine o vindecare fizică şi psihică completă), este la fel de adevărat că legătura corp–minte–spirit poate fi influenţată la toate nivelurile şi că o vindecare a corpului poate reaprinde sau întări credinţa în Dumnezeu.

În concluzie, vindecarea completă este dată doar de vindecarea spirituală ce trebuie să fie scopul oricărei terapii, moderne sau tradiţionale, de aceea orice metodă de tratament ar trebui completată cu terapia sufletului. Din păcate, în societatea modernă întoarcerea la natură recomandată de Lao Zi este din ce în ce mai dificilă şi mai puţin dorită, în oraşele moderne liniştea sufletului se poate găsi aproape exclusiv în biserici.“Oraşul este pentru oameni goi şi îi respinge pe cei plini. Pustia îi ţine pe cei plini şi le îngăduie să sporească” (Serafim Rose). Soluţia medicinei naturiste se bazează în primul rând pe o viziune holistică (privind omul ca pe un întreg, în relaţie cu el însuşi, cu mediul, societatea şi Dumnezeu) şi în al doilea rând pe metode de tratament cât mai naturale, care să nu strice echilibrul natural, ci să-l restabilească, condiţie esenţială unei vindecări. Iar acest echilibru, această armonie nu se poate atinge fără acceptarea poziţiei omului în Univers, de ascultare a lui Dumnezeu. Atunci când omul încearcă să-şi restabilească poziţia sa de fiu al lui Dumnezeu, un prim pas este cel de acceptare, de înţelegere a greşelilor şi de pocăinţă. Creştinismul ne învaţă că primul pas în vindecarea spirituală este spovedania şi căinţa, acceptarea şi recunoşterea greşelilor căci doar astfel ele vor putea fi iertate. Prin venirea lui Hristos totul a devenit posibil căci prin Împărtăşanie, “gustând din Trupul fără de păcat şi de viaţă dătător, moartea este nimicită” (Sf. Ioan Damaschin). Şi dacă pentru noi toţi sănătatea trupului este importantă, “toate frumuseţile trupeşti nu sunt decât o umbră uşoară şi trecătoare pe lângă bogăţiile mântuirii şi ale sfinţeniei, bogăţii ce ne-au fost dăruite de Dumnezeu întregii lumi... Numai unul lipsit de minte ar putea compara sănătatea cărnii şi a oaselor cu sănătatea duhului, cu puterea minţii şi libertatea de a judeca”(Origen – Despre rugăciune).

Şi în faţa acestor cuvinte ce mai rămâne de spus? Căci există expresia populară românească “vorba lungă sărăcia omului” şi atunci când toate bogăţiile veşniciei ne sunt oferite ar fi păcat să rămânem săraci doar pentru că nu am ascultat îndemnul Apostolului Pavel: ”Ceea ce seamănă omul va şi secera” (Galateni 6,7) !

Dr. Oprea Cristian

«Să vorbiţi bolnavilor de Înviere!»

Există în viaţă momente ce nu se pot uita pentru că sunt speciale. Iată un asemenea moment din activitatea mea preoţească. În luna mai 1997, pe când vizitam bolnavii de la secţia de Reanimare a Spitalului de Neurochirurgie „Sf. Treime” din Iaşi (eram pe atunci preot la acel spital), mergând la fiecare bolnav îl ungeam pe frunte şi pe mâini cu ulei sfinţit de la Sf. Maslu şi rosteam rugăciuni speciale pentru bolnavi. Cei care au fost acolo ştiu că majoritatea bolnavilor sunt în comă, unii chiar respiră mai mult artificial, fiind conectaţi la un aparat special.

Observ la un moment dat că unul dintre pacienţi, un bărbat de aproximativ 65 ani, ce fusese adusrecent din sala de operaţie, încerca să-mi facă un semn să mă apropii de patul său. M-aşteptam să-mi solicite ceva, să-mi ceară puţină apă sau să mă roage să chem asistenta pentru o injecţie de calmare a durerii. Însă pacientul nostru mă chemase pentru altceva. Reuşea să vorbească, mai mult în şoaptă, dar am înţeles bine ceea ce mi-a zis.

Zice: „Părinte, ştiu că sunteţi preotul bolnavilor din acest spital. Aş vrea să-mi îngăduiţi să vă dau un sfat. Vă rog să le vorbiţi cât mai mult bolnavilor de Învierea Domnului Iisus Hristos. Dacă astăzi mă vedeţi în viaţă şi dacă pot vorbi cu dumneavoastră se datorează credinţei mele în învierea lui Hristos.” Nu ştiu cine este acel bărbat, ştiu doar că i-am mulţumit respectuos, aş fi avut de discutat multe cu dânsul dar n-am vrut să-l solicit prea mult fiind în situaţie post-operatorie.

Sfatul său mi-a fost însă călăuză.

Cuvintele sale reprezintă de fapt o înterpretare concretă a ceea ce spune marele Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră (a apostolilor), zadarnică este şi credinţa voastră (a corintenilor)” I Corinteni XV.

Învierea Domnului este temelia Bisericii Creştine.

Iată de ce în noaptea Sf. Învieri şi în zilele următoare (perioada pascală), cântăm atât de des troparul care arată biruinţa vieţii asupra morţii, prin Învierea Domnului: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le.”

Preot dr. Ioan Chirvasă

Tristeţe de februarie

In memoriam Părintele Teofan

Ninge şi Părintele s-a dus

Către lumea cea cu veşnicie.

Cât era la Cetăţuia sus,

Noi credeam că-n veci are să fie...

O să fie, însă şi mai sus,

Printre Sfinţi ca să le ducă veste

De lumina ce în noi a pus

Şi credinţa ce în noi mai este.

Fulgii cad din ceruri tremurând,

Să-I aştearnă-n drum mărgăritare...

Noi, un pic mai singuri rămânând,

Cerem, poate prea târziu, iertare.

Liliana Foşalău, 11 februarie 2006

Despre a crede, a fi creştin şi a şti, aşa cum ne-au rămas de la Petre Ţuţea

Prima carte mântuitoare şi consolatoare pe continent – suverană – e Biblia.

În afara slujbelor bisericii nu există scară către cer.
În biserică afli că exişti.

Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!
A fi creştin înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian.

Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.

Dumnezeu s-a revelat, dovadă că este. De fapt, vânzoleala asta haotică a lumii actuale, frământarea lumii actuale mă convinge că nu există decât Dumnezeu. Că totul e muritor, şi universul şi omul, şi că lumea a fost făcută de Dumnezeu din nimic şi o va spulbera din orgoliul divin de a o face din nou, considerând că prima lui ispravă s-a înecat istoric.

Principiul egalităţii, pe care-l vehiculează democraţii din lume, funcţionează în mod real numai în religie, fiindcă numai religia creştină consideră oamenii egali în faţa lui Dumnezeu.

Omul e liber şi eliberat numai în templul creştin, acolo, în ritual, când se comunică tainele care îi învăluiesc deopotrivă şi pe sacerdot, şi pe credincioşi. Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuieşti infinitul şi autonomia gândirii cu credinţa în Dumnezeul creştin: „Robeşte-mă, Doamne, ca să fiu liber”.(Imitatio Christi)

Libertatea omului e partea divină din el.

A şti, la scară umană, poate fi folositor – dar în nici un caz mântuitor.

E mai mântuitoare o rugăciune într-o biserică din Găeşti decât Platon.

Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.

Fără credinţă şi Biserică, omul rămâne un simplu animal raţional şi muritor, raţionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiţiile cosmice decât restul dobitoacelor.

