Tinerii în căutarea lui Hristos

Ca orice tânăr care trăieşte în societatea actuală, am ajuns să mă întreb cu privire la sensul vieţii: de ce trăim, dacă viaţa noastră are finalitate pe pământ, sau este şi altceva.

A avea drept scop al vieţii ceva de pe pământ, a nega dorinţa de transcendenţă a sufletului uman, reprezintă un act de sinucidere sufletească, o viaţă lipsită de sens.

Trăim într-o societate saturată de informaţie, în care la orice colţ de stradă fie o reclamă luminoasă ne ia ochii, fie este cineva care să ne ofere un pliant cu o nouă firmă de ceva. Dacă bunicii noştri aveau activităţi relativ puţine, care se desfăşurau pe baza unor tradiţii ce ţineau de societatea agrară, în oraşe sunt meserii din ce în ce mai diverse, mai segmentate, care presupun desfăşurarea unei activităţi repetitive.

Mass-media a devenit singura sursă de informare pentru oameni, cea ce a făcut ca cei ce deţin mijloacele de comunicare în masă să aibă o putere deosebită asupra societăţii. În acelaşi timp, comunicarea directă, nemijlocită între oameni, a devenit din ce în ce mai rară, în puţinele momente când mai vorbim între noi referindu-ne la activitatea profesională, sau la alte puncte de interes reprezentate în mass-media.

Ceaţa spirituală care ne opreşte din drumul nostru firesc către Hristos este creată prin denaturarea sensului iniţial al unor concepte: libertate, dragoste, adevăr.

Libertatea şi-a pierdut sensul de libertate spirituală, libertate faţă de patimi şi păcat, termenul fiind transformat în răzvrătire faţă de orice autoritate, îndeplinirea oricăror idei trăznite care ne vin în cap, indiferent de consecinţele lor.

În ceea ce priveşte adevărul, deja la cursurile de comunicare învăţăm că nu există adevăr, fiecare persoană având propria ei viziune asupra realităţii. Nu există adevăr independent de om, fiecare persoană creând în mintea ei o versiune proprie a realităţii.

Viaţa, care este un dar de la Dumnezeu, este pierdută în tot felul de activităţi care excită simţurile.

Tot mai mult, omul este nevoit să trăiască într-un mediu artficial, creat de el însuşi, în care confortul este principalul criteriu de valorificare. Natura, aşa cum a fost ea creată de Dumnezeu, este uitată pentru că nu mai corespunde omului sensibil, crescut artificial, într-un mediu cât mai programat în care organismul a crescut fără nici o provocare, nefiind în stare să accepte provocările vieţii reale.

Am uitat simplitatea vieţii, încărcându-ne cu atâtea griji că abia răzbim. În mijlocul lor trebuie să ne oprim şi să pornim în căutarea lui Hristos, care ne va lumina rostul lucrurilor şi va pune paşii noştri pe calea mântuirii, a veşniciei. „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. ” (Ioan 17, 3)

Subinspector Lucian Solomon, Poliţia jud. Iaşi

Sfântul Varlaam Mitropolitul Moldovei şi Sucevei (1632-1653)

Anul acesta, pe data de 29 august, Sfântul Sinod a proclamat canonizarea Mitropolitului Varlaam, ierarh cu viaţă sfântă, cinstit de popor încă din timpul vieţii.

Mitropolitul Varlaam Moţoc a fost unul din cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. S-a născut în judeţul Vrancea, în anul 1580, dintr-o familie de ţărani răzeşi foarte iubitori de Hristos. Din botez se chema Vasile. Fiind chemat să slujească Biserica lui Hristos şi primind o educaţie aleasă, din copilărie a intrat în obştea mănăstirii Neamţ. Apoi, auzind de vestitul egumen Dosoftei de la schitul lui Zosima şi de petrecerea sihaştrilor de pe valea pârâului Secu, tânărul Vasile Moţoc s-a stabilit aici prin anii 1590-1592, fiind ascultător întru toate dascălului său, egumenul Dosoftei, timp de peste 15 ani. De la el a deprins dragostea de Dumnezeu şi multă cunoştinţă de carte.

