Părintele Galeriu ne explică rugăciunea domnească:

X. „Şi ne iartă nouă greşalele noastre,

Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”

Mântuitorul ne descoperă părinteasca iubire divină. Dumnezeu iartă, iartă totul. Dar uneşte iertarea Lui faţă de noi cu iertarea noastră faţă de semenii noştri; uneşte iubirea Lui cu iubirea noastră. Pentru că acolo unde nu este iertare, este suferinţă, iar suferinţa noastră e şi suferinţa Lui. „Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine” – rosteşte Dumnezeu către Cain după uciderea lui Abel.

În faptul că Dumnezeu leagă iertarea Lui de iertarea noastră, simţim deodată şi bucurie, şi cutremur. Bucurie, pentru că Dumnezeu ne iartă, dacă şi noi iertăm. Şi ne zice: ce este mai uşor şi mângâietor decât să iert fratelui meu, ştiind că atunci îmi iartă şi mie Dumnezeu? Şi totuşi, cât de greu! E deajuns să priveşti în lume şi te cutremuri. Pentru că iertare nu este. Oamenii se urăsc unii pe alţii. Oamenii se pizmuiesc, se suspectează, nu se încred unii în alţii, se năpăstuiesc unii pe alţii, chiar se şi ucid unii pe alţii. Cât suferă Dumnezeu pentru toate acestea! Să-L lăsăm să-Şi audă singur plânsul Lui?

Astfel, cei mai mulţi dintre oameni nu se iartă. Nu se iartă pentru că nu se iubesc. Şi nu iertăm pentru că nu ştim ce înseamnă iertarea. Nu mai ştim că, aşa precum s-a dovedit, în înţelesul dumnezeiesc, iertarea înseamnă vindecare. Nu ştim că păcatul este întâi o boală a sufletului, a minţii. Nu ştim că ura este boală. Invidia este boală. Necredinţa şi neîncrederea, nedreptatea şi năpăstuirea, răzbunarea, violenţa, uciderea, toate sunt boli tot mai înspăimântătoare. Şi atunci, dacă nu iertăm, e semn că suntem bolnavi, bolnavi sufleteşte; iar bolii sufleteşti îi urmează şi cea trupească. Atunci, a fi în stare să ierţi înseamnă a fi preocupat să te vindeci. Numai cel vindecat poate ierta. Iar vindecarea, fundamental, înseamnă redobândirea iubirii, care este chipul meu divin, chipul lui Dumnezeu Cel Iertător. Aşa de abia înţeleg legătura de nedesfăcut între iertarea divină şi iertarea umană, pentru că ajung, fundamental, la legătura dintre iubirea divină şi iubirea umană, dintre iubirea de Dumnezeu şi iubirea de om. Ajung să înţeleg cuvintele Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele lui îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească”(I Ioan 4,20). Iubirea ni se descoperă deodată drept starea noastră adevărată, drept sănătatea noastră; şi încă mai adânc, drept prezenţa lui Dumnezeu în noi, cei zidiţi după chipul Lui: „Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan 4,16). Iar cu aceasta, tot atât de adânc, în iubire e viaţă, e învingerea morţii. Iubind şi iertând, asemenea lui Dumnezeu, mă aflu împreună cu Dumnezeu. E Dumnezeu în mine, Îl simt pe Dumnezeu, simt că Dumnezeu vorbeşte în mine, lucrează în mine; astfel, nu mai am nevoie de nici un argument al prezenţei lui Dumnezeu în lume şi în mine. Simt că întreaga tragedie a semenilor mei care se îndoiesc, care nu cred, este tragedia neiubirii, a neiertării, stare sinonimă cu moartea, cu întunericul morţii. „Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte. Oricine urâşte pe fratele său, este ucigaş de oameni, şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică dăinuitoare în el”(Ioan 3, 14-15).

Dar dacă iertarea înseamnă vindecare, eu trebuie să am în vedere numai vindecarea mea, nu şi a semenului meu? Dacă însă el nu caută vindecare, săvârşind mereu rele care pun în prijmedie nu numai şi viaţa şi mântuirea lui, ci şi a unor semeni ai săi? Nu trebuie să mă preocupe vindecarea lui, din iubire pentru el şi pentru cei ce sunt în primejdie din pricina relelor lui? Aceasta cu atât mai mult în cazul celui ce are şi o răspundere deosebită în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor pentru el şi pentru semeni ai lui. Această preocupare, purtare de grijă pentru semenul meu, poate lua uneori forma unei certări, mustrări. Mântuitorul învaţă: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mustră-l pe el între tine şi el singur. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi, de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş”(Matei 18, 15-17). Aceasta e ca o părăsire a lui. Îl laşi pe seama judecăţii lui Dumnezeu. Refuzând iertarea, refuzând vindecarea, căinţa, el păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt. Pot să cadă atunci în lumi, asupra lui şi pedepse, care însă nu trebuie să se atingă de viaţa lui, aşa cum Dumnezeu nu i-a îngăduit lui Satan să se atingă de viaţa lui Iov. Dar în orice stare a lui, eu nu trebuie să încetez să-l iubesc. Privind cu o pătrundere adâncă, într-o pedeapsă vindecătoare eu văd iubirea divină continuând să lucreze, însă prin alte mijloace. Iar în ce priveşte răul pe care mi l-a făcut mie personal, iertarea depinde de mine. Or eu, zidit după chipul lui Dumnezeu, al Mântuitorului meu, nu pot să nu iert, nu pot să nu iubesc. A nu iubi înseamnă a cădea din definiţia mea, a-mi pierde sănătatea divină. Când Mântuitorul îmi spune să-mi fie „ca un păgân şi vameş”, vrea să mă păzească să nu fiu contaminat, molipsit de răul din el. Iar răul cel mai mare, capital, pe care mi-l poate face el, este acela pentru care şi previne Mântuitorul: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi trupul şi sufletul să le piardă în gheena” (Matei 10,28). Frica şi primejdia cea mai mare sunt numai de la cel ce-mi poate ucide sufletul. Iar a pierde sufletul înseamnă a pierde iubirea. Doamne, ajută-mă să nu pierd nici o clipă acest dar scump, singurul cu adevărat dătător de viaţă – iubirea.