Singurul mod de a evita neliniştea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filosofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.

Religia transformă poporul într-o masă de oameni culţi.

Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea este singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu.

Am devenit un gânditor creştin când mi-m dat seama că fără revelaţie, fără asistenţă divină, nu pot şti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu. Nu pot şti de unul singur. Când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale.

Eu n-am destin. M-a protejat Dumnezeu. Destinul nu operează la mine. Întâmplările au alergat peste mine, dar n-au reuşit să mă nimicească. Asta m-a dus cu gândul la Dumnezeu, care e situat deasupra întâmplărilor vieţii mele.

Eu am fost asemănat cu Socrate. Atât el cât şi eu, în actele căutării, căutăm la scara noastră de oameni neaflând, şi ştim neştiind. Atât. Socrate a fost pentru mine un model existenţial. Dar raportat la Isus îşi pierde semnificaţia. El a căutat un zeu. Eu, de pildă, nu-l caut, că-l am.

(culese de Liliana Foşalău, din 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Bucureşti, Humanitas, 2000, prefaţă de Gabriel Liiceanu)

Cununa de spini

«”Pe cap au fost împunsături de la cununa cea de spini 1000. Fiindcă cununa se punea şi se lua de pe cap până la 50 de ori”» (după Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului şi al Iaroslavului – Închinare către Mântuitorul nostru).

Iată doar una din cele 33 de însemnări pe care le-a făcut Sfântul Dimitrie legate de “multa mulţime a patimilor Mântuitorului nostru, Hristos Dumnezeu, prin înger, de Dumnezeu arătată celui dintre sfinţi”(...).

Cununa de spini este de asemenea menţionată şi de evanghelişti în versetele din Sfânta Scriptură cu referire la Sfintele Patimi. «”Şi împletind o cunună de spini I-au pus-o pe cap, şi în mâna Lui cea dreaptă trestie; şi, îngenunchind înaintea Lui, îşi băteau joc de El, zicând: Bucură-Te, regele iudeilor”(Matei 27,29);”Şi L-au îmbrăcat în purpură şi împletindu-I o cunună de spini I-au pus-o pe cap” (Marcu 15,17); “Şi ostaşii, împletind cununa din spini, I-au pus-o pe cap şi L-au îmbrăcat cu o mantie purpurie”»(Ioan 19,2)

Troparul Sfintelor şi mântuitoarelor Patimi ne aminteşte în primul rând de aceasta: “Cu cununa de spini a fost încununat împăratul îngerilor.(...)”.

Şi iarăşi este scris «“[...]de multe ori, după fire, nevoie ar fi urmat să moară; dar cu Dumnezeu se întărea omenirea, ca după acele prea multe pătimiri, pe cruce să moară.”». Este aproape imposibil pentru om să înţeleagă cum Iisus a îndurat atât de multe, greutatea Crucii şi chiar moartea. Aceasta din urmă nefiind nici cauza rănilor, nici zdrobirea fluierelor picioarelor (asemenea celorlalţi doi de pe cruce), ci prin însăşi voia Lui Dumnezeu, pentru a se împlini Scripturile şi pentru mântuirea noastră.

Omului, care cu simpla raţiune ce i-a fost dată şi de multe ori i se pare că poate cuprinde totul, îi este aproape cu neputinţă să înţeleagă cum un singur Om a suferit, mai mult decât ar fi putut întreaga omenire de atunci, care fără a avea cunoştinţă I-a cerut moartea.

Poate că este uşor să privim Patimile Mântuitorului din perspectiva celor ce L-au răstignit acum două milenii şi să spunem că doar ei sunt condamnabilii pentru aceasta sau că Iisus i-a izbăvit de păcate numai pe cei de la începutul veacurilor şi până atunci şi i-a înviat pe cei morţi, dar este cu mult mai greu să privim şi din perspectiva noastră, să înţelegem că nu numai un popor, ci fiecare om şi nu numai o singură dată Hristos pătimeşte, ci cu fiecare păcat al nostru. Fiul Lui Dumnezeu a îndurat moartea pentru întreaga omenire, de la începutul şi până la sfârşitul ei, oricând va fi acesta.

“Ajută-mi, Doamne, să nu te mai răstignesc în toate zilele cu faptele mele cele păcătoase!”, iată ce se spune într-o rugăciune (Rugăciunea de Miercuri), că de fiecare dată când greşim noi suntem cei ce-L răstignim pe Domnul nostru.

Însă câţi dintre noi pot cu adevărat să înţeleagă toate acestea şi să lupte împotriva răului, măcar să încerce, căci desigur firea omenească este nevrednică şi foarte puţini ajung la o oarecare desăvârşire, aceştia fiind Sfinţii. Dar cât de mult înseamnă pentru Dumnezeu să vadă în sufletele noastre măcar dorinţa de îndreptare, dacă ar observa străduinţa din partea noastră, că încercăm cu fiecare zi să nu-L mai întristăm, cred că este cu atât mai dificil de înţeles.

Cu alte cuvinte, dacă nu vom reuşi să aflăm urmările păcatelor asupra noastră şi a Lui Dumnezeu, nu vom putea afla nici mila Lui cea fără de margini.

Sfintele Patimi sunt prezente în viaţa noastră nu numai în perioada postului ce precede Sf. Paşti, (cel mai mult acum), dar şi în fiecare zi de Vineri, zi de post, asemenea Învierii Domnului în fiecare Duminică, zi de Liturghie, în aproape fiecare rugăciune, de dimineaţă sau de seară, odată cu cererea noastră pentru iertarea păcatelor; şi mai mult decât în viaţa noastră, ar trebui să le purtăm în sufletele noastre, pentru că sunt dovada cea mai vie a iubirii Lui Dumnezeu faţă de noi. Şi dacă ne gândim în fiecare clipă, spune unul dintre Sfinţii Părinţi, că Domnul vede şi aude tot ceea ce facem sau spunem şi chiar gândurile noastre le ştie, nu am greşi niciodată.

Domnul moarte a îndurat
Pentru cei ce L-au iubit
Şi pentru cei ce L-au rănit.

Şi cunună de spini a purtat;
Mai mult decât toţi a suferit,
Cu iubire pe mulţi a mântuit.

Şi ca cel ce pocăinţă a cerut,
Înainte de moarte şi a primit
Să-I mulţumim şi noi, zicând:

«Pe Cruce a fost răstignit
Şi cu rănile Sale a tămăduit
Sufletul meu cel nepocăit.»

Spre învierea şi mântuirea sufletelor noastre să primim cu bucurie Lumina Sfântă a Învierii Domnului nostru, Iisus Hristos. Hristos a înviat!