În 1606 egumenul Dosoftei se mută din viaţa aceasta, iar în 1608 ieromonahul Varlaam este ales egumen al Mănăstirii Secu. În toamna anului 1632 arhimandritul Varlaam este ales, hirotonit şi aşezat Mitropolit al Moldovei, păstorind Biserica lui Hristos timp de 21 de ani.

Apăsat de bătrâneţe, în anul 1653 se retrage la mănăstirea de metanie, iar la 19 decembrie 1653 se mută din viaţa aceasta şi este înmormântat lângă zidul bisericii.

Acest vas ales al lui Hristos a fost din pruncie luminat de darul Duhului Sfânt şi înzestrat cu multă înţelepciune şi râvnă spre cele dumnezeieşti. Ca egumen al Mănăstirii Secu, a format pe valea pârâului cu acelaşi nume o adevărată lavră monahală, vestită în toată Moldova. Cât a trăit la Secu, nu stătea fără lucru, ci mereu se ruga, mergea la biserică, citea, traducea şi scria cărţi ziditoare de suflet.

Una din îndeletnicirile sale era şi traducerea operelor Sfinţilor Părinţi din limbile greacă şi slavonă în grai românesc, ca de exemplu „Scara” Sfântului Ioan Scărarul. A tradus, de asemenea, cărţile de slujbă, printre care şi Sfintele Evanghelii de peste an.

În câţiva ani se făcuse cunoscut peste tot şi chiar domnului ţării, Miron Barnovschi, care îl avea de duhovnic. Zilnic alergau la el ţărani, sihaştri, egumeni şi boieri pentru sfat şi spovedanie. De asemenea, veneau la chilia lui săraci şi văduve de prin sate pentru milostenie; iar el îi ospăta la trapeză cu multă dragoste, îi mângâia părinteşte şi îi libera cu pace. Astfel, toţi se foloseau de blândeţea, de smerenia şi de cuvintele lui cele pline de înţelepciune.

Ca mitropolit, a întemeiat la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi, zidită de Vasile Lupu la îndemnul său, prima tipografie din Moldova, unde a tipărit în româneşte trei cărţi scrise de el: „Explicarea Evangheliilor la Duminici, la praznice împărăteşti şi la sfinţii mari de pe tot anul” sub numele de „Carte românească de învăţătură”; „Şapte taine ale Bisericii”; „Răspunsul la catehismul calvinesc” care se adresau tuturor românilor, dar mai ales celor din Ardeal. La aceeaşi mănăstire a înfiinţat şi o vestită şcoală duhovnicească, unde se făceau cursuri în greacă, slavonă şi latină.

A fost numit părinte duhovnicesc al tuturor românilor, căci era iubit de toţi şi se îngrijea pentru mântuirea şi unirea lor prin mărturisirea aceleiaşi credinţe. A fost astfel, cel dintâi ierarh care a luptat pentru unitatea ţărilor române şi unul din principalii făuritori ai limbii scrise româneşti.

În anul 1642 a organizat la Iaşi, în trapeza mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, un sinod al Bisericilor Ortodoxe greacă, rusă şi română, în vederea aprobării „Mărturisirii de credinţă” a Mitropolitului Petru Movilă al Kievului.

Plătindu-se din vistieria ţării toate datoriile Bisericii din Constantinopol, Patriarhul ecumenic şi Sinodul dăruiesc Moldovei moaştele Cuvioasei Parascheva, care au fost aşezate în Biserica Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi.

În anul 1639, sinodul Marii Biserici de la Constantinopol l-a propus printre cei trei candidaţi la scaunul de patriarh ecumenic, fiind ales apoi Partenie. Este pentru prima şi ultima dată când un ierarh român candidează la scaunul de patriarh ecumenic.

