Cu cine facem milostenie?

«… Ajutorarea celor nevoiaşi nu poate să lucreze cu folos la toţi. Negreşit nu-i folositoare dărnicia către cei care alcătuiesc cântece plângăreţe, ca să moaie inimile femeilor, nici către cei care fac din infirmităţile trupului lor şi din răni prilej de neguţătorie. Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de răutate… (Lătratul unora ca aceştia trebuie potolit cu câţiva bani), trebuie însă să arătăm milă şi iubire de fraţi faţă de cei care sunt învăţaţi să sufere necazul cu răbdare. Despre aceştia ni se spune: „Am flămânzit şi mi-aţi dat să mănânc”… şi celelalte.»
(Sf. Vasile cel Mare, Omilia I la Psalmul XIV, Scrieri, partea I, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1986, pag. 213)

Gânduri de Paşti

Sărbătoarea de Paşti, pentru omul contemporan este un amestec de preocupări suplimentare materiale, iar pentru omul creştin adevărat un moment de reflecţie la drumul crucii pe care trebuie să-l urmăm fiecare din noi, în dorinţa de a-L urma pe Cel care a venit în lume, nu pentru a eradica suferinţa, ci pentru a demonstra că poate fi suportată şi chiar transformată în lucrare.

Acest drum al crucii, ca drum al spiritualizării noastre, câţi dintre noi îl urmăm şi-i înţelegem adevărata semnificaţie? De atâtea ori avem tendinţa de copiere a gestului, a mentalităţii încât ne confundăm cu persoane în care doar părem să ne regăsim. Facem din existenţa noastră cotidiană cam singura stare de a fi şi uităm că adevărata noastră casă este în ceruri.

În această existenţă opacă cerem mai multe lucruri de la viaţă iar când le primim uităm să mai mulţumim, şi aşa continuăm a ne număra printre acele persoane care primesc de la viaţă aur şi dau argint.

Însă, mai există puţine momente în care ne adunăm din risipirea noastră şi ne întoarcem la liniştea apelor curgătoare, a stelelor ce strălucesc deasupra pe cer, pentru a ne simţi din nou liberi. Se pare că mereu căutăm ceva, suntem un fel de călători în voia sorţii, spre destinaţia finală – adevărata noastră patrie.

Numai cufundaţi în această stare de meditaţie ne gândim că ajunşi în această lume de odihnă spirituală, singura întrebare valabilă rămâne – Ai iubit destul? Şi analizându-ne trecutul, conştientizăm că acum oricât ne-am grăbi e nefiresc de târziu în noi şi în lucruri, că oricât ne-am dori ceva în viaţă nu am îndrăznit să putem, că e o mare diferenţă în a visa şi a primi, în ceea ce-ţi oferă prezentul şi ce înseamnă eternitatea. Pentru că va veni o vreme în care nu va mai fi nici noapte, nici zi, nici întuneric şi nici lumină, nu vor mai fi nici lacrimi şi nici zâmbet, va fi doar o stare, o stare de fapt, în care acea parte redusă la singular va redeveni „noi” şi că va exista o singură întrebare care va dăinui – Ai dus misiunea ta la îndeplinire, chiar dacă, în drumul tău ai zburat cu aripile retezate ca un exerciţiu al voinţei tale?

Poate că da… pentru că timpul nu poate lua aripile păsării… pentru că vine o vreme în care aripile păsării se reduc la o singură pană, iar toată natura se reduce la o singură frunză ce adie iremediabil, ca apus al unei etape din ceea ce a însemnat o viaţă.

Şi totuşi, dincolo de victorii şi înfrângeri, evenimentele continuă să curgă în drumul lor, şi peste puţin timp va fi Învierea Domnului.