Părintele Galeriu ne explică rugăciunea domnească:

VI. Facă-se voia Ta

Cugetând la această cerere a rugăciunii, sufletul creştin se întreabă înainte de toate: „care este voia lui Dumnezeu pentru noi?” Noi ştim că această voie este cuprinsă limpede în însuşi actul divin al zidirii noastre, anume în hotărârea lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). Poate fi vreo misiune sau menire mai înaltă decât aceasta? Mai sfântă decât aceea de a fi creat după chipul Lui şi a te zidi mereu întru asemănarea cu El, asemănare care înseamnă, esenţial, înţelepciune, cunoştinţă, libertate, dreptate, bunătate şi mai ales, iubire? Care înseamnă făurirea persoanei noastre umane, creatoare de valori, după chipul Creatorului? Deci, pe de o parte, voia lui Dumnezeu nu este pentru noi o voie străină firii noastre, ci este voia Celui Ce ne-a zidit, a Părintelui nostru ceresc, pe care o purtăm întipărită în firea noastră; iar, pe de altă parte, nu este voia unui stăpân, a unui tiran care urmăreşte să ne înfrângă voia, să ne strivească libertatea pentru a ne face doar sclavii lui.

Omului i s-a dat dintru început libertatea, voia liberă de a alege între bine şi rău. Dar Dumnezeu l-a prevenit în acelaşi timp pe Adam că, dacă va gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului, va muri. El trebuia să guste numai din roadele divine ale binelui: „Din toţi pomii grădinii să mănânci”, i-a zis Dumnezeu. Astfel, cum tâlcuieşte Sfântul Ioan Damaschin, aceasta înseamnă: „Suie-te prin toate făpturile la Mine şi Mă gustă pe Mine, viaţa cea adevărată, din toate şi prin toate”. O, adânc de taină al libertăţii! Putem noi face experienţa ei până la capăt? Adică, spiritual, deodată, să ignori voit întreaga existenţă, rămânând tu singur într-o izolare totală, tu, numai tu, eul tău… Şi să mai şi suferi! Cât de singuri se simt dictatorii atei! Dar, într-o asemenea stare, simţi că te cuprinde spaima singurătăţii şi că te prăbuşeşti ca într-un vid al nefiinţei. Trebuie să alegi cu cine te uneşti – pentru că singur nu poţi rămâne. Libertatea nu este fiinţă, ci atribut şi dar dumnezeiesc. Eşti liber să faci ce vrei cu existenţa, viaţa şi darurile primite.

Mântuitorul spune: „Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32). Adevărul e fiinţa libertăţii. Adevărul, binele, iubirea. Libertatea nu e cu putinţă decât în iubire. Întreagă voia lui Dumnezeu, toate poruncile Lui sunt ale iubirii Lui părinteşti pentru noi. În ele se plineşte libertatea de a ne zidi şi de a creşte mereu după chipul şi asemănarea Sa. Real şi profund, cum cugeta Olivier Clément: „Dumnezeu este libertatea omului”. Sub ispita demonului, omul a socotit porunca iubirii divine ca pe o constrângere a libertăţii. Şi s-a opus, a călcat voia, a ieşit din iubire, alegând o altă „libertate” decât cea divină, „libertatea neascultării”, a ascultării de sine, a păcatului. Dar, aşa cum observa adânc Sfântul Grigorie de Nyssa, păcatul înseamnă, în acelaşi timp, şi afirmarea, şi pierderea libertăţii. Libertatea de a face rău nu mai e libertate, ci robie, robia supunerii la rău. Există o altă robie mai tragică? Încât eu nu am de ales: sau voia lui dumnezeu, Ziditorul meu, „voie sfântă şi în stare să ne unească pe toţi oamenii”(Arhimandrit Sofronie), sau voia mea, voia eului meu păcătos, supus ispitei luciferice. Nu spun adesea copiii părinţilor: „vreau să fac voia mea!”? Şi părinţii văd că voia lor e spre răul lor. Dar voia mea – când înţelegem mai adânc – ce e altceva decât obsesia celui mai primejdios duşman: eul meu? Şi nu e victorie mai mare decât cea asupra eului propriu. Atunci, care este ieşirea? Mântuitorul spune: „Judecata Mea este dreaptă pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 5, 30). Dacă Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, îşi află dreapta judecată în aceea că nu caută voia Lui, ci voia Tatălui Lui, atunci noi unde altundeva să ne căutăm dreapta judecată? Dreapta judecată şi fapta dreaptă nu pot izvorî decât din voia Celui drept şi în conlucrare cu El. zice Apostolul: „Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi”(Filipeni 2, 13).