Timofte Mihaela – Gabriela, studentă Litere

Bunătatea copilului

Şi pentru a se apropia cu mintea de marea importanţă a Sărbătorii Învierii Domnului, li s-a rânduit creştinilor o perioadă de gândire asupra deosebirii dintre starea de apropiere şi cea de îndepărtare de Dumnezeu. Săptămâna patimilor atrage puternic sufletul într-o astfel de atitudine. De aceea chiar la prima denie se citeşte din Evanghelia după Sf. Matei cap.21. Acolo Mântuitorul arată purtarea opusă a doi fii faţă de porunca tatălui lor de a merge să lucreze în via familiei. Primul a răspuns că nu vrea, dar apoi i-a părut rău şi s-a dus. Al doilea a procedat tocmai invers. În amândouă cazurile răspunsul cu vorba şi cel cu fapta se afla în contrazicere. Totuşi Mântuitorul este de acord că primul care a răspuns, care a grăit „Da” cu fapta a împlinit voia tatălui său. Astfel El ne oferă suficientă bază pentru discuţia asupra relaţiilor dintre părinţi şi copii, încadrate în sfera mai largă a celor de familie. În această privinţă chiar o vorbă populară este de apreciat. Cu scuzele de rigoare pentru categoria care ar găsi de aici motive de supărare (o altă vorbă spune: „dacă o să mă supăr o să-mi treacă”) s-o amintim: „Cine a mai văzut babă frumoasă şi copil cuminte?”. Fără îndoială cu toate excepţiile, linia dominantă pune preocuparea pentru suflete în faţa unui mare adevăr. Realitatea vieţii demonstrează că există momente de neascultare a copiilor faţă de părinţi, de împotrivire, de intenţii fugitive faţă de ale părinţilor. Această situaţie nicidecum nu se cade să fie comparată cu neascultarea lui Adam şi Eva. Un copil care jinduieşte după o anumită jucărie pe care părintele nu-şi permite să o cumpere, nu poate fi comparat cu Adam cel matur care nu a ascultat de o poruncă crucială a lui Dumnezeu, de a alege viaţa. La fel este cazul când mama are interesul să rezolve o problemă, iar copilul trage în altă parte, mişcat de o privelişte încântătoare pentru el. Căci nu cunoaşte nici interesul mamei şi nici nu ar înţelege argumentaţia corespunzătoare lipsindu-i judecata matură. Dar copilul creşte şi încetul cu încetul lasă cele ale copilăriei (1 Corinteni 13, 11).

Din observarea vieţii se poate trage concluzia că momentele de neascultare ale copiilor, câtă vreme sunt rare şi mai ales se reduc ca număr odată cu vârsta, se înscriu în normalitate. De aceea şi Mântuitorul afirmă că trebuie să fim fără răutate ca pruncii, fiindcă nu de aceasta este călăuzită inima lor. „Neascultarea” lor rezultă în chip sănătos din neastâmpărul vârstei, din marea mobilitate. Cu timpul aceasta se reduce pentru a spori puterea trupului şi a minţii. Cea din urmă ajunge la deplină maturitate atunci când omul obţine părul alb, se apropie de sfârşitul vieţii pământeşti, dar se numeşte şi „bunic”, de la „bun” (liniştea lui contrastează puternic cu neastâmpărul copilului). Apoi este de reflectat că această noţiune nu se întâlneşte în Sf. Scriptură. Se pare că termenul de „bunic” s-a zămislit pe tărâmul spiritualităţii creştine datorită importanţei relaţiei copil-părinte care deschide o linie de cunoaştere a relaţiei dintre Dumnezeu şi om, întrucât avem denumirea „Tatăl nostru”. „Bunicul” ajuns la o vârstă când nu numai că a trecut de mult cele ale copilăriei dar uneori le-a şi uitat, apreciază drept „buni” pe nepoţii sau strănepoţii săi cu tot neastâmpărul lor de care uneori se arată şi încântat. Astfel el împlineşte recomandarea Sf. Pavel de a ne judeca pe noi înşine, pregătind astfel întâlnirea cu Dumnezeu pentru veşnicie. Aprecierea „bunicilor” asupra bunătăţii nepoţilor constituie numai o componentă strălucitoare din ceea ce face superioritatea creştinismului. Se pune astfel în evidenţă realizarea omului, certitudinea că este un mărgăritar în faţa lui Dumnezeu. Fiul care a împlinit prin faptă voia tatălui se potriveşte astăzi cu copilul care adună învăţătură pentru a-şi descoperi şi înmulţi cu mai multă măsură talanţii sădiţi de Dumnezeu.

În cadrul şcolii, după ora de lecţie urmează o pauză numită recreaţie. În aceasta neastâmpărul copilului prinde aripi. Mişcarea se transformă şi în jocuri de luptă creând condiţii pentru o noua oră de atenţie, concentrare şi reuşită la învaţare. Pauza elevilor confirmă importanţa pentru viaţă a cuvintelor „lasă-mă în pace”, „dă-mi pace”. Sufletul omului le-a ales pe acestea drept conducătoare, fiindcă reflectă şi o judecată favorabilă, pozitivă. Astfel în condiţii de nelinişte, de umflare sufletească, omul este înclinat să gândească altfel, decât în cele de pace. S-ar putea spune că împotrivirea de la început a fiului din Sf. Evanghelie corespunde cu recreaţia elevilor sau chiar a studenţilor. Prin amândouă se reduce amintita umflare sufletească. Mai departe vine şi gândirea adevărată. În felul de a raţiona al sufletului descărcat se află adevărul şi chiar „repeziciunea minţii” (Acatistul Mântuitorului). De aceea fiului din cuvântul Mântuitorului i-a părut rău şi a împlinit în cele din urmă porunca tatălui. Cunoscând această apartenenţă la normalitate, la taina Sf. Spovedanii se cuvine să se puna întrebarea „te împotriveşti totdeauna sau câteodată” ori „cât de des te împotriveşti”. Apoi se pot oferi alternative neviolente de descărcare.

Peste toate însă există un consens în simţirea creştinilor de diferite vârste care adună să cinstească ca o întreagă familie Sărbătoarea Învierii Domnului!

Hristos a înviat!

Preot Varlan Ioan,
Parohia Sf. Nicolae „Ciurchi”

Cuvânt de învăţătură

Al celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, în sfânta şi luminata zi a slăvitei şi mântuitoarei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru

De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, să nu se îndoiască, nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se. De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi; şi pe cel de pe urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.

Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru; şi cei dintâi, şi cei de al doilea, luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseli-ţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce s-a coborât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos; amărâtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit; s-a amărât, că a fost omorât; s-a amărât, că s-a surpat; s-a amărât, că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut. Lui se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Pregătirea pentru participarea la Sfânta Liturghie

Creştine, Duminica şi de sărbători, când mergi la biserică pentru a asculta slujba Sfintei Liturghii şi pentru a te ruga lui Dumnezeu, nu uita că mergi la casa lui Dumnezeu şi de aceea ia bine seama cum trebuie să te duci şi mai cu seamă cum se cuvine să stai în biserică.

Ca să-ţi poţi da bine seama cum trebuie să te duci la biserică, trebuie să ştii mai întâi ce este biserica şi înaintea cui te înfăţişezi acolo. Biserica este casa lui Dumnezeu, iar când te duci la biserică, te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu. Ce face omul care vrea să se ducă la curtea vreunui împărat sau a unui înalt demnitar spre a-şi spune păsurile şi nevoile sale? Mai întâi îşi spală faţa şi mâinile, îşi piaptănă părul, îmbracă hainele cele mai bune pe care le are, îşi curăţă încălţămintea de noroi sau de colb şi se gândeşte cum are să se înfăţişeze înaintea împăratului şi ce are să zică; iar când ajunge acolo, îşi şterge picioarele sale şi cu multă sfială intră înăuntru. Tot aşa să faci şi tu, creştine, când vrei să te duci la biserică, şi cu atât mai mult să faci aşa cu cât tu nu mergi la casa vreunui împărat sau dregător pământesc, nici nu te înfăţişezi înaintea vreunui împărat sau mai-mare lumesc, ci mergi, după cum am spus, la casa lui Dumnezeu şi te înfăţişezi înaintea Împăratului împăraţilor şi Domnului domnilor. Ba, mai mult încă, tu, când mergi la biserică, trebuie să fii curat nu numai cu trupul şi îmbrăcămintea, ci şi cu sufletul şi cu inima ta. Mântuitorul nostru Iisus Hristos zice: „De-ţi vei aduce darul tău la altar, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău, şi apoi, venind, adu darul tău” (Mat. 5, 23-24).