S-a dovedit a fi şi un iscusit făcător de pace, fiind trimis în fruntea unor solii, reuşind astfel să stingă neînţelegerile dintre domnitor şi alţi mai mari ai timpului său.

În cei 21 de ani de rodnică păstorire a zidit numeroase biserici prin sate şi oraşe şi a făcut numeroase danii şi înzestrări la schituri şi mănăstiri. În tradiţie se spune şi că a scris un Pateric despre cuvioşi părinţi trăitori în codrii şi mănăstirile Moldovei, care ulterior s-a pierdut.

În anul 1653 simţindu-şi aproape obştescul sfârşit, şi-a împărţit toată averea, s-a spovedit şi, primind Prea Curatele Taine, şi-a dat sufletul în braţele veşnicului Arhiereu Iisus Hristos.”

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Varlaam, tâlcuitor al Evangheliei lui Hristos!

prelucrat după Protos. Ioanichie Bălan, „Patericul românesc”, de Ana-Maria Ioniţă, studentă Medicină

Înălţarea Domnului – ridicarea lui Adam

După ce toate au fost împlinite, Hristos Se înalţă acolo de unde Se coborâse. O stihiră de la slujba vecerniei zice aşa: „Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă S-a înălţat la cer, ca să înalţe firea lui Adam, cea căzută şi să trimită în lume pe Duhul Cel Preasfânt...”. În aceste cuvinte se arată toată învăţătura noastră despre Înălţare:

1) Hristos Se înalţă, ca să înalţe firea lui Adam cea căzută. Se înalţă cu trupul la cer şi şade de-a dreapta Tatălui. Nu leapădă trupul pe care l-a luat din Sfânta Fecioară Maria şi de la Duhul Sfânt, ci Se înalţă cu el ca să înalţe firea omului cea căzută şi astfel ceea ce nu reuşise să facă omul, după ce căzuse în păcat, face Însuşi Dumnezeu prin Fiul Său – îl înalţă pe om la cea mai de cinste treaptă

2) „Eu Mă duc la Tatăl, dar alt Mângâietor vă voi trimite vouă, care va fi cu voi în veci”(Ioan XIV şi XV).

Prin Înălţarea Domnului, lumea nu e părăsită de Dumnezeu, nu e lăsată fără ajutor, ci i se trimite harul Sfântului Duh, prin care Hristos rămâne în lume până la sfârşitul ei.

Preotul actualizează prezenţa lui Hristos, invocând puterea Sfântului Duh la Euharistie: „... trimite Duhul Tău cel Sfânt şi fă adică pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău iar ceea ce este în potirul acesta, cinstit Sângele Hristosului Tău...”.

Iar în cuvântarea euharistică, Domnul zice: «Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, întru Mine petrece şi Eu întru el» (Ioan VI).

Deci odată mântuit obiectiv, omul rămâne în harul dumnezeiesc prin credinţă şi faptele bune.

Aşadar prin întruparea Sa, prin viaţa şi învăţătura Sa sfântă, de viaţă dătătoare, prin patimile, moartea pe Sfânta Cruce, prin Învierea şi Înălţarea cu trupul la cer a lui Hristos, omul a fost ridicat din prăpastia cea mai adâncă la înălţimea cea mai înaltă posibilă acestuia.

Înălţarea Domnului trebuie înţeleasă numai legând-o de alte două evenimente:

1) Naşterea şi 2) Parusia

Prin Naştere, El a venit pe pământ, în condiţii modeste, urmând calea smereniei, a deşertării de Sine (Filipeni II, 7-9) iar acum, plin de slavă se înalţă acolo, de unde Se coborâse.

La Înălţare, îngerii spun către ucenici: „Iisus pe care Îl vedeţi urcându-Se la cer, tot la fel va reveni la sfârşitul veacurilor.” Atunci însă va veni ca Judecător pentru lume. Va veni cu trupul pe care L-a avut pe pământ şi prin care a mântuit lumea, însă mântuirea personală ţine de viaţa personală. Tocmai de aceea la Parusie, Hristos va reveni pe pământ ca să ne întrebe cât am înţeles noi din Jertfa Sa, şi astfel fiecare să-şi primească locul cuvenit.