„Pornirea spre rău ivită în noi n-are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, răutatea împlinindu-se de la sine, prin voia noastră. Dar pentru bine avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu”, spune Sfântul Grigorie de Nyssa. Chiar cei care îndrăznesc a spune că fac binele fără ajutorul lui Dumnezeu trebuie să recunoască, dacă vor gândi mai profund, că binele săvârşit de ei e moştenire tainică tot de la Dumnezeu, ziditorul nostru. Dar noi, aşa cum uităm adesea de părinţii noştri, deşi le moştenim bunătăţile şi darurile, la fel uităm şi de Părintele ceresc. Astfel, cum zice Apostolul: „Cel ce face bine din Dumnezeu este”(III Ioan 1,11).

Mântuitorul nostru ne este întru toate model suprem. În grădina Ghetsimani el S-a rugat: „Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu” (Marcu 14,36). Icoană-model a rugăciunii dumnezeieşti! De câte ori, suflete, nu te afli, asemenea Lui, în „sudorile morţii”! durerea ta, nevoia, primejdia să le spui lui Dumnezeu – dar totdeauna să-ţi sfârşeşti rugăciunea: „nu voia mea, ci voia Ta să fie”. Ştim că, atunci, în Grădina Ghetsimani, la rugăciunea Mântuitorului, tatăl a tăcut. Voia Lui nu era părăsirea Crucii, ci mântuirea, tocmai prin cruce şi Înviere – şi Domnul a ascultat. De atâtea ori nu înţelegem voia lui Dumnezeu care se arată şi faţă de noi prin încercări, prin cruci. Dar să nu uităm: voia Lui, a Celui care ne-a zidit este şi voia crucii, care singură duce la Înviere.

Astfel, niciodată să nu mă las biruit de voia mea căzută, pătimaşă, ci să mă aflu mereu împreună-lucrător cu voia Lui ziditoare şi, totodată, fiind pururi cu El, nu rămân niciodată singur.

- va urma -

Părintele Galeriu ne explică rugăciunea domnească:

V. Vie Împărăţia Ta

Acum Mântuitorul cere să ne rugăm: „Vie Împărăţia Ta”. Sufletul îşi zice însă: „Dumnezeu este dintotdeauna Împăratul nostru”, precum şi auzim în acest ecfonis: „Că a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor”. „Poate Dumnezeu să nu împărăţească?”- se întreabă şi Sfântul Ciprian al Cartaginei. „Şi când ar putea să înceapă ceea ce a existat dintotdeauna şi nu poate sfârşi vreodată?” – Aici însă ni se dezvăluie adânca taină a libertăţii. Un lucru nu-l face Dumnezeu: nu ne impune să-L iubim cu de-a sila, sau să împărăţească peste noi fără voia noastră. În acest înţeles învaţă şi Sfântul Grigorie de Nyssa: „Una singură e stăpânirea şi puterea adevărată, cea mai presus de toate: aceea care nu a primit stăpânirea şi Împărăţia prin vreo silă, şi nu ţine sub stăpânire pe cei supuşi prin vreo tiranie, prin frică şi printr-o nevoie impusă acestora”.
Dar dacă Dumnezeu nu ni Se impune Împărat cu de-a sila, dacă El ne respectă desăvârşit libertatea, atunci voia noastră liberă poate să aleagă un alt împărat. Auzim dureros strigătul Apostolului: „Să nu împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui”(Romani 6,12). O, împărăţie a păcatului şi a răului, lipsită de sens ziditor şi purtătoare de stricăciune şi moarte, cum te putem alege, prefera? Tragică seducţie a „florilor răului”! De aceea „cu dreptate ne rugăm să vină Stăpânirea lui Dumnezeu la noi. Căci nu putem scăpa altfel de reaua stăpânire a stricăciunii, decât dacă stăpânirea puterii de viaţă făcătoare ia locul aceleia asupra noastră”.
Aici se dezvăluie „lupta dramatică pentru Împărăţie”. Pentru că, pe de o parte, Mântuitorul arată că „din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Iar pe de altă parte, Mântuitorul spune: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”(Luca 17, 21). Adâncul din noi trebuie curăţit şi schimbat. Inima, altfel spus, eul nostru ispitit luciferic, orgolios, închipuindu-şi că-şi are în el însuşi fiinţa, existenţa şi viaţa, se amăgeşte şi crede că poate deveni bun şi fericit prin el însuşi, că poate deveni dumnezeu el însuşi. Or, această introvertire şi închircire în sine sub imperiul demonic produce relele inimii arătate de Mântuitorul. Eul trebuie să se lepede de închipuirea că-şi este lui însuşi împărat: „Căutaţi mai întâi Împărăţia Lui!”(Luca 12, 31). Inima trebuie să înveţe chemarea: „Vie Împărăţia Ta”! Vie Împărăţia Ta, Doamne, care este „dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt”! – Într-o veche formă a Rugăciuniii Domneşti, după Sfântul Evanghelist Luca, în loc de „Vie Împărăţia Ta”, se spune: „Fă să vină Duhul Tău cel Sfânt peste noi, pentru ca el să ne curăţească”. Să ne curăţească, să facă Duhul Sfânt din inima noastră vas curat în care să sălăşluiască Dumnezeirea, precum a zis Mântuitorul: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi locaş la el vom face”(Ioan 14, 23).
Cât de sfântă e această făgăduinţă! Recunoaşterea şi simţirea prezenţei lui Dumnezeu, a harului Lui în noi „ca într-un rai duhovnicesc”, sunt o arvună a Împărăţiei. Pentru că, prin Iisus Hristos, Împărăţia lui Dumnezeu a venit la noi; dar, în acelaşi timp, ea se şi lucrează mereu, cu toţi cei în care vieţuieşte Hristos. Martorii ei sunt Apostolii, mucenicii, cuvioşii, drepţii, toţi cei numiţi de Mântuitorul „fii ai Împărăţiei”. Ea creşte smerit, ca din grăuntele de muştar. Dar nu încetează o clipă sporirea ei. Fiul Tatălui Ceresc Se întrupează pentru a veni, şi întreg mersul istoriei spre ea conduce. Căci fără ea nu poate fi viaţa sigur şi pe deplin mântuitoare, aceea în iubire şi adevăr. Duhul Sfânt Care „călăuzeşte la tot adevărul” o săvârşeşte şi o desăvârşeşte în noi. Fiecare suflet care, cu harul şi lumina Mântuitorului, plineşte poruncile şi se face ascultător Părintelui Ceresc prin Fiul, este un semn şi o anticipare a Împărăţiei, deodată şi prezentă, dar şi care va „să vie”. Şi orice creştin cunoaşte o pregustare a ei atunci când se roagă: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.

– va continua –

Părintele Galeriu ne explică rugăciunea domnească:

IV. Sfinţească-se numele Tău

Mântuitorul ne cheamă să sfinţim numele lui Dumnezeu. Sfinţenia este suma a tot binele şi adevărul, a toată înţelepciunea şi frumuseţea divină şi mai adânc, a toată iubirea. Sfinţenia este Însuşi Dumnezeu. Astfel, precum învaţă şi Părintele nostru Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Numele lui Dumnezeu este sfânt, fie că o mărturisim sau nu. Păcatele noastre însă L-au profanat, încât s-a scris: «din pricina voastră numele Meu este hulit pururea între neamuri»(Isaia 52, 5)”.

Atunci, a sfinţi numele lui Dumnezeu înseamnă, pe de o parte, a ne feri de orice defăimare, batjocură, hulă, injurii – potrivit poruncii: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui”(Ieşirea 20,7). Iar pe de altă parte, înseamnă a ne ridica la sfinţenia slavei Sale.

Iar această „ridicare” nu are nimic în comun cu „slava” pe care o pretind oamenii unii de la alţii. Mântuitorul spune: „Cel care vorbeşte de la sine îşi caută slava sa; iar cel care caută slava celui ce l-a trimis pe el, acela este adevărat, şi nedreptate nu este în el”(Ioan 7,18). Numai căutarea sfinţeniei şi slavei lui Dumnezeu ne poate feri de închipuita sfinţenie şi slavă omenească, precum şi de tragicele sale consecinţe. Singura sfinţenie absolută, neschimbabilă, neînşelătoare, vine de la Cel Sfânt. Din izvorul ei trebuie să ne împărtăşim: „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare”(Iacov 1,17).

„A sfinţi numele lui Dumnezeu înseamnă a deveni sfânt”(Fericitul Augustin). Aşa te şi poţi împărtăşi de sfinţenia Lui, la care eşti chemat. Mistuitoare poruncă! „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt”(Levitic 19,2). – Cândva, proorocului Isaia i s-a deschis o uşă cerească. Domnul era pe un scaun înalt şi măreţ... Serafimii strigau înaintea Lui: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot”... A exclamat profetul: „«Vai mie... sunt un om cu buze întinate.» Şi atunci unul din serafimi, având în mână un cărbune pe care-l luase cu cleştele de pe altarul ceresc, l-a apropiat de gura mea şi a zis: «Iată, s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale şi fărădelegile tale le va curăţi»”(Isaia 6, 1-7).