Aşadar, creştine, când urmează să te duci la biserică, trebuie să-ţi faci o anume pregătire, cu toată grija şi încă din ajunul sărbătorii în care voieşti a te îmbiserici. Această pregătire este de două feluri: trupească şi sufletească.

Pregătirea trupească. Când vrei să te duci la biserică, încă din ajun conteneşte lucrul mai devreme şi curăţă-ţi trupul, hainele şi încălţămintea. Pentru a-ţi curăţi trupul, îmbăiază-te. Cine nu are posibilitatea să se îmbăieze, să-şi spele bine cu apă caldă şi săpun capul, gâtul, pieptul, umerii, mâinile şi picioarele şi să-şi îngrijească părul. Hrana să o ia cu multă cumpătare.

Pregătirea sufletească. După ce ţi-ai curăţit trupul şi ţi-ai pregătit hainele şi încălţămintea pentru mers la biserică, ai grijă să-ţi faci şi o pregătire sufletească. În seara din ajunul sărbătorii când ai a merge la biserică să te fereşti de petreceri lumeşti, de grăiri deşarte şi de tot ce este necuviincios. De eşti căsătorit, păzeşte-te în înfrânare, şi nu numai acum, ci şi în ziua şi noaptea ce urmează după ce ai fost la Sfânta Slujbă. Această seară să o petreci în rugăciuni şi în citiri sfinte.

Episcopul Nicodim, Creştinul la Sfânta Liturghie, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 5-8.

Interviu cu Părintele Ioan Chirvasă –paroh la Biserica „Sf. Prooroc Daniel”, Iaşi

1. Părinte, pentru început, spuneţi-ne cât este de important studiul religiei în şcoli şi licee.

Studiul religiei în şcoli reprezintă pentru noi, pentru Biserică, dar şi pentru societate în general, una din cele mai importante realizări ale perioadei de după decembrie 1989. Până atunci exista un fel de „infirmizare” (Vasile Băncilă) a învăţământului întrucât nu le dădea posibilitate elevilor şi tinerilor să realizeze cel mai profund aspect al cunoaşterii, şi anume al cunoaşterii lui Dumnezeu. Socotim că în licee studiul religiei este cu atât mai important cu cât ştim că la vârsta adolescenţei apar transformări în dezvoltarea psiho-somatică care pot avea urmări determinate pentru personalitatea umană. Numai studiind religia în adâncurile învăţăturilor sale dogmatice, dar şi morale, adolescentul va putea fi pus la adăpost de tentaţiile şi uneori viciile mediului în care trăieşte.

2 Ce părere aveţi despre tinerii din ziua de astăzi? În ce măsură mai vin ei la biserică?

Sunt optimist, în pofida multor păreri contrare referitoare la tinerii din ziua de azi. Cunosc mulţi tineri care folosesc energia specifică vârstei într-un mod constructiv şi care reuşesc să trăiască valorile credinţei creştine în cel mai autentic sens posibil. Pe de altă parte, cunosc destui tineri care datorită unor influenţe sau chiar a familiei de multe ori, unde nu au primit educaţie religioasă, şi care, spre regretul nostru, nu pot să înţeleagă viaţa ca darul cel mai preţios pe care Dumnezeu l-a făcut omului. Faţă de aceştia însă, factorii educaţiei – Biserica, dar şi Şcoala – trebuie să găsească metodele de aducere a lor pe calea cea dreaptă. Cred în capacitatea tinerilor de a jertfi lui Dumnezeu ceea ce au mai de preţ. De altfel, tinerii care s-au jertfit în decembrie ’89 au mărturisit acest adevăr: „Vom muri şi vom fi liberi”, libertatea de aici este libertatea de manifestare a persoanei umane ca o condiţie a „accederii” sale spre cele înalte.

3. Care este rolul Bisericii în societate?

Dacă familia iniţiază copilul în educaţie, şcoala îl iniţiază în tainele cunoaşterii, Biserica este aceea care îl pregăteşte pe om pentru viaţă, dar şi pentru veşnicie. De la Biserică se aşteaptă mult astăzi, căci pe lângă aspectul liturgic al activităţii sale (oficierea slujbelor religioase), se simte nevoia ca Biserica să intensifice acţiunea de catehizare, foarte necesară societăţii contemporane. Pe de altă parte, Biserica nu trebuie să-i neglijeze pe cei nevoiaşi, aşa încât acţiunile filantropice-caritative reprezintă priorităţi pentru Biserica noastră. Ne bucură faptul că oamenii apreciază eforturile deosebite pe care le face Biserica pentru împlinirea misiunii sale. Acest aspect poate fi observat în toate sondajele de opinie de după ’89, în care oamenii exprimă în mod liber că au cea mai mare încredere în Biserică. Lucrul acesta este foarte important pentru noi şi nădăjduim ca existând o bună colaborare între Biserică şi popor, societatea va evolua în mod pozitiv.

4. Ce ne sfătuiţi pe noi tinerii în legătură cu toate ispitele ce ne pândesc la tot pasul? Cum putem să ne ferim?

Ispitele nu-i vizează doar pe tineri, ci pe toţi oamenii, dar este adevărat că această vârstă este poate mai predispusă la cădere. Dacă ispitele sunt mai multe la tineri desigur că şi satisfacţiile spirituale ale biruinţei vor fi mai mari. Ca mijloace, recomandăm rugăciunea permanentă, care aduce harul dumnezeiesc în suflet şi îţi dă puterea să te opui ispitelor, postul care disciplinează trupul, citirea a cât mai multe cărţi de învăţătură creştină, necesitatea de a avea un duhovnic la care să mergi nu doar o dată sau de două ori pe an, ci cât mai des, participarea cu regularitate la Sfânta Liturghie, selectarea din programele televiziunilor doar a acelor emisiuni care te ajută să te dezvolţi moral, intelectual etc. Un lucru foarte important pentru tineri este să încerce de a vedea în semenul său nu o pricină de păcătuire, ci materia creaţiei dumnezeieşti.

Tănasă Georgiana
Elevă clasa a X-a, Liceul „D. Cantemir”

Îndrumări medico-religioase

Motto: „Postul întoarce jumătate

din calea ce duce la moarte”
(Sf. Ioan Gură de Aur)

Postul creştin-ortodox este o înfrânare pe un timp limitat de la mâncare, băutură, viaţă conjugală, distracţii, vorbire şi alte desfătări, cu scopul de a fi mai mult cu Dumnezeu prin gânduri, rugăciune şi fapte bune creştine, de a ne pocăi, spovedi şi împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului. Porunca postului a fost dată în Rai de Dumnezeu: „Nu mâncaţi din pomul cunoaştinţei binelui şi răului”(Facere 2,17). Dacă Adam şi Eva ar fi ţinut seama de această poruncă, nu am mai fi avut nevoie de postul creştin.

Cei ce se plâng că nu pot ţine postul sunt bolnavi sufleteşte dar nu vor să pornească pe calea însănătoşirii lor. Cei care nu postesc nu pot simţi prezenţe lui Dumnezeu. Omul la Sf. Botez primeşte 75% din energia necesară biologicului de la Dumnezeu (putere divină) şi numai 25% din alimente (la fel şi omul spovedit, descărcat de păcate), în timp ce omul bolnav sufleteşte (şi trupeşte) primeşte 75% din energia zilnică din alimente (voit şi nevoit).