Prin urmare, Înălţarea este evenimentul ce leagă Întruparea de Parusie.

Preot dr. Ioan Chirvasă

De ce apindem candela înaintea Sfintelor Icoane?

În primul rând, deoarece credinţa noastră e lumina. Hristos a spus: „Eu sunt lumina lumii”. Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.

În al doilea rând, ca să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în faţa căruia aprindem candela - fiindcă sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.

În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pentru faptele noastre întunecate şi pentru gândurile şi dorinţele noastre rele, şi să ne cheme la calea sfinţeniei evanghelice, ca astfel să ne ostenim cu râvnă pentru a împlini porunca Mântuitorului: „aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune”.

În al patrulea rând, ca să aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi.Un mic semn al marii noastre recunoştinţe şi luminoasei noastre dragoste pentru Cel de la Care cerem în rugăciune şi viaţă şi sănătate şi mântuire şi tot ce ne poate da numai nemărginita dragoste cerească.

În al cincilea rând, ca să fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care năvălesc uneori asupra noastra şi la rugăciune şi ne abat gândurile de la Făcătorul nostru - fiindcă puterile cele rele iubesc întunericul şi fug de orice lumina, mai ales de cea care este închinată lui Dumnezeu şi Sfinţilor lui.

În al şaselea rând, ca să ne dea imbold la arderea de sine. Precum untdelenmul şi fitilul ard în candelă, supuse voii noastre, aşa să ardă şi sufletele noastre cu flacăra dragostei în toate pătimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.

În al şaptelea rând, ca să ne înveţe că după cum candela nu poate să se aprindă fără mâna noastră, nici inima noastră, această candelă lăuntrică a noastră, nu poate să se aprindă fără sfântul foc al harului Dumnezeiesc, chiar dacă ar fi plină cu toate virtuţile - fiindcă toate virtuţile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce la aprinde.

Episcop Nicolae Velimirovici (Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol.1)

Selectat de Chiriac Irina Paraschiva – studentă Horticultură

Părintele Galeriu ne explică rugăciunea domnească:

VII. Precum în cer, aşa şi pre pământ

Unii dintre Sfinţii Părinţi tâlcuiesc împreună aceste cereri ale rugăciunii: „Fie voia ta, precum în cer, aşa şi pre pământ”. Într-adevăr, dacă voia Părintelui ceresc e în noi, atunci şi cerul e în noi. E aievea în noi prin împlinirea voii Lui, a poruncilor Lui, despre care mărturisim: „Lumină sunt poruncile Tale pe pământ, şi ferice de noi atunci când simţim, «vedem» în voia şi în poruncile lui Dumnezeu lumina, lumina vieţii noastre”. Le împlinim cu bucurie. Nu ne mai par grele, ca o povară. Duhul Sfânt ne însoţeşte, ca pe Apostoli, cu focul harului. Atunci mergem în lumina lui Dumnezeu, „cu mâna noastră în mâna Lui; viaţa noastră devine o viaţă călăuzită, iar noi devenim oile credincioase care-şi urmează Păstorul Cel Bun şi ascultă de glasul Lui”(Lev Gillet). Atunci, cerul nu mai e departe sau de neînţeles, ci este o prezenţă, pentru că a coborât la noi. A coborât cu adevărat. Zice Domnul: „Nimeni nu s-a suit în cer fără numai Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”(Ioan 3,13). Mântuitorul a coborât cerul pe pământ. L-a coborât ca Fiul al lui Dumnezeu, petrecând cu noi pe pământ, dar şi ca „Fiu al Omului”, Care „este în cer” – deci ca protochip, model al nostru din veci, ca model ceresc. El a unit întru sine cerul cu pământul şi a făcut deplin voia Părintelui ceresc. „Hrana Mea este să fac voia Celui Ce M-a trimis” – zice Domnul. De aceea El este cu adevărat şi ceresc, şi pământesc, poate să răspundă la toate întrebările noastre despre Dumnezeu şi despre om, despre cele pământeşti şi cele cereşti. În acest înţeles adânc Sfântul Apostol Pavel deosebeşte între primul Adam, care este din pământ – deci pământesc – şi al doilea Adam – Hristos – Care este „din cer”, deci ceresc. Şi adaugă: „după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc” (I Corinteni 15, 45-49). Astfel, obârşia noastră e cerească, ceea ce dezvăluie chemarea şi năzuinţa noastră la un neîncetat suiş duhovnicesc. De aceea Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă să căutăm la rudenia noastră cea de sus. Iar noi ştim că rudenia noastră de sus a coborât şi a venit la „ai Săi” (Ioan 1,11), la noi, tocmai pentru a ne înălţa, spre a deveni şi noi, într-un cuvânt, „pământeni cereşti”.