Şi pe noi ne poate curăţi cărbunele divin. Este semn vădit că se atinge cărbunele divin de buzele, de mintea şi de inima mea atunci când eu mă rog curat, pentru că atunci focul harului a ars gândurile străine de rugăciune, de Dumnezeu. Aşa, atâtea suflete credincioase, chemând împreună cu „Tatăl Nostru” şi numele Fiului: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueşte-mă”, află în acest Preasfânt Nume: „luminare a minţii, frumuseţe a sufletului, veselie şi linişte a inimii, sănătate a trupului, ajutor întru necazuri, bucurie în mâhnire, apărare în primejdii şi nădejde de mântuire-sfinţire”.

Se sfinţeşte creştinul citind şi primind în inimă dumnezeiescul Cuvânt al Evangheliei: „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul”(Ioan 17, 17). Ne sfinţeşte privirea Sfintei Cruci, a Sfintelor Icoane. Ne sfinţesc Tainele dumnezeieşti: Botezul, Mirul, Spovedania, Hirotonia, Nunta, Maslul şi, mai presus de toate, Dumnezeiasca Euharistie. „Ca de foc să fugă de mine toate patimile”, ne rugăm după Sfânta Împărtăşanie. Ne sfinţesc toate virtuţile – şi cele cardinale: înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia eroică a binelui, cumpătarea, înfrânarea – şi cele teologice: credinţa, nădejdea, dragostea.

S-a spus: cea mai mare dintre virtuţi este dragostea. Mai mult, dragostea este numele lui Dumnezeu Însuşi: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8). Dar dacă numele lui Dumnezeu este iubire, a sfinţi numele Lui înseamnă că şi tu, omule, cel zidit după chipul Lui, eşti chemat să fii şi să devii tot mai mult iubire. Mai ales atunci să gândeşti că trebuie să sfinţeşti numele lui Dumnezeu prin iubire şi să nu-ţi pângăreşti firea, identitatea ta, a chipului divin. Să nu te temi, să nu te laşi molipsit de răutatea vrăjmaşului, ci să-l molipseşti tu cu dragostea. Din partea lui, de un singur lucru să te temi, de cel pe care l-a numit Domnul: uciderea sufletului.

Iar a-ţi ucide sufletul înseamnă tocmai a-ţi ucide iubirea. Să sfinţeşti deci neîncetat numele lui Dumnezeu, viaţa ta şi a celor din jurul tău prin dragoste.

– va continua –

Părintele Galeriu ne explică Rugăciunea Domnească:

III Care eşti în ceruri

Mântuitorul ne învaţă prin aceste cuvinte: „Care eşti în ceruri” – „locaşul” unde sălăşluieşte Dumnezeu, unde Îl şi întâlnim pe Dumnezeu. Ştim cât de multe opinii, drepte, pioase, nepioase, unele chiar lipsite de minte, s-au rostit pe seama „cerurilor”. Potrivit rugăciunii, aşa cum ne-a descoperit-o Mântuitorul, iată, „cerul” este locaşul lui Dumnezeu, patria Părintelui Ceresc, a Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Precum ne învaţă Sfânta Scriptură, Dumnezeu este Duh, Spirit: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr”(Ioan 4,24). Atunci, noi, închinându-ne lui Dumnezeu după cuviinţă, în duh şi în adevăr, înţelegem că „cerul” este patrie duhovnicească. Este lumea lui Dumnezeu, a îngerilor, a sfinţilor şi a vieţii duhovniceşti la care suntem chemaţi. Luminat înţelegem această lume divină din viziunea Patriarhului Iacob. Acesta, mergând din Canaan spre Mesopotamia, şi „ajungând la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luând una din pietrele locului aceluia şi punându-şi-o căpătâi, s-a culcat în locul acela. Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme!...Iată, Eu sunt cu tine şi te voi păzi în orice cale vei merge...». Iar când s-a deşteptat din somn, Iacob a zis: «Domnul este cu adevărat în locul acesta şi eu n-am ştiut!». Şi spăimântându-se ... a zis: «Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!»”(Facerea 28, 11-17). Se înţelege, locul Revelaţiei, era spiritual, ceresc. Lui Iacob i s-a deschis atunci „poarta cerului” şi i s-a dat să vadă, să privească duhovniceşte în lumea lui Dumnezeu, a îngerilor – pe care o zidise mai înainte de a zidi lumea văzută: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”(Facerea 1,1). Acolo, unde vârful scării atingea cerul, L-a contemplat pe Dumnezeu. Acolo este Dumnezeu, „sus în cer”; precum învaţă Scripturile şi dumnezeieştii Părinţi, chiar mai presus de ceruri, întrucât „Cerul şi cerul cerurilor nu Te încap... Doamne!”(III Regi 8,27).