Disciplinarea biologicului, deci, poate fi făcută de Duhul Sfânt prin Sf. Taine ale Bisericii Ortodoxe, administrate de preot.

Atunci când omul se înfrânează de la mâncare, el devine stăpânul trupului, lăcomia pântecelui este primul păcat capital din care izvorăsc toate patimile (lenea, curvia, tendinţa la joacă, dans, râs, avariţie, mândrie) care, la rândul lor alimentează bulimia (dorinţa de plăcere interminabilă, de neoprit de a mânca şi bea).

Postul purifică trupul de toxinele animalice care ... în subconştinent starea de nelinişte, de agitaţie, de luptă sau de fugă sau, din contra, de somnolenţă postprandială.

Canonul 52 de la Laodiceea repetă obligaţia de a posti miercuri şi vineri.

Principiul călăuzitor al Sf. Casian este de a da trupului hrană spre îndreptarea slăbiciunii, nu spre satisfacerea plăcerii (păcatul desfătării).

Postul mai important este cel al simţurilor, al minţii şi al duhului (tăierea mâniei şi a lăcomiei).

Există mai multe trepte ale postului pe care le putem parcurge progresiv. Prima treaptă este postul carnivorilor (în afară de miercuri şi vineri se consumă şi carne); a doua treaptă este a lactovegetarienilor (călugăresc); a treia treaptă esta postul vegetarian permanent (călugării mai râvnitori cu binecuvântarea duhovnicului); a patra treaptă este postul fructivorilor (mâncare luată o dată pe zi formată din pâine şi fructe); a cincea treaptă este a postului cu hrană uscată (pustnicii) – pesmeţi o dată pe zi; a şasea treaptă este mana dumnezeiască (oamenii consumă numai Sf. Împărtăşanie o dată sau de două ori pe săptămână).

Postul trebuie combinat obligator cu rugăciunea şi faptele bune.

Rugăciunea se ridică cu greu dintr-un om cu stomacul plin de mâncăruri grase şi alcool pt că Duhul Sfânt este împiedicat să-şi trimită luminile asupra minţii.

Dacă postim, diavolii se îndepărtează, iar îngerul păzitor se apropie de noi.

Postul izgoneşte din noi iubirea de arginţi, râsetele, dezmăţul dar goneşte deasemnea şi microbii (după trei zile de post se găsesc în organism doar 1 500 microbi pe centimetru cub, iar după trei zile de alimentaţie cu carne sunt descoperiţi 67 000).

Postul este simbolul nostru pe care îl aducem ca mulţumire pt dragostea lui Dumnezeu de a ne fi creat din nefiinţă în fiinţă eternă. Construcţia naturală a corpului implică metabolismul, nutriţia – transformarea substanţelor din mediu luate prin alimente, în propriile noastre compoziţii. Cu cât ne alimentăm mai mult şi mai gustos (deci nenatural) cu atât se acumulează reziduuri („radicali liberi”) care îndrumă? celulele spre diviziuni anarhice şi deci spre cancer. „Vindecările” de cancer au la bază postul prin nutriţia cu alimente naturale, sărace, deci, în proteine, zaharuri, grăsimi.

Postul consumă întâi lipidelem apoi proteinele şi deci se consumă şi tumora. La acest tratament contribuie şi starea de rugăciune care milostivesc pe Atotmilostivul Dumnezeu să vindece bolnavul.

Energiile harice necreate ale Duhului Sfânt ajută celulele organismului nostru pentru a funcţiona chiar în lipsa de energie alimentară.

În 1940, Eduard Howell a descoperit că purtătorii şi producătorii de viaţă biologică – enzimele, sunt găsite în abundenţă în hrana asceţilor (care consumă hrană vie, nefiartă). Nici o diviziune sau creştere celulară sau energetică nu este posibilă fără aceste enzime, puse de Creator pentru a fi motorul vieţii (vitaminele sunt substanţe ajutătoare, coenzime). Există enzime indogame (fermenţi) digestive şi exogame (care intră în metabolismul intracelular). Aceste exogame nu pot fi produse de organism, ci sunt ingerate din afară (crudităţi tinere şi proaspete). Cu cât sunt introduse mai multe enzime cu atât se produc în corpul nostru mai multe celule tinere care să ia locul celor îmbătrânite sau alterate, modificate (s-a observat că tânărul are mai multe enzime decât bătrânul). Lipsa enzimelor şi de săruri minerale precum fosforul, calciul, sulful, fierul, apărând demineralizări ale organismului.

Alimentele fierte dau o mai mare cantitate de sedimente, acizi – dând naştere la carii, artroză, spondiloză, sciatică, reumatism, boli musculare (vezi „febra musculară” la acid lactic).

Postul respectă şi ritmul biologic de hrănire: ingestia între orele 12-19, asimilarea între 20-4, evacuarea între 4-12. astfel toate deşeurile vor fi eliminate la timp prin neaglomerarea ingestiilor.

Meniul zilnic trebuie să cuprindă ceaiuri de plante neîndulcite, sucuri de zarzavat (morcov, varză, sfeclă roşie), ceapă, cartofi, tărâţe, fructe, legume rase, morcov, borş, usturoi, hrean, pâine coaptă nedospită, borş de stevie, porumb, orez, secară, grâu – mestecate îndelung.

Să eliminăm alimentele fierte, pâinea coaptă, sarea, laptele fiert, brânză fermentată, zahărul, băuturile fierbinţi, alcoolul, uleiul rafinat, alimente prăjite în ulei, slănina, cozoncaul, ciocolata, carnea, oţetul şi alte acide.

Vinerea să ţinem post negru.

În timp va apare indiferenţa faţă de orice tentaţie culinară „modernă”, va apare senzaţia de uşurare fizică şi de energie.

(Din cartea „Îndrumări pentru restabilirea sănătăţii” de Mihai Popa)

Conf. Dr. Costel Bradea

Imnul Creaţiei

Cuvântul aştepta în veşnicie
Ca Tatăl să sfinţească începutul ...

Nedespărţit, neîmpărţit peste stihie

Duhul în taină pregătea văzduhul.

Adâncul fu cuprins de ochiul sfânt

Şi când de sus se auzi Cuvântul

Lumina a cuprins cer şi pământ

Şi cete îngereşti porniră cântul.

Aburi aurii roiau peste-ntuneric

Şi întunericul nu înghiţi lumina
A fost o zi şi-o noapte de feeric

Cuvântul Creator împodobea Grădina.

Cu brâu de aur moale a încins genunea

Şi apele de ape tăria a despărţit

Trecu şi-a doua zi ca-ntâia
Şi foarte bune Domnul le-a găsit.

A treia zi, apele numite izvoare

S-au strâns şi s-au ascuns în mare

Şi mările-n oceane s-au revărsat

Uscatul, sămânţă cu iarbă-n sine a lucrat

Şi plante cu sămânţă-n sine şi pomii în floare

S-au bucurat de-ntâia rază de soare,

De firul argintiu al nopţii blânde

De fuiorul auriu al genelor plăpânde

De Luceafăr. Şi-a fost ziua a patra

Apoi mii de vieţuitoare

Au ţâşnit spre cer

Au mişunat în mare

Şi-a fost a cincea zi

Cum Domnul o gândi.

Animale mici şi fiare,

Domestice şi târâtoare,

Create din elemente primare

A şasea zi s-au răspândit în zare.

Paşnice, nenumite au fost aşezate

Ca omul să le vadă pe toate.

Spre seara aceleiaşi zile

S-a auzit Cuvântul pentru a şasea oară:

„Să facem om după Chipul Nostru

Şi după a Noastră Asemănare”.