Dar chiar mai presus de puterile îngereşti, Prea Curata Fecioară, Maica Domnului, s-a făcut locaş ceresc. Pentru că din Ea S-a întrupat şi S-a născut Adam cel ceresc. De aceea Biserica o preacinsteşte rostind: „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare decât serafimii…”. Împreună cu Ea, şi toţi sfinţii, drepţii, cuvioşii s-au învrednicit a fi numiţi „îngeri în trup” şi „oameni cereşti”. Dar nu numai sfinţii sunt chemaţi să poarte chipul Lui Adam cel ceresc şi să devină cereşti, ci şi toţi cei botezaţi, care se nevoiesc să facă voia Lui, să o împlinească cu fapta – precum a zis Mântuitorul: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21).

Această întreagă viziune a chemării noastre cereşti, a transformării pământului în cer, ridică pentru conştiinţa creştină întrebări şi răspunderi grele. Pentru că, din nefericire, cerescul e atât de puţin văzut pe pământul atâtor patimi şi dureri. Putem noi oare vorbi de „cer” sau pregătire a cerului, când din inimile noastre, menite a fi „locaş al Împărăţiei Cerurilor”, încă izbucnesc, precum spune Mântuitorul: „gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule”(Matei 15, 19)?

Iar urmările acestora sunt atâtea nefericiri, dureri, boli, copii născuţi cu malformaţii, handicapuri, fără să uităm şi cea din urmă pătimire cu numele de SIDA. Pământul însuşi, poluat şi prihănit de stricăciunile şi deşertăciunile noastre, suspină aşteptând „descoperirea fiilor lui Dumnezeu”(Romani 8,19) pentru a deveni „pământ nou”. Am fi nerealişti – unii ne-ar socoti, poate, utopici – vorbind de prezenţa cerului în pământul de azi.

Ce trebuie să facem atunci? Nu deznădăjduim. Credem neclintiţi în rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Mântuitorul – „precum în cer, aşa şi pe pământ”. Fiecare la locul lui să-şi descopere muguraşul de cer, darul divin, talantul. Să-l lucreze şi să-l rodească în el, acolo unde e chemat: „Rodeşte unde ai fost răsădit” – zic Sfinţii Părinţi. Fiecare gând, cuvânt şi faptă a noastră, ca împlinire a voii lui Dumnezeu, poartă sămânţă şi fruct ceresc, o mijire a cerului în noi. Bucuria care străluceşte pe faţa mamei asupra copilaşului din leagăn, jertfelnicia unui medic, a unei surori, şi zâmbetul, bunătatea luminoasă în faţa bolnavilor, sau o slujbă divină în casa lui Dumnezeu, câte te face să exclami ca imnul: „În biserica slavei tale în cer mi se pare a fi, Născătoare de Dumnezeu” – toate descoperă, smerit, cerul pe pământ, lucrarea tainică, nevăzută, precum a zis Domnul, a „Împărăţiei lui Dumnezeu” (Luca 17, 20); şi nu în cele din urmă, menirea, în acest înţeles, a gândirii, a inspiraţiei artistice: o icoană, o cântare divină sau un cuvânt de har; Păstorul din „Mioriţa” transformă moartea în nuntă şi deschide astfel o „gură de rai”. Şi ce adiere cerească simţim în aceste versuri ale lui Nichifor Crainic din „Cântecul potirului”: „Când pâinea-n cuptor semăna cu arama/ Bunica şi mama/ Scoţând-o sfielnic cu semnele crucii/Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii/ Că pâinea, dând zbor cu dulce miros/ Părea că e faţa lui Domnu Cristos”.