Această înălţime, şi încă mai presus de ceruri, o înţelegem tot duhovniceşte, nu spaţial. De altfel şi lumea planetelor, a stelelor o numim „cer”, tocmai pentru că o vedem deasupra noastră, mai „sus” decât noi. De aceea şi folosim cuvântul „cer” atât pentru lumea astrelor cât şi pentru lumea divină a îngerilor, pentru că este simbol al înălţimii şi înălţării spiritului. Este însă aberant, dovadă de nemintoşie să confundăm lumea îngerilor cu lumea stelelor sau cu lumea navelor cosmice. Fireşte, când un suflet credincios se află într-o asemenea navă sau satelit şi contemplă duhovniceşte făptura în măreţia Psalmistului: „cerurile spun slava lui Dumnezeu”, atunci un asemenea suflet uneşte minunat înălţimea spaţială cu cea duhovnicească.

Însă această înălţime duhovnicească o putem atinge oriunde ne-am afla pe pământul nostru. Mai ales în inimă. Dumnezeieştii Părinţi, tâlcuind Cuvântul Mântuitorului: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns”(Matei 6,6), arată că, atunci, în rugăciune, inima – care este „cămara”, locaş tainic al întâlnirii cu Dumnezeu – se face locaş ceresc.

O, „Tatăl nostru care eşti în ceruri”!

Zice Sfântul Macarie: „Intră în inima ta şi acolo, spun ţie, se află şi Dumnezeu, şi cerul, şi îngerii”. Oricărui suflet credincios îi oferă Tatăl Nostru acest dar. Numai să ia aminte. Cerul fiind loc „înalt”, sufletul trebuie să se înalţe în rugăciune, cu ajutorul harului, dincolo de „viforul ispitelor”, al patimilor, dincolo de orice fel de iuţime – şi a plăcerii, şi a durerii, şi a violenţei, şi a slavei deşarte. Numai aşa simte suişul şi gustă din bucuria iubirii divine.

Cât de revelator, de luminos ni se descoperă această mângâiere din viaţa Sfântului Ilie! Era prea trist proorocul: regina Izabela îl urmărea, voia să-l omoare. Mâhnit, a plecat departe: mergând 40 de zile şi 40 de nopţi, a ajuns la Muntele lui Dumnezeu, Horeb. Acolo, într-o peşteră (ca într-o „cămară” tainică), rugându-se, i S-a arătat Dumnezeu şi i-a grăit: „«Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece»...Şi a fost mai întâi vijelie năpraznică, dar Dumnezeu nu era în vijelie. A fost apoi cutremur, dar Dumnezeu nu era nici în cutremur. A fost apoi foc, dar nici în foc nu era Domnul. Iar după foc s-a făcut o adiere de vânt lin, şi în acea adiere de vânt lin era Domnul”(III Regi 19, 11-12).

De câte ori sufletul fiecăruia dintre noi nu trece prin vijelie, cutremur lăuntric, foc dureros! Şi numai după ce depăşeşte pământul furtunii, al lacrimilor, în liniştirea şi-a patimilor, şi-a gândurilor, dobândeşte pacea lăuntrică; şi, în adiere lină, simte mângâierea, bucuria întâlnirii cu Dumnezeu Care-i dă lumină, dându-i o soluţie la o răscruce de viaţă – arătându-i „calea pe care să meargă”.

– va continua –

Părintele Galeriu ne explică Rugăciunea Domnească:

II. Tatăl Nostru

Astfel, de la început, şi numai aceste două cuvinte ale rugăciunii: Tatăl Nostru ne descoperă bogăţie şi adâncime de înţelesuri. Fundamental însă ele ne descoperă Taina Prea Sfintei Treimi: „pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea Cea de o Fiinţă şi nedespărţită”; ne spun că, în cer, mai presus de noi, dar drept obârşie a noastră, a tuturor, este Treimea dumnezeiască. Aşa învaţă şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceşti trei Una sunt” (I Ioan 5,7). Aceasta şi este învăţătura cea mai adâncă a Revelaţiei, pentru că, aşa precum în Dumnezeire Cele Trei Persoane Una sunt, aşa şi noi, cei zidiţi „după chipul lui Dumnezeu”, oricât de mulţi am fi, una trebuie să fim.

Aici avem icoana şi izvorul vieţii noastre adevărate. Armonia între unicitate şi unitate, prin care oricine îşi afirmă darul lui unic, opţiunea şi opinia personală, în slujirea valorilor absolute, binele, adevărul, frumosul etc., care ne unesc pe toţi, conferă deodată şi sens, şi ordine existenţei şi vieţii noastre; ca într-o simfonie în care vocea fiecăruia şi unitatea lor sunt deopotrivă de însemnate. Iar fără acordul lor se iveşte falsul, dizarmonia, disonanţa, iar în societate: dezbinarea, tensiunea, violenţa, haosul. Avem libertatea să acceptăm sau nu această minunată ordine divină, dar fără împlinirea ei nu ne mai aflăm în adevăr, nu mai trăim după voia lui Dumnezeu şi, ca urmare, suferim. Iar cauza stă în individualismul nostru dezacordat, în orgoliu, egocentrism, narcisism...