Şi luând ţărână din pământ

Domnul Dumnezeu a modelat

Chip de lumină, chip curat

Punându-l peste toate împărat.

Şi a numit pisica cu pisoi

Şi păsări curcubeu cu gheare moi,

Şerpi, balauri şi jivine,

Tigri, lei şi alte feline,

Elefanţi, cerbi, căprioare

Papagali şi păsări călătoare

Tuturor le-a zis pe nume

Şi a închis o geană înspre lume.

Nu i-a fost deloc uşor

Să urmărească pasărea în zbor,

Privind cu ochii amândoi

A zărit o cioară c-un cioroi,

A înţeles că pelicanul greu

Nu este singur, că îl urma mereu,

Un pelican mai delicat, c-un pui,

Ce semăna cu chipul lui.

Dorul după semeni începu să-l lege

De suferinţă şi nu putea-nţelege

De ce un leu trebuie să fie rege.

Ceru un ajutor, să-i fie pe măsură

Cu braţe moi, cu nasul fin, cu gură

Şi gândul nu l-a isprăvit

Că somn prea greu l-a-nvăluit.

Când se trezi găsi la dreapta lui.

Prea gingaşă făptură, cum alta nu-i.

Binecuvântaţi au fost să stăpânească

Peştii din mare, păsări din văzduh,

Neamul omenesc să-l înmulţească

În Eden vieţuind în duh.

A şaptea zi S-a odihnit Prea Sfântul

Şi a văzut că lumea-i bună foarte.

Omenirea era făr-de moarte

Că doar Ziditor îi fu Cuvântul.

– va urma –

Prof. Elena Chirvasă, Şcoala „N. Iorga” – Iaşi

Floarea Sfintelor Patimi

Printre numeroasele plante create, pe care omul cu înţelepciunea lui le-a denumit, există şi o plantă al cărui nume se leagă de patimile lui Hristos. Coroana lui Hristos sau floarea patimilor – Passiflora coerulea – este un semiarbust cu cârcei şi frunze 3-5 lobate, originar din Brazilia şi Peru şi cultivat în Europa ca plantă decorativă. Florile mari au petale albe, iar înlăuntrul lor se găseşte receptaculul compus din lacinii (frunze despicate în fâşii înguste) albastre, aşezate în cerc, de unde-i vine şi numele de „coroană”, pe care poporul a aşezat-o pe capul lui Hristos. Se mai numeşte Coroana lui Iisus, cununiţa lui Hristos, cununa Domnului, ceasornic.

Botaniştii Evului Mediu au văzut în această floare pe „regina florilor”, pentru perfecţiunea ei. Monardes – medic şi botanist spaniol – a semnalat că la o mai atentă observare a florii se pot vedea în ea toate semnele uneltelor cu care a fost chinuit Hristos. Ideea a fost preluată şi mai ales răspândită de iezuitul Ferrari în lucrarea De florum cultura, Roma, 1633, după care: „floarea este un miracol al tuturor timpurilor”, spune că „dragostea dumnezeiască a sădit în ea, cu mână proprie toate suferinţele lui Hristos: Caliciul exterior se prelungeşte în ghimpi ceea ce aminteşte de coroana de spini; nevinovăţia Mântuitorului este redată de culoarea albă a petalelor florii, coroana nectariferă, a laciniilor receptacului – redă îmbrăcămintea sfâşiată a lui Hristos; pistilul (stilul) , coloana din mijlocul florii, duce spre stâlpul pe care a fost legat şi biciuit Iisus; partea de sus, uşor umflată, verzuie, a stilului, aminteşte de buretele muiat în fiere; cele trei stigmate, reprezintă cele trei cuie, cele cinci prelungiri de la baza „buretelui” cele cinci răni; cârceii amintesc biciul; numai crucea nu este redată de această floare, căci gingaşa şi darnica natură n-a mai putut îndura culmea suferinţelor”.

Lumină lină

de Ioan Alexandru

Lumină lină lini lumini
Răsar din codrii mari de crini
Lumină lină, cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de lumi venind
Şi niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină

Cine te aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Că într-o zi lumină lină
Vei poposi la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor veni să-l vadă

Lumină lină, lini lumini
Răsar din codrii mari de crini
I-atâta noapte şi uitare
Şi lumile au pierit în zare
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor

Lumină lină, lini lumini
Înstrăinându-i pe străini
Lumină lină, nuntă, leac,
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel trist şi cel nedreptăţit
Şi pelerinul însetat
În vatra ta au înnoptat.
Lumină lină leac divin
Încununându-l pe străin
Deasupra stinsului pământ
Lumină lină, Logos Sfânt.

Ultimii paşi

În grădina Ghetsimani,
Printre lacrimi şi suspini,
Tu bei cupa cu venin –
Un dulce-amar chin.

Priveşti înainte gânditor
Către Iuda cel trădător
Care pentru bani c-un sărut
Uşor arhiereilor Te-a vândut.

În faţa mulţimii ajuns
Condamnării ai fost supus.
Către Gologota ai fost trimis
Aşa cum era să fie scris.

Apoi Pilat s-a spălat
De sângele Tău nevinovat
Astfel ai fost încoronat
Al iudeilor împărat.

Firul vieţii Tale s-a despicat;
Fiecare minut era numărat,
Durerea Ta era bucuria lor
Şi chinul Tău alinarea oamenilor.

Printre condamnatori şi neştiutori
Erau şi oameni binevoitori
Care pe Hristos L-au iubit şi urmat
Şi povara crucii I-au uşurat.

Pe Golgota ajuns, ai fost răstignit
Şi odată adormit, lumea a aflat,
Că Mesia cel proorocit a existat,
Că nu a fost doar un vis;

Un vis într-o carte veche închis..
A treia zi de la-ngropare cripta s-a deschis
A înviat! Hristos a înviat!
Poporul Domnului a fost iertat.

Prin răstignirea şi prin Învierea Sa, Hristos a arătat lumii întrergi puterea lui Dumnezeu de a ierta păcatele fiinţei omeneşti, El fiind fără de păcat. Crucificarea şi Învierea Domnului au reprezentat ultimele două trepte către Împăraţia Cerurilor, către abisul curăţeniei sufleteşti, al odihnei veşnice.

Răstignirea Domnului Iisus Hristos trebuie să fie un prilej de bucurie, dar şi de mare tristeţe pentru noi, creştinii. Prin moartea şi Învierea lui Hristos suntem iertaţi de păcat, iar porţile Raiului sunt deschise pentru a cunoaşte slava Dumnezeului nostru şi pacea veşnică. Totodată patimile lui Hristos simbolizează şi jertfa şi iubirea lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa, omul. De aceea noi nu trebuie să fim doar simpli privitori ai acestei minuni; noi trebuie să participăm cu sufletul curat şi cu mintea limpede la Învierea lui Iisus Hristos.

Cernăut Larisa Elena, Şcoala Generală “Titu Maiorescu”, clasa a VIII-a

Patimile Domnului, în viziunea unui medic chirurg

Dr. P. Barbet, medic chirurg la Spitalul Sf. Iosif din Paris, descrie Patimile Mântuitorului din punct de vedere medical, având ca îndreptar cărţile sfinte şi Sf. Giulgiu din Torino, a cărei autenticitate i-a demonstrat-o studiul ştiinţific, după cum însuşi mărturiseşte.