Astfel, fiecare de la locul chemării noastre, putem deveni „frate, soră, mamă” Mântuitorului, putem deschide cerul „sfinţind pământul”, plinind voia Tatălui celui din ceruri.

Iisus Hristos – modelul moral desăvârşit

Iisus Hristos a dăruit celor ce cred în El nu numai o nouă religie, ci şi o nouă morală. El ne-a descoperit o nouă relaţie religioasă, o nouă legătură între om şi Dumnezeu: legătura iubirii. Prin El am aflat că Dumnezeu este iubire, că Dumnezeu ne este Tată şi noi suntem fii ai Lui, că relaţia dintre noi şi Dumnezeu nu este ca relaţia dintre sclav şi stăpân, ci ca relaţia dintre fiu şi părinte.

De fapt religia cea nouă cuprinde în sine şi o nouă morală, conformă cu desăvârşirea acestei religii. Noua relaţie religioasă cu Dumnezeu implică şi o nouă viaţă morală. Dumnezeu Însuşi este desăvârşit din punct de vedere moral: El este desăvârşirea însăşi. Cel ce este fiu al lui Dumnezeu trebuie să tindă să se asemene cu Dumnezeu. De aici imperativul pe care îl pune Mântuitorul pe frontispiciul vieţii tuturor credincioşilor: „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Mt. 5, 48). Cel ce este fiu al Tatălui din ceruri trebuie să aibă aceeaşi atitudine morală faţă de semeni şi faţă de creatura întreagă, pe care o are Tatăl Însuşi. De aici şi îndemnul Sfântului Apostol Pavel către credincioşi: „Fiţi dar următori lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi” (Ef. 5, 1; 4, 32), „ca să fiţi fără prihană şi curaţi, fii nepătaţi ai lui Dumnezeu” (Fil. 2, 15). Aşadar relaţia religioasă faţă de Dumnezeu pretinde şi formarea, morală a fiului după chipul desăvârşit al Tatălui.

Credinciosul vede în Iisus Hristos pe unicul şi adevăratul Fiu al Tatălui, care este desăvârşit precum şi Tatăl desăvârşit este, care este sfânt precum şi Tatăl sfânt este. El este cu adevărat imaginea Tatălui şi Fiului Cel desăvârşit. Deci Iisus ni L-a descoperit pe Tatăl cu desăvârşirea spre care trebuie să tindem, şi ne-a chemat să fim fii ai Tatălui. Rolul lui Iisus Hristos în viaţa morală nu se limitează doar la faptul că în Persoana şi viaţa Lui ne oferă chipul cel desăvârşit al Fiului. Iisus Hristos are un rol activ în viaţa morală a credincioşilor.

Hristos, „Chipul lui Dumnezeu” (Col. 1, 15), S-a revelat în chip omenesc pentru a arăta cât de mult valorează omul. Prin aceasta Mântuitorul ne-a arătat şi realizat înfăţişarea adevărată a fiinţei noastre după chipul lui Dumnezeu şi ne ajută şi nouă să o realizăm. În acelaşi timp, Hristos Iisus este şi modelul de vieţuire neprihănită care exercită o influenţă hotărâtoare asupra voinţei credinciosului prin caracterul său perfect şi exemplar, căci în El „locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2, 9). Iisus e forţa supremă de realizare morală a creştinului, noi toţi fiind prezenţi în umanitatea Lui, cuprinşi prin relaţie de destin cu această plinătate a Domnului, aşa cum sunt persoanele divine în Dumnezeirea Lui.