Pentru acei care în existenţa lor au dorit să-L urmeze pe Hristos, să-L imite în faptele lor, având ca scop dobândirea unei vieţi morale şi trăirea unei stări de înnoire spirituală, închei cu câteva versuri ale lui Tudor Arghezi:

„Voi cei ce-aţi plâns în întuneric,
Şi nimeni nu v-a mângâiat,
Din lunga voastră îngenunchiere, sculaţi:
Hristos a Înviat”

Acesta este un gând final, creştin, cu un Hristos biruitor care ne aşteaptă la capătul drumului ca o înflorire a noastră în ceruri.

Claudia Şuşu, studentă Teologie

«Iubirea de sine» - virtute sau păcat?

Virtute:
„Iubirea de sine” – este o virtute, pentru că zice Mântuitorul Hristos: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”(Matei XXII, 39). Nu este o vorbire metaforică, ci literală şi directă, căci altfel ne-ar îndemna să urâm pe aproapele.

„A te iubi pe tine însuţi” înseamnă să îţi doreşti binele, atât cât este după Dumnezeu, în lumea aceasta şi să speri la fericirea veşnică în viaţa viitoare.

Iubindu-te pe tine însuţi încerci să nu păcătuieşti, ca să nu-ţi faci rău singur căci, permiţând păcatului să intre în mintea şi în inima ta, de fapt ai arătat că te urăşti pe tine însuţi.
Deci, iată, iubirea de sine este o datorie a creştinului faţă de el însuşi.

Păcat:
„Iubirea de sine” este un păcat când refuzi să faci un bine aproapelui, păstrând totul pentru tine sau gândind egoist, problema aproapelui nu te priveşte şi pe tine.

Se ştie că omul păcătuieşte individual, dar mântuirea sufletului se dobândeşte comunitar. Situaţia aproapelui nu poate să-ţi fie indiferentă.

Sf. Andrei Criteanul zice: „Eu însumi, mie însumi, idol m-am făcut”. Aici se referă la iubirea de sine, gândită deformat.

Această prezentare bivalentă, din care una este după Hristos, iar cealaltă după raţiunea omului, reflectă în realitate atitudinea omului faţă de el însuşi, şi anume iubirea şi ura. Acestea însă sunt prezentate sau sugerate omului în sens contrar: ura în chip de iubire, atunci când noi invocăm motive injuste pentru neîmplinirea datoriilor noastre de creştini şi iubirea în chip de ură atunci când diavolul strecoară frica nemotivată pentru a ne mulţumi cu puţin în cele duhovniceşti.

Preot dr. Ioan Chirvasă

Părintele Galeriu ne explică rugăciunea domnească:

VI. Facă-se voia Ta

Cugetând la această cerere a rugăciunii, sufletul creştin se întreabă înainte de toate: „care este voia lui Dumnezeu pentru noi?” Noi ştim că această voie este cuprinsă limpede în însuşi actul divin al zidirii noastre, anume în hotărârea lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). Poate fi vreo misiune sau menire mai înaltă decât aceasta? Mai sfântă decât aceea de a fi creat după chipul Lui şi a te zidi mereu întru asemănarea cu El, asemănare care înseamnă, esenţial, înţelepciune, cunoştinţă, libertate, dreptate, bunătate şi mai ales, iubire? Care înseamnă făurirea persoanei noastre umane, creatoare de valori, după chipul Creatorului? Deci, pe de o parte, voia lui Dumnezeu nu este pentru noi o voie străină firii noastre, ci este voia Celui Ce ne-a zidit, a Părintelui nostru ceresc, pe care o purtăm întipărită în firea noastră; iar, pe de altă parte, nu este voia unui stăpân, a unui tiran care urmăreşte să ne înfrângă voia, să ne strivească libertatea pentru a ne face doar sclavii lui.