Taina şi puterea acestei armonii în care ne cheamă Tatăl nostru este iubirea. Trebuie să mărturisim: „Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4,8) pentru că este Treime. Dumnezeu nu este un solitar metafizic. Iubirea nu e posibilă de unul singur, ci numai în comuniune. Când zic: iubesc, mă gândesc la tine, la un altul, şi împlinesc unitatea. Teologi şi învăţători ai Bisericii (spre exemplu Hugues de Saint-Victor) tâlcuiesc în chipul următor faptul şi sensul iubirii în Dumnezeu cel în Treime preamărit, arătând, o dată mai mult, inconsistenţa unui monism metafizic solipsist: unul, de pildă, nu se poate iubi decât pe sine, şi atunci, din eul, din egoismul lui, absolut singur, nu ne-ar putea învăţa pe noi cum să ne iubim unii pe alţii. În doi este iubirea-pereche, în care unul se gustă pe sine în celălalt; deci ieşirea din egoism nu este deplină – numai atunci iubirea este desăvârşită când cei doi împărtăşesc iubirea unui al treilea; când ceea ce primesc de la tine nu păstrez doar pentru mine şi tu pentru tine, ci dăruim unui al treilea. Numai Treimea este plenitudinea.

Tatăl nostru ne învaţă iubirea personală, iubire care unşte şi distinge în acelaşi timp. Dumnezeu este Persoană, nu doar un principiu, o putere: este Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Persoanele se iubesc şi nu se contopesc una în cealaltă, nu se anulează. În concepţia panteistă există teza că eul uman se absoarbe în principiul universal ca picătura în mare, se dizolvă. Însă principiile nu iubesc; numai persoanele au conştiinţa iubirii. Preasfânta Treime ne ţine în comuniunea iubirii: cu Tatăl, cu Fiul şi cu Sfântul Duh, şi între noi semenii, întreolaltă. Iubirea ne şi face părtaşi darurilor dumnezeieşti, pe care, primindu-le, noi le fructificăm, înmulţind astfel talanţii încredinţaţi de Părintele ceresc, pentru care şi dăm socoteală în faţa judecăţii. Iubirea ne instituie astfel într-o ucenicie creatoare.

Când noi rostim: Tatăl Nostru, aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul, trebuie să mai ştim că Părintele ceresc este într-un fel Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos şi într-alt fel Tatăl nostru. Dumnezeu este Tatăl Mântuitorului nostru după Fire, fiind aceeaşi Fire, esenţă divină, cu El. Noi însă suntem „fii” ai Părintelui ceresc prin har, prin voinţa Sa de a ne fi zidit după chipul Fiului Său. Noi îi suntem „fii” prin Fiul Său întru Duhul Sfânt. De aceea, căzând noi, din neascultare, am primit temeinica înfiere, tocmai prin Întruparea Fiului Său, prin Crucea şi Învierea Sa. Aşa, în ziua Învierii, grăieşte Mântuitorul către Maria Magdalena: „Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20,17). Ne descoperă astfel, deodată, că El este şi fratele nostru, dar şi Dumnezeul nostru, radical deosebit de noi, ca Unul Ce este din veci Fiul Cel de o Fiinţă cu Părintele Său ceresc. Iar El a fost trimis de Tatăl în lume tocmai ca să ne înveţe iubirea divină, prin care să-L putem numi şi noi, pe drept cuvânt, pe Dumnezeu, Tatăl nostru. Numai Mântuitorul ne învaţă, ne împărtăşeşte iubirea adevărată, deplină.

A existat şi în Vechiul Testament porunca iubirii, în amândouă înţelesurile ei. În cartea Leviticul (cap.19,18), citim: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Iar la Deuteronom (cap. 6,5) se porunceşte: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta”. Şi totuşi Mântuitorul, învăţând pe ucenici şi pe noi iubirea, rosteşte: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13,34). Ascultând acest cuvânt, ne întrebăm în ce constă noutatea iubirii propovăduite de Iisus Hristos? Această noutate ne-o spune tot El, întrucât precizează: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15,12). Între porunca dată în Vechiul Testament: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” şi aceea a Mântuitorului: „Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” este o deosebire radicală. În porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, „tu însuţi”, eu, noi ca oameni, suntem model, etalon al iubirii. Dar când păcătuim, mai putem fi modele de iubire? Nefericitul sinucigaş se iubeşte el pe sine? „Cel ce păcătuieşte – zice Sfântul Ioan Damaschin – urăşte chiar ceea ce el pretinde că iubeşte”; se urăşte deci şi pe sine. Porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” a fost dată atunci când nu se întrupase încă Protochipul, Modelul, Hristos. De aceea Domnul spune: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu”. El este Modelul dumnezeiesc din veci: în El nu este cădere, nu este păcatul care desparte pe Dumnezeu de om. În El şi prin El, şi numai când ne iubim unii pe alţii asemenea Lui, Îi putem spune lui Dumnezeu: Tatăl Nostru.

– va continua –

Pãrintele Galeriu ne explicã Rugăciunea Domnească:

În acest univers imens, ameţitor, ale cărui margini abia le putem gândi, este Cineva Care îl cuprinde, îl poartă în Sine, îi poartă destinul, sensul şi pe Care Îl poţi numi şi chema: Tată; Care niciodată, nicăieri, oricât ai fi de alţii lepădat, nu te părăseşte şi nu te lasă singur.