Prin credinţă creştinul participă la cunoaşterea şi trăirea lui Dumnezeu în viaţa creştină şi umană în general, căci „fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evr. 11, 6). Dar realizarea credinţei se arată în fapte bune.

Dacă începutul comunicării omului cu Dumnezeu îl face credinţa, dacă nădejdea continuă această viaţă în Hristos, comuniunea plenară se realizează prin virtutea iubirii („Dumnezeu este iubire”, 1 Ioan 4, 8), care într-adevăr este „legătura desăvârşirii” (Col. 3, 14). Iubirii lui Dumnezeu, care se revarsă în lume de la Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt, trebuie să i se răspundă de fiecare credincios în parte prin iubirea lui.

La asemănarea cu Dumnezeu ajungem prin comuniunea cu Hristos. Hristos Cel înviat şi înălţat la ceruri, fiind viu, între El şi credincios se poate stabili o relaţie de comuniune, de iubire. Relaţia de iubire însemnă întrepătrundere, comunicare reciprocă de viaţă, unificare şi asemănare. Se înţelege că în relaţia cu Hristos, El este cel ce ne pătrunde cu energiile Lui divine, cu harul Lui, cu sfinţenia Lui, ne uneşte cu El şi ne creează din nou după chipul Lui.

Creştinul care urmează lui Hristos este un om al bucuriei, indiferent de necazurile, greutăţile şi primejdiile care apasă viaţa sa. „Cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie” (2 Cor. 7, 4) - spune creştinul adevărat. Bucuria creştinului cuprinde tot ce în această lume e frumos, sfânt şi bun. Dar cea mai mare bucurie a lui este bucuria de a vieţui în Hristos Iisus. La această euforie duhovnicească îndeamnă Sfântul Apostol Pavel pe creştini, când spune: „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă” (Filip. 4, 4). Datorită acestei bucurii, creştinul ajunge la o concepţie optimistă despre lume şi viaţă, care îşi are izvorul într-un desăvârşit echilibru sufletesc. Acest optimism evanghelic generează curaj şi îndrăzneală în lupta cea bună şi îl determină pe creştin să alerge spre ţinta desăvârşirii, cu un entuziasm inepuizabil, dându-i convingerea fermă că „cetatea noastră este în ceruri” (Filip. 3, 20). Credinciosul care şi-a înfrumuseţat fiinţa cu virtuţile lui Hristos, cu iubirea şi smerenia, cu bunătatea şi blândeţea, cu răbdarea şi jertfelnicia, a format în sine chipul lui Hristos şi a întruchipat în fiinţa lui sfinţenia lui Hristos. Dar întrucât viaţa morală e dezbrăcare de omul cel vechi şi îmbrăcare în omul cel nou, creştinul poate trăi şi creşte în Hristos pe calea virtuţilor, numai prin curăţirea de patimi şi prin comuniunea sacramentală cu Hristos Domnul, în Biserica Sa, „stâlp şi temelie a adevărului” (1 Tim. 3, 15).