Omului i s-a dat dintru început libertatea, voia liberă de a alege între bine şi rău. Dar Dumnezeu l-a prevenit în acelaşi timp pe Adam că, dacă va gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului, va muri. El trebuia să guste numai din roadele divine ale binelui: „Din toţi pomii grădinii să mănânci”, i-a zis Dumnezeu. Astfel, cum tâlcuieşte Sfântul Ioan Damaschin, aceasta înseamnă: „Suie-te prin toate făpturile la Mine şi Mă gustă pe Mine, viaţa cea adevărată, din toate şi prin toate”. O, adânc de taină al libertăţii! Putem noi face experienţa ei până la capăt? Adică, spiritual, deodată, să ignori voit întreaga existenţă, rămânând tu singur într-o izolare totală, tu, numai tu, eul tău… Şi să mai şi suferi! Cât de singuri se simt dictatorii atei! Dar, într-o asemenea stare, simţi că te cuprinde spaima singurătăţii şi că te prăbuşeşti ca într-un vid al nefiinţei. Trebuie să alegi cu cine te uneşti – pentru că singur nu poţi rămâne. Libertatea nu este fiinţă, ci atribut şi dar dumnezeiesc. Eşti liber să faci ce vrei cu existenţa, viaţa şi darurile primite.

Mântuitorul spune: „Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32). Adevărul e fiinţa libertăţii. Adevărul, binele, iubirea. Libertatea nu e cu putinţă decât în iubire. Întreagă voia lui Dumnezeu, toate poruncile Lui sunt ale iubirii Lui părinteşti pentru noi. În ele se plineşte libertatea de a ne zidi şi de a creşte mereu după chipul şi asemănarea Sa. Real şi profund, cum cugeta Olivier Clément: „Dumnezeu este libertatea omului”. Sub ispita demonului, omul a socotit porunca iubirii divine ca pe o constrângere a libertăţii. Şi s-a opus, a călcat voia, a ieşit din iubire, alegând o altă „libertate” decât cea divină, „libertatea neascultării”, a ascultării de sine, a păcatului. Dar, aşa cum observa adânc Sfântul Grigorie de Nyssa, păcatul înseamnă, în acelaşi timp, şi afirmarea, şi pierderea libertăţii. Libertatea de a face rău nu mai e libertate, ci robie, robia supunerii la rău. Există o altă robie mai tragică? Încât eu nu am de ales: sau voia lui dumnezeu, Ziditorul meu, „voie sfântă şi în stare să ne unească pe toţi oamenii”(Arhimandrit Sofronie), sau voia mea, voia eului meu păcătos, supus ispitei luciferice. Nu spun adesea copiii părinţilor: „vreau să fac voia mea!”? Şi părinţii văd că voia lor e spre răul lor. Dar voia mea – când înţelegem mai adânc – ce e altceva decât obsesia celui mai primejdios duşman: eul meu? Şi nu e victorie mai mare decât cea asupra eului propriu. Atunci, care este ieşirea? Mântuitorul spune: „Judecata Mea este dreaptă pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 5, 30). Dacă Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, îşi află dreapta judecată în aceea că nu caută voia Lui, ci voia Tatălui Lui, atunci noi unde altundeva să ne căutăm dreapta judecată? Dreapta judecată şi fapta dreaptă nu pot izvorî decât din voia Celui drept şi în conlucrare cu El. zice Apostolul: „Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi”(Filipeni 2, 13).

„Pornirea spre rău ivită în noi n-are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, răutatea împlinindu-se de la sine, prin voia noastră. Dar pentru bine avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu”, spune Sfântul Grigorie de Nyssa. Chiar cei care îndrăznesc a spune că fac binele fără ajutorul lui Dumnezeu trebuie să recunoască, dacă vor gândi mai profund, că binele săvârşit de ei e moştenire tainică tot de la Dumnezeu, ziditorul nostru. Dar noi, aşa cum uităm adesea de părinţii noştri, deşi le moştenim bunătăţile şi darurile, la fel uităm şi de Părintele ceresc. Astfel, cum zice Apostolul: „Cel ce face bine din Dumnezeu este”(III Ioan 1,11).