„Începu a Se înspăimânta şi a Se mâhni” (Marcu 14,33). Patima Domnului începe, de fapt, dela Naştere; primul sânge vărsat pentru noi a fost acela al circumciziei, la opt zile după naştere. Totuşi Jertfa va începe în Grădina Ghetsimani...”Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor se ruga. Şi sudoarea Lui ca picăturile de sânge care picurau pe pământ”(Luca 22,44). Singurul evanghelist care notează acest fapt este un medic: „Medicul iubit” şi o face cu precizia unui bun clinician. Hematridesa este un fenomen foarte rar, însă bine descris. Ea se produce după cum scrie dr. Le Bec, în condiţii cu totul speciale: „O mare debilitate fizică însoţită de o zguduire morală ca urmare a unei emoţii adânci, a unei frici mari”. Fenomenul constă într-o dilataţie intensă a capilarelor ce produce sudoarea. Sângele se amestecă cu sudoarea şi acesta este amestecul care iese prin piele, se adună şi curge pe tot corpul, în cantitate suficientă ca să să curgă şi să cadă pe pământ. Această hemoragie micorscopică se produce pe toată pielea, care de pe acum e rănită, dureroasă, debilitată pentru când vor veni loviturile viitoare.

Urmează prinderea, apoi Iisus este dus în faţa lui Caiafa, unde primeşte prima palmă puternică, urmată de multe altele, pe lângă pumni şi scuipări, toate venite din partea „supuşilor care-L batjocoreau”.

Tot trupul lui este îndurerat, care îi răsună ca un clopot. Îl apucă ameţeala... şi El tace, cu un cuvânt ar putea să-i nimicească.

Iisus mort de oboseală şi zdrobit de bătăi, va fi târât le celălalt capăt al Ierusalimului, la turnul Antonia - sediul autorităţii romane.

„Deci Pilat a luat pe Iisus şi L-a biciuit”(Ioan 19,1). Iisus e dezbrăcat şi legat complet gol, de o coloană din tindă. Braţele îi sunt trase în sus şi încheieturile mâinilor îi sunt legate de vârful stâlpului. Flagelarea se face cu biciul care e făcut din mai multe curele, pe care sunt fixate la oarecare distanţă de extremitatea liberă, câte două bile de plumb sau nişte osicioare (Stigmatele Sf. Giulgiu cel puţin corepsund unui astfel de bici).Numărul loviturilor este fixat de legea ebraică la 39, dar călăii vor lovi până la sincopă (leşin). Urmele de pe Giulgiu se găsesc aproape toate pe spate, capul cu faţa este pe coloană. Urmele loviturilor se văd pe umrei, pe spate, pe şale, coboară pe coapse, pe pulpe, de aici extremitatea de dincolo de plemburi a curelelor înfăşoară membrele şi îşi lasă brazdă până la faţa anterioară. Călăii sunt doi, câte unul de ficare parte de talie(aceasta rezultă din orientarea inegală a urmelor de pe Giulgiu); ei lovesc pe rând, puternic. La primele lovituri, bicele lasă urme livide, lungi vânătăi sub piele. Pielea fiind modificată şi dureroasă prin milioanele de mici hemoragii – sudoare de sânge – plumburele lasă urme şi mai adânci. Apoi pielea infiltrată de sânge, debilitată, se despică sub loviturile noi. Sângele ţâşneşte, bucăţi de piele se despică şi atârnă. Tot spatele e o suprafaţă roşie plină de mari brazde, nenumărate şi ici şi colo, peste tot, răni mai profunde datorită plemburilor!. Acestea sunt rănile dub formă de halteră(cele două bile de plumb şi biciul dintre ele) care se vor imprima pe Giulgiu; la fiecare lovitură corpul tresare durero. Dar El nu Şi-a deschis gura Sa... Sângele se scurge de la umeri până ljos. Lespezile mari ale caldarâmului sunt acoperite de el şi picăturile de împrăştie ca o ploaie de la biciurile ridicate până la hlamidele roşii ale spectatorilor. Dar nu mult după torturare, puterile Îl părăsesc, o sudoare rece Îi apare pe frunte, capul Îi este cuprins de ameţeli cu greaţă, fiorii îi trec prin spate, picioarele I se înmoaie şi, dacă n-ar fi legat cu pumnii foarte sus, El ar cădea în balta de sânge...

„Şi ostaşii, împletind cunună de spini, I-au pus-o pe cap”(Ioan 19,2). O veche hlamidă de legionar, pe umerii goi, îi serveşte de purpură regală. O trestie groasă în mâna Sa dreaptă – sceptrul. Iar în locul coroanei – o legătură de vreascuri de arbuşti, care abundă în mărăcinişurile mahalalei. Acestea de îndoaie uşor şi mai poartă şi nişte spini, mult mai lungi, mai ascuţiţi şi mai duri decât salcâmul. Din ele împletesc un fel de fund de coş pe care-l aşază pe capul Lui. Marginile le îndeasă şi le leagă cu nişte papuri împletite, apoi apasă fundul peste capul Lui până la ceafă şi pe frunte; spinii pătrund în pielea capului, care sângerează. Capul este numai cheaguri, lungi şuviţe de sânge au curs pe frunte sub legătura de papură, au inundat părul lung şi încâlcit şi au umplut barba. Apoi „închinarea supuşilor”, cu scuipări, palme şi pumni; una din lovituri îi mai afundă spinii în pielea capului. La un moment dat, o lovitură groaznică de baston dată oblic i-a lăsat pe obraz o rană, iar nasul Său semitic mare şi atât de nobil este deformat de o fractură a osului cartilaginos. Sângele îi curge din nas pe mustaţă.

Hlamida i s-a lipit de răni; când I-au smuls-o sângele reîncepe să curgă, Îl scutură frigurile. Îl îmbracă din nou cu hainele Sale, care se pătează de sânge.

Crucea e gata şi I-au pus-o pe umeri.

„Şi ducându-şi Crucea, a ieşit la locul ce se cheamă Golgota”(Ioan 19,17). Iisus îşi duce Crucea şi marşul începe cu picioarele goale pe străzile cu solul colţuros. Calea e cam de 600 m. Dar drumul este foarte accidentat. Iisus îşi pune cu greutate un picior înaintea celuilalt şi se împiedică adeseori. Cade în genunchi şi aceştia devin numai rană, iar grinda Crucii Îl răneşte rău cu asperităţile ei, Îi apasă umărul acoperit de răni care se deschid, se lărgesc şi se adâncesc la fiecare pas. I s-au sfârşit puterile. Pe haina fără cusătură e o pată enormă de sânge ce creşte mereu şi se întinde pe spate. Cade din nou şi deodată de-a binelea. Până la Golgota va fi ajutat de Simon Cirineanul. În vârful Golgotei, Iisus cade prăbuşindu-se şi crucificarea începe!

„Au luat hainele Lui” (Ioan 19,23)

Mai întâi trebuie să-L dezbrace – tunica, însă, e strâns lipită de răni, de tot trupul, iar descoperirea ei este pur şi simplu îngrozitoare, asemenea deşlipirii unui pansament lipit de rană. Fiecare fir al ţesăturii este lipit de suprafaţa rănită şi când este ridicat, rupe una din terminaţiile nervoase descoperite în rană. Aceste mii de şocuri dureroase se adaugă şi se înmulţesc, fiecare rănesc sensibilitatea sistemului nervos. Însă aici nu e o leziune locală, ci aproape toată suferinţa trupului. Dar, oare cum această durere acută şi atroce nu provoacă sincopa?

„L-au răstignit acolo pe El” (Luca 23,33).