Iisus Hristos ocupă locul central în viaţa morală a credincioşilor. El nu numai ne-a descoperit pe Tatăl şi ne-a arătat că suntem fiii ai Tatălui şi trebuie să ne asemănăm cu El ca nişte fii adevăraţi, dar El Însuşi este Fiul cel Unul Născut al Tatălui, Care a venit în lume să ne mântuiască şi să ne lumineze calea de fii ai lui Dumnezeu. El este modelul suprem pe care-L imităm, cu care vrem să ne asemănăm. El este desăvârşirea spre care ne îndreptăm, idealul pe care vrem să-L ajungem. Pe de altă parte între Hristos şi credincios se stabileşte o relaţie de comuniune, prin care Hristos se sălăşluieşte în noi, ne face fii ai lui Dumnezeu după har şi ne dă putere să mergem pe urmele Lui şi prin împreună-lucrarea harului divin cu efortul uman să ne transformăm după asemănarea Lui. Se poate vorbi astfel despre „întruparea” lui Hristos în credincioşi, care devin „hristoşi” după har. De aceea ei şi au chipul Fiului şi ajung la asemănarea cu Fiul şi sunt primiţi de Tatăl ca nişte fii prea iubiţi ai Lui şi fraţi ai lui Hristos. În Hristos se întâlneşte Tatăl cu fiii Săi. Credinciosul trebuie să ajungă la cunoaşterea desăvârşirii lui Hristos, la cunoaşterea legăturii lui cu Hristos, să aibă o relaţie vie cu Hristos, să iubească pe Hristos şi din această legătură personală cu Hristos va rezulta transformarea lui morală, împlinirea poruncilor şi setea după un progres moral necontenit. Prin aceasta poruncile nu sunt înlăturate, ci sunt împlinite în dragoste de Hristos, sunt cuprinse în însăşi urmarea lui Hristos. Viaţa morală a credincioşilor trebuie legată de Hristos.

mrd. Alexandru Gheorghiu

«Ia aminte la tine însuţi!» sau «Să învăţăm a ne îngriji copii!»

Am întâlnit foarte mulţi copii nervoşi, iar părinţii se întreabă care este explicaţia, pentru că medicul le-a zis că nu sunt probleme de sănătate. Considerăm că starea de nervozitate a copiilor are mai degrabă cauze duhovniceşti decât fizice sau măcar cu implicaţii duhovniceşti.

Copii sunt nervoşi şi părinţii nu ştiu de ce. Iată de ce:

1) Mai întâi din cauza lor, a părinţilor, pentru că nu se roagă sau se roagă formal. Când te rogi mai consistent, se imprimă o stare de linişte în casă. Roagă-te jumătate de oră şi se vor linişti copii. Încearcă să devii un om al rugăciunii şi lucrurile se vor aşeza în normalitatea lor.

2) Pentru că n-au fost învăţaţi copii să se roage. Arătăm o grijă exagerată faţă de viaţa biologică a copilului (hrană, îmbrăcăminte, condiţii de trai), dar suntem indiferenţi aproape în totalitate faţă de maturizarea lor spirituală. Nu-i ajutăm şi nu-i învăţăm să se roage.

3) Pentru că nu ne ocupăm suficient de copii. Îi lăsăm în voia sorţii, noi avem alte preocupări (profesionale, afaceri, etc). N-avem timp să-i ascultăm pe copii, să ne jucăm cu ei, să ieşim la o plimbare într-un parc sau în afara oraşului, la liziera unei păduri sau în alte locuri plăcute oricărui om.

4) Pentru că nu avem răbdare să-i învăţăm pe copii. Noi îi tratăm pe cei mici ca şi cum ar trebui să ştie tot ce ştim noi. Refuzăm să-i învăţăm pentru că noi nu ştim că ei nu ştiu, ci considerăm că ar trebui să ştie. Copilului, trebuie să-i repeţi mereu învăţăturile bune, pentru a se deprinde cu ele.

5) Pentru că nu ne iubim copii la modul corect şi sănătos al cuvântului.

6) Din cauza televizorului sau al calculatorului. Am auzit de copii, cu vârsta de 11-15 ani, care stau 6-8 ore la calculator. Total greşit şi nu se poate ca acel copil să fie liniştit şi să se dezvolte normal.

7) Din cauza alimentaţiei. Trebuie să învăţăm să-i hrănim pe copii, nu cu snacks-uri sau chips-uri, ci cât mai natural şi fără să schimbăm prea mult firea alimentului.

Luând aminte la cele de mai sus cred că trebuie să înţelegem că pentru a fi mai liniştiţi copii noştri, trebuie să ne schimbăm stilul de viaţă şi-atunci copii vor fi altfel. Ei vor fi aşa cum ni-i dorim şi cum trebuie să fie. Doamne ajută!

Preot dr. Ioan Chirvasă