Mântuitorul nostru ne este întru toate model suprem. În grădina Ghetsimani el S-a rugat: „Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu” (Marcu 14,36). Icoană-model a rugăciunii dumnezeieşti! De câte ori, suflete, nu te afli, asemenea Lui, în „sudorile morţii”! durerea ta, nevoia, primejdia să le spui lui Dumnezeu – dar totdeauna să-ţi sfârşeşti rugăciunea: „nu voia mea, ci voia Ta să fie”. Ştim că, atunci, în Grădina Ghetsimani, la rugăciunea Mântuitorului, tatăl a tăcut. Voia Lui nu era părăsirea Crucii, ci mântuirea, tocmai prin cruce şi Înviere – şi Domnul a ascultat. De atâtea ori nu înţelegem voia lui Dumnezeu care se arată şi faţă de noi prin încercări, prin cruci. Dar să nu uităm: voia Lui, a Celui care ne-a zidit este şi voia crucii, care singură duce la Înviere.

Astfel, niciodată să nu mă las biruit de voia mea căzută, pătimaşă, ci să mă aflu mereu împreună-lucrător cu voia Lui ziditoare şi, totodată, fiind pururi cu El, nu rămân niciodată singur.

- va urma -

Despre simboluri sau pericole din umbră

Marile simboluri creştine, cum ar fi în primul rând Sfânta Cruce, tind în cadrul civilizaţiei moderne să fie înlocuite de către simbolurile oculte. Se ştie că mai ales tinerii le adoptă pe acestea din urmă rapid, etalându-le ostentativ sub formă de bijuterii, accesorii, tatuaje etc., deoarece ele sunt foarte populare, dându-le sentimentul apartenenţei la anumite grupări, ideologii sau făcându-i să se simtă deosebiţi, iniţiaţi în domenii care depăşesc cunoştinţele majorităţii. Aceşti tineri nu sunt de condamnat, ei caută, cu disperare uneori, marile adevăruri sau sensul existenţei, evident, pe o cale extrem de periculoasă, care adesea duce într-un punct mort, fără întoarcere. Aşadar, sa nu judecăm. Ci să cerem lui Dumnezeu ajutor, ocrotire şi putere de discernământ. „Primiţi-l pe cel slab în credinţă fără să-i judecaţi gândurile”, spune Sfântul Apostol Pavel. (Romani 14:1)

Prin urmare, este bine sa cunoaştem adevăratele semnificaţii ale principalelor simboluri oculte, pentru a şti să ne ferim de aceste forme disimulate ale răului şi a putea să explicăm şi altora capcanele întinse, uneori în mod prostesc sau inconştient, de către revistele de tineret, de către mass-media, de moda vestimentară sau de jocurile pe calculator.

ANARHIE: Simbol popular printre adolescenţi, frecvent prin jocuri şi la TV, reprezintă emblema multor satanişti şi a unor grupuri oculte care au ca slogan „împlineşte-ţi voia proprie”; de asemenea, mai reprezintă un imbold spre desfrâu şi sinucidere.

ANKH: Se mai numeşte crucea egipteană, are ca semnificaţie primară renaşterea, ideea de metempsihoză, de reîncarnare; asociat zeiţei fertilităţii, Isis. Există, din păcate, creştini care îl poartă la gât, considerându-l o variantă ’’stilizată’’ a Sfintei Cruci.


CRUCEA DE FIER (EISERNAS KREUZ): Adoptată iniţial în Prusia, va figura în Primul Război Mondial pe bombardierele şi tancurile germane, devenind simbol fascist.

HEXAGRAMA sau STEAUA IN SASE COLTURI: Pentru evrei simbolizează Steaua lui David, dar înconjurată de un cerc, reprezintă de secole pentru ocultişti ’’mintea universală’’, o contrafacere a ceea ce înseamnă înţelepciunea dumnezeiască pentru creştini.

MANDALA: În limba hindusă înseamnă „cerc”, este un simbol complex, folosit de buddhişti şi de hinduşi în meditaţiile lor; de multe ori se consideră că invocă anumiţi zei sau demoni.