Drept Tată ni-L mărturiseşte Iisus - Fiul Său cel veşnic. Cine ar putea descoperi mai adevărat, cu adevărat, pe Părintele universului decât Fiul Său? În noaptea pătimirii, când toţi, pâna şi ucenicii, Îl părăsesc, Iisus spune: “Iată, vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale, şi pe Mine să Mă lăsaţi singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine” (Ioan 16, 32).
Un erudit cercetător, Joachim Jeremias, meditând asupra rugăciunii Mântuitorului din grădina Ghetsimani, este uimit de invocarea Numelui prin care începe: “Avva - Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu” (Marcu 14, 36).

Avva! S-a căutat în toate textele de rugăciuni ale epocii. Nicăieri nu era invocat Dumnezeu cu acest nume - Avva. Precum se ştie, credincioşii pioşi israeliţi nici nu îndrăzneau să-L numească cu vreun nume. Dar căutarea stăruitoare a dus la aflarea răspunsului. În graiul epocii, în limba vorbită de Mântuitorul – aramaica din Precum se ştie, credincioşii pioşi israeliţi nici nu îndrăzneau să-L numească cu vreun nume. Dar căutarea stăruitoare a dus la aflarea răspunsului. În graiul epocii, în limba vorbită de Mântuitorul – aramaica din Precum se ştie, credincioşii pioşi israeliţi nici nu îndrăzneau să-L numească cu vreun nume. Dar căutarea stăruitoare a dus la aflarea răspunsului. În graiul epocii, în limba vorbită de Mântuitorul – aramaica din Precum se ştie, credincioşii pioşi israeliţi nici nu îndrăzneau să-L numească cu vreun nume. Dar căutarea stăruitoare a dus la aflarea răspunsului. În graiul epocii, în limba vorbită de Mântuitorul – aramaica din Galileea – cuvântul Avva apărea doar pe buzele pruncilor. Când ei începeau să gângurească, primele cuvinte erau Avva şi Ima, tata şi mama. - Iisus se adresează lui Dumnezeu într-un chip cu totul unic. Nimeni n-ar fi cutezat să rostească această invocare: Avva. Era mărturia nemijlocită a Fiului lui Dumnezeu, mărturi numai a Lui; Revelaţia în plinătatea ei personală, din ultima adâncime, din sânurile veşnice, de taină negrăită: Dumnezeu este Tatăl Meu.
Dar Dumnezeu este şi Tatăl nostru, al tuturor; de aceea Mântuitorul îi învaţă pe ucenici această rugăciune. El zice: “Aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri…” (Matei 6, 9). - Fiul ne învaţă ca şi noi să-L numim şi să-L chemăm pe Dumnezeu Tatăl Său şi Tatăl nostru, aşa să-L invocăm când ne rugăm. Dar atunci, ce revelaţie pentru noi! Avem toţi acelaşi Tată! Nimeni din lume nu este mai îndreptăţit, mai privilegiat să-L întâlnească, în orice ţară s-ar afla, nimeni nu e mai aproape sau mai departe; depinde doar de tine să te apropii sau să te depărtezi de El, să-L accepţi sau să-L respingi, să fii cu El sau să rămâi singur.

Şi, mai adânc, depinde de tine să te deschizi Duhului Său Cel Sfânt, Care te cheamă cu ardoare divină, prin Cuvânt, prin Taine, în Biserică. Aşa Apostolul exclamă: “Aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!” (Romani 8, 15). Şi chiar de stai departe, El continuă să răsară Soarele Său şi peste tine, să dea ploi roditoare şi pentru pâinea ta. El va rămâne mereu cu braţele deschise, aşteptându-te. Există şi un dor al lui Dumnezeu după tine.
Iar dacă la mai marii acestei lumi eşti nevoit să aştepţi să ţi se fixeze zile şi ore de audienţă, la El nu e nevoie. În orice clipă “audienţa” îţi este oferită. Te rogi, şi El îţi răspunde.

El e Tatăl nostru, al tuturor, al fiecăruia. Când te privesc, oricine ai fi, prieten sau neprieten, de un neam cu mine sau de alt neam, de o culoare sau alta, şi tu, şi eu avem acelaşi Tată. Şi deodată ne descoperim fraţi. Precum a şi spus Mântuitorul: “Voi toţi sunteţi fraţi” (Matei 23, 8).

Dar fiecare cu darul lui. Ce-ar fi cerul cu o singură stea, câmpul cu o singură holdă sau floare? Ce pustiu! Frumuseţea şi bogăţia stau în mulţimea darurilor prin care fiecare ne aducem ofranda, talentul rodit, al ospăţului comun, euharistic.

Iar dacă eu te ignor, te nedreptăţesc sau te lovesc pe tine, atunci nu numai tu suferi, ci, mai adânc, suferă Tatăl: “Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ către Mine” (Facerea 4, 10). Şi, în acelaşi timp, rana ta e rana mea, pentru că împreună suntem acelaşi trup: “Trupul lui Hristos”.

Iar El a zis: “Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34).

- va continua -