Sângele curge din nou, ei Îl întind pe spate. Rănile de pe spate, de pe coapse, de pe gambe i se încrustează cu praf şi pietriş. Călăul ia un cui lung, ascuţit, pătrat, care la capăt are 8 mm grosime, îl aşază cu vârful la călcâiul mâinii în acea cută interioară a pielii pe care o ştie din experienţă. O singură lovitură de ciocan mare şi cuiul a pătruns în lemn. Iisus n-a ţipat, dar faţa Lui S-a contractat oribil. În acelaşi moment degetul Său mare s-a aşezat printr-o mişcare violentă, imperioasă, în poziţie opusă palmei: semn că nervul median a fost atins. O durere nespusă, fulgerătoare, care s-a împrăştiat în degete, a străbătut ca o limbă de foc umărul Lui şi I-a izbucnit în creier. Este durerea cea mai insuportabilă pe care o poate încerca un om, aceea pe care o dă rănirea marilor trunchiuri nervoase. Ea provoacă totdeauna sincopa şi aceasta este totdeauna o fericire. Dar Iisus n-a vrut să-Şi piardă conştiinţa: trunchiul nervos rămâne în contact cu cuiul şi pe el nu poate sta mult timp; când corpul va fi suspendat, nervul va fi întins ca o coardă de vioară pe căluş şi va vibra la fiecare zvâcnire, la fiecare mişcare, redeşteptând durerea oribilă. Va ţine 3 ceasuri. La celălalt braţ, aceleaşi dureri. Apoi grinda pe care e fixat în cuie este pusă la capătul stâlpului. Corpul trăgând de braţele care se lungesc oblic, s-a cam încovoiat, umerii răniţi de biciuire şi de purtarea Crucii, s-au frecat de lemnul aspru producând durere. Ceafa care era deasupra grinzii, s-a frecat de ea şi s-a oprit la înălţimea stâlpului. Vârfurile ascuţite ale marii cununi de spini au sfâşiat şi mai adânc capul. Bietul Său cap se apleacă înainte, fiindcă grosimea coroanei îl împiedică să se odihnească pe lemn şi ori de câte ori vrea să-l ridice, reînvie înţepăturile. Corpul atârnând nu este susţinut decât de cele două cuie împlântate în mîini pe nervii mediani. Pentru fixarea picioarelor, se îndoaie genunchii şi se aşază picioarele cu talpa pe lemnul Crucii. Piciorul stâng: cu talpa pe Cruce, dintr-o singură lovitură de ciocan, cuiul pătrunde prin mijlocul lui, între al doilea şi al treilea or metatarsic. La fel şi piciorul drept.

„Mi-e sete!”(Ioan 19,28)

Îi este sete, e supt la faţă şi brăzdat de sângele care se încheagă peste tot. Gura îi este întredeschisă şi buza inferioară începe să atârne. Puţina salivă i se scurge în barbă, amestecată cu sângele ieşit din nasul zdrobit. Gâtul îi este uscat şi ars, dar nu mai poate înghiţi. Faţa Sa este umflată, plină de sânge şi deformată. Mântuitorul strigă: „Mi-e sete!” şi un soldat ăi dă buretel muiat în oţet. S-a spus că faptul de a bea determină la aceşti nefericiţi martirizaţi o sincopă mortală, dar Iisus n-a băut. Va muri când îi va fi ceasul.

„Durerile iadului m-au înconjurat; întâmpinatu-m-au laţurile morţii”(Psalmul 17)

După câteva clipe se întâmplă un fenomen straniu. Muşchii braţelor devin rigizi, într-o contractură; deltoizii, bicepşii sunt întinşi şi proeminenţi, iar degetele se înmoaie ca nişte cârlige crampe. Acum la coapsă şi la pulpă aceleaşi ridicături monstruoase rigide şi degetele picioarelor se îndoaie. Este ceea ce se numeşte „tetanie”, când crampele se generalizează. Muşchii abdomenuli se întăresc şi ei ca nişte unde încremenite, apoi intercostalii, apoi muşchii gâtului respiratori. Respiraţia Lui devine înceată şi scurtă, superficială. Coastele trase sus de braţele întinse se ridică şi mai mult, epigastrul se adânceşte ca şi scobiturile de deasupra claviculei la umăr. Aerul intră şuierând, dar aproape nu mai iese. Respiră superficial, inspiră puţin, nu mai poate expira. Simte nevoia de aer ca şi un emfizematos în plină criză de astm. Palida Sa faţă s-a făcut violetă, purpurie, apoi vânătă. Se asfixiază. Plămânii plini de aer nu se mai pot goli. Fruntea i s-a acoperit de sudoare. Ochii ieşiţi din orbite se rotesc în sus. O teribilă durere îi străpunge capul.

„Părinte, iartă-le lor” (Luca 23,34).

Încet, cu un efort supraomenesc, El se sprijină pe cuiele care-I străpung picioarele. Gleznele şi genunchii se întind puţin câte puţin şi capul, smucindu-se, se urcă, uşurând tracţiunea pe braţe. Fenomenul diminunează tetania, regresează, muşchi de la piept se destind. Respiraţia devine mai amplă, mai profundă, plămânii se golesc şi în curând faţa îşi recapătă culoarea de mai înainte. A făcut acest efort ca să spună: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. Dar după câteva clipe corpul Său începe să coboare din nou. Fiecare mişcare răspunde în mâini cu dureri nespuse. Nu poate scăpa de această asfixie pe oricât de puţin timp, decât cu preţul unei suferinţe înspăimântătoare şi printr-un act voluntar.

Toate rănile Îi sunt infectate sau cel puţin vor fi. O limfă galbenă şi transparentă se prelinge şi se face crustă ca de ceară în partea de jos a rănilor. Pe cele mai vechi se şi formează ca nişte membrane care secretă serozitate purulentă. Iisus se luptă mereu; din timp în timp se mai îndreaptă. Toate durerile, setea, crampele, asfixia şi vibraţiile celor doi nervi mediani ai Săi, însă, nu I-au smuls nici un vaiet. Îndreptându-se iar, ca şi când ar vrea să ne spună că moare de bunăvoie, strigând iarăşi cu glas tare, grăieşte: „Părintele Meu, în mâinile Tale îmi dau duhul Meu!”. A murit când a voit.

După un ultim suspin, corpul Lui s-a aplecat încet înainte, cu bărbia în piept. L-a cuprins rigiditatea cadaveriei, iar pulpele sunt tari ca oţelul şi arzătoare, din cauza tetaniei.

„Şi îndată a ieşit sânge şi apă”(Ioan 19,34).

Un soldat îşi ridică suliţa şi o înfinge adânc cu o lovitură oblică în partea dreaptă. Un volum de sânge lichid şi negru care a ţâşnit până la soldat şi curge puţin câte puţin pe piept, închegându-se în straturi succesive. Dar în acelaşi timp a curs şi un lichid clar şi limpede ca apa. Rana se găseşte dedesubtul şi înafara mamelonului, tăietură oblică. Deci sângele iese din atriu şi apa iese din pericard. Înseamnă că inima Sa era comprimată de acest lichid şi peste toate celelalte avea şi durerea înspăimântătoare a inimii strânse ca într-o menghină! ...în termeni medicali, Mântuitorul nostru moare de „INSUFICIENŢĂ CORONARIANĂ”.

Domnul nostru Iisus Hristos a vindecat ca un medic în tripul Său toate rănile păcatelor noastre. Când păcătuim din nou Îl răstignim

„Patimile Domnului nostru Iisus Hristos”, văzută de dr. B. Barbet, medic chirurg la Spitalul Sf. Iosif din Paris
(text prelucrat de Ana-Maria Ioniţă, studentă Medicină)