OM: În alfabetul sanscrit desemnează ’’silaba sacră aum sau ohm’’, numită mantră şi folosită de orientali aşa cum rostim noi, creştinii, rugăciunea ’’Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!’’. Mulţi yoghini de la noi o folosesc fără nici un discernământ în loc de rugăciune.

SIMBOLUL ’’PĂCII’’ sau CRUCEA LUI NERO: O cruce cu braţele frânte, răsturnată, simboliza pentru împăratul roman Nero înfrângerea Creştinismului. Mai nou, au preluat-o hippioţii prin anii 60’, ca o nouă contestare a valorilor creştine, reprezentând o emblemă a mişcării new age.

PENTAGRAMA (STEAUA ÎN CINCI COLŢURI cu vârful în sus): Un simbol deja clasic pentru vrăjitoare, masoni şi alte grupări păgâne, reprezentând elementele primare.

PENTAGRAMA (STEAUA ÎN CINCI COLŢURI cu vârful în jos): Simbol prin excelenţă folosit in ritualuri sataniste, uneori în interior este figurat un ţap.

PIATRA FILOSOFALĂ: Simbolul alchimiştilor, de aici a pornit şi ideea seriei Harry Potter. Vulturul bicefal din centru e un sigiliu masonic.

SWASTIKA: Vechi simbol păgân al soarelui, a fost preluat de către Hitler, reprezentând nazismul şi supremaţia rasială.

YIN YANG: Simbol taoist chinez, reprezentând cele două principii opuse, binele şi răul, ca fiind egale şi la fel de importante, amestecându-se unul cu altul, ceea ce contravine Creştinismului, care propovăduieşte că Dumnezeu este unul singur.

ROATA DHARMEI: Este simbolul care desemnează pentru buddhişti reîncarnarea, ideea că fiinţa umană trebuie sa vină de mai multe ori pe pământ pentru a se putea desăvârşi, ceea ce contrazice credinţa creştină în mântuire şi în jertfa lui Hristos pentru iertarea păcatelor.

În final, trebuie înţeles că în momentul în care folosim un simbol, noi adoptăm odată cu acesta şi ideea pe care el o transmite. Iar alegerea trebuie să ţină de fiecare dată seama de faptul că SUNTEM CREŞTINI ORTODOCŞI, care ştiu să îşi asume cu duhovnicească maturitate crucea dată de Dumnezeu fără a alerga după deşertăciunea senzaţionalului.
Spunea Sfântul Teofan Zăvorâtul într-una din extraordinarele sale predici: „Nu veţi găsi nici un mântuit care sa nu fie purtător de cruce [...] priveşte în jurul tău şi în tine însuţi, află crucea ta, poart-o aşa cum trebuie, în unire cu Crucea lui Hristos, şi vei fi mântuit!”

A., 26 ani
(ps. imaginile le gasiti in revista)

Post şi pseudo-post

Postul este o vreme a nevoinţelor trupeşti şi sufleteşti în vederea apropierii de Dumnezeu. Precum bine ştim, aspectul exterior al postului îl reprezintă înfrânarea de la anumite tipuri de alimente (carne, lactate, ouă). Cunoştinţele ştiinţifice şi tehnologice par să vină în sprijinul creştinului care doreşte să postească, oferindu-i o gamă largă şi variată de produse de post pe lângă cele „clasice”(legume, cereale, fructe). Pate, salam, caşcaval, lapte – toate de post, cu un aspect şi un gust asemănător produselor similare de frupt. Astfel postul este „suportat” mai uşor.

Ne întrebăm totuşi în conştiinţa noastră: mai este acesta post? Desigur – ne conving şi vânzătorii dar şi eticheta produselor de pe care citim ingredientele: proteină vegetală din soia şi altele.

Soia este o plantă leguminoasă (din aceeaşi familie cu fasolea şi cu mazărea) cu un conţinut bogat în proteine (35%) şi lipide (25%). Un potenţial risc pentru sănătate este soia modificată genetic care prin consumul îndelungat poate duce la diferite transformări genetice (mutaţii) în organismul uman cu consecinţe pe termen lung încă nebănuite.

Soia este un aliment de post, reprezentând o alternativă vegetală a cărnii, dar care nu are nici pe departe gustul acesteia din urmă. De aceea mulţi dintre noi nu preferăm soia sub formă de boabe. În schimb, o popularitate mai mare o au produsele prelucrate din soia. Ceea ce îi face pe neiubitorii de soia sub formă de boabe să o prefere sub formă prelucrată este gustul şi aspectul îmbunătăţit, ameliorat al acestora din urmă.

Industria alimentară se foloseşte de anumiţi aditivi în scopul satisfacerii plăcerii consumatorului. Astfel îşi justifică prezenţa întregul şir de substanţe care apar înscrise pe eticheta acestor produse de post după proteina vegetală din soia.

Nu vreau să insist decât asupra glutamatului monosodic (E621) cel mai frecvent întâlnit, dar şi a altor glutamaţi sau diglutamaţi care au rol de potenţatori de aromă. Glutamatul monosodic se utilizează pentru a conferi aromă de carne sau pentru a intensifica aroma de carne naturală a hidrolizatelor vegetale, supelor, bulionurilor, sosurilor, conservelor, produselor prelucrate din soia. Din cauza acestor potenţatori de aromă preferăm produsele de tipul pateului vegetal, salamului vegetal – datorită aromei de carne. Cunoscând acestea mai putem spune că postul nostru este unul adevărat? Las la atitudinea fiecăruia – să judece şi să cântărească.

Părerea mea este că ar trebui evitate aceste produse din cauza ispitei gustului. Chiar dacă în esenţă produsul este de post, el este de frupt prin gustul şi aspectul său. Unul din factorii cei mai importanţi care ne determină să mâncăm un aliment este gustul său. Nu consumăm un aliment decât atunci când acesta este conform preferinţelor noastre gustative. De aceea când mâncăm astfel de produse de post al căror gust natural a fost modificat prin adăugarea unor aditivi care le dau aromă de carne, ne înfruptăm pentru că le consumăm şi datorită acestei arome. În acest caz, unde este înfrânarea noastră de la produsele din carne?

Acum când ispitele se modernizează adresându-se atât simţurilor trupului (gust, miros, văz, auz, pipăit) cât şi sufletului, să ne gândim la răspunsul pe care l-a primit un ucenic al avvei Sisoe la întrebarea lui: „Cum să trăiesc?”, răspuns care rămâne valabil şi pentru creştinii de astăzi: „Proorocul Daniel a spus: Pâinea poftelor n-am mâncat-o”.

Apostoaie Camelia, studentă Farmacie

Să fim atenţi la ce mâncăm

"Nu vă îngrijiţi nici de ce veţi mânca, nici de ce veţi bea, că ştie Tatăl vostru Cel din Ceruri cele de care aveţi nevoie..." Mântuitorul ne îndeamnă cu dragoste dumnezeiască să nu ne îngrijim excesiv de cele trupeşti, neglijând sufletul. Va avea Dumnezeu grija să avem cele necesare dacă Îl ascultăm şi ne facem datoria la serviciu, la şcoală. Astăzi însă, grija pentru alimentaţie este foarte accentuată şi nu neapărat în sensul calităţilor de produs sănătos, ci dimpotrivă: oamenii îşi doresc "ceva bun", cât mai sofisticat preparat, cu ambalaj atrăgător şi care să aibă popularitate, adică reclamă. Impactul psihologic al unor astfel de produse este puternic, în special asupra copiilor, încât aceştia îşi doresc tot ceea ce văd la televizor. Mâncarea făcută în casă nu e la fel de interesantă ca cea de pe micul ecran...

Dar în spatele aspectului plăcut şi al reclamei, aceste alimente nu au calităţile celor proaspete, naturale, deoarece venitul obţinut din vinderea lor este în cea mai mare parte folosit pentru ambalaj şi publicitate, scopul fiind atragerea a cât mai mulţi consumatori şi nu comercializarea unor produse cât mai sănătoase. De asemenea, se urmareşte şi prelucrarea produsului în vederea obţinerii unui termen de garanţie cât mai îndelungat.

Pasteurizarea, de exemplu, care constă în încălzirea rapidă până aproape de fierbere, apoi răcirea bruscă a preparatului respectiv, are ca scop distrugerea prin căldură a majorităţii bacteriilor, împiedicând alterarea pentru mai mult timp (procedeul este folosit în special pentru lapte, dar nu numai). Dar odată cu bacteriile dăunătoare sunt distruse şi cele folositoare - probioticele, ca şi enzimele pe care produsul proaspăt le conţine. În acelaşi timp sunt alterate şi vitaminele şi proteinele. Se obţine astfel un produs finit care va rezista timp îndelungat, dar care organismului nu-i va aduce prea multe beneficii, fiind lipsit de componentele vitale în procesul digestiei. Acest efect a fost constatat şi de producători, care însă nu au suprimat procesul de pasteurizare, ci au introdus artificial vitamine, enzime şi bacterii (ex.:Bifidus essensis, bifidobacterii, probiotice în general), care însă nu au acelaşi efect ca cele naturale! Diferenţa rămâne astfel netă între un lapte natural şi unul ultra prelucrat, privat de elementele esenţiale!...

Celebrele "E-uri" (aditivii, coloranţii) pe care marea majoritate a produselor le conţin sunt folosite pentru preţul redus faţă de substanţa naturală înlocuită, conservarea îndelungată, aspectul produsului, gustul modificat. Dar fiind sintetice, aceste E-uri dăunează foarte mult organismului, producând dureri de cap, ameţeli, nervozitate, tulburări digestive, dar cel mai grav este că majoritatea sunt cancerigene, iar unele poduc mutaţii genetice sau (neuro)toxicitate. Dintre aceste substanţe ale căror efecte dăunătoare nu se cunosc sau se neglijează, cel mai puternic efect îl are îndulcitorul numit aspartam sau nutrasweet care după descoperirea sa era folosit ca armă biologică de americani, iar acum este folosit în special în băuturi răcoritoare (tip "Cola", cele de la Adria sau alte firme) şi dulciuri. Este de 180 de ori mai dulce decât zaharul şi mult mai ieftin. Dar este incriminat în cauzarea şi/sau agravarea obezităţii, cancerului de diferite tipuri, lupusului, fenilcetonuriei (boală congenitală cu retard mental sever), epilepsiei, ADHD etc, cauzând printre altele dureri de cap, pierderi de memorie, atacuri de panică, iar în doze mari produce moartea!

În privinţa băuturilor tip Coca-Cola, acestea sunt fabricate pe baza unei pulberi concentrate care este amestecată cu apă şi apoi îmbuteliată. Un oarecare inginer, fiind întrebat de ce nu bea deloc Coca-Cola sau Pepsi a relatat că a renunţat la acest obicei de când a fost în fabrica unde se produce această băutură şi a văzut cum hainele sau alte obiecte aruncate în pulberea respectivă se topeau! Iată cât de corozive pot fi băuturile răcoritoare!
Preparatele din carne, soia etc sunt păstrate mai bine prin adaosul de nitraţi şi nitriţi care, pe lângă conservare, dau produselor culoarea roşie asemănătoare cărnii proaspete. Dar de multe ori mezelurile au mai multă proteină sintetică decât proteină animală (care e mai scumpă), iar aspectul asemănător cărnii e dat de aditivi. Ca să nu mai vorbim de produsele din soia modificată genetic, şi ea cu efecte cancerigene şi producătoare de mutaţii!...

Margarina a fost „descoperită” accidental când, la fabricarea unui anumit tip de plastic sau cauciuc, un compus a fost înlocuit cu ulei vegetal... La fabricarea pâinii este folosit antigel pentru a o face mai pufoasă, iar la rafinarea sării se foloseşte soda caustică pentru a elimina magneziul. Şi lista ar putea continua...
Făcând o comparaţie, o băutură răcoritoare „cu suc natural de portocale” are doar 4% suc natural, restul fiind aditivi şi apa, spre deosebire de sucul făcut acasă din portocale proaspete!

În privinţa sănătăţii populaţiei, aceasta s-a schim bat mult în România după adoptarea stilului de viaţă occidental. Astfel, obezitatea infantilă, determinată de consumul produselor tip „Mc Donald's” (junk food) şi nu numai, a început să fie şi la noi o gravă problemă de sănătate publică; mai grav e faptul că majoritatea acestor copii vor fi şi adulţi obezi şi de aici: boli cardiace, hipertensiune, accidente vasculare etc. Statisticile arată că numărul cancerelor (şi al leucemiilor în special) din rândul copiilor se află într-o creştere explozivă. „Celebrul” ADHD (un sindrom de hiperactivitate şi lipsa de atenţie la copii) pare a fi provocat de un număr mare de E-uri (inclusiv aspartam), care nu sunt recomandate de asociaţia care se ocupă de aceasta afecţiune. De asemenea, un organism care consumă produse intens prelucrate termic, rafinate sau cu adaos de aditivi va avea rezistenţă scăzută la boli, mai ales la infecţii şi în general va fi lipsit de vitalitate; aceasta deoarece pentru a metaboliza un produs rafinat, organismul e spoliat de resurse, pe când un aliment proaspăt se digeră pe jumătate singur prin enzimele pe care le conţine.

Aşadar, nu tot ce pare gustos şi atrăgător e neapărat şi sănătos, chiar dacă reclama o spune. Prin această politica de popularizare a produselor se urmareşte, de fapt, profitul, „aportul de sănătate” fiind doar sloganul cu care sunt convinşi consumatorii. În strategiile bine puse la punct de „construire” a reclamelor se ţintesc punctele sensibile ale publicului: plăcerea gustului, micile jucării cadou, tombolele – pentru copii, iar pentru adulţi – denumirile ştiintifice, adaosul de vitamine, minerale, enzime etc.

Însă trebuie să fim foarte atenţi! Atât adulţii, dar mai ales copiii, sunt uşor seduşi de astfel de arme şi de multe ori preferă un produs cu gust de aditivi decât unul natural, „de casa”, dar care nu beneficiază de reclamă colorată şi zgomotoasă. În plus, unele reclame încurajează egoismul, lipsa de respect (faţă de părinţi), minciuna, iresponsabilitatea, teribilismul ş.a.

Deşi e mai uşor să cumperi ceva gata făcut decât să faci prăjituri de casă, de exemplu, trebuie să ne gândim ce efect va avea această comoditate asupra sănătăţii noastre şi a copiilor noştri! Dacă le vom explica atent diferenţa dintre imaginea din reclama şi realitate, copiii vor înţelege şi, de ce nu, în ciuda tentaţiei reclamei vor alege să-şi asculte părinţii, în care au încredere că le doresc binele. Dar totul depinde de părinţi...
Să încercăm să evităm astfel de produse în schimbul unora mai naturale, căci sănătatea pierdută foarte greu sau chiar deloc nu se va mai întoarce înapoi! Şi să nu uităm că trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt, nu ale plăcerii şi lăcomiei! Aşadar, avem răspunderea să le păstrăm sănătoase, aşa cum ni le-a dat Stăpânul! Avem libertatea să alegem...

Ana-Maria Ioniţă, studentă Medicină

Rugăciunea vindecă frica

Ca stare sufletească frica este firească omului, având în vedere limitele puterilor sale. Dar există şi trebuie să existe o limită şi în frică. Dacă vezi sau auzi cazuri, dintre cele mai neaşteptate, nu poţi să nu le raportezi la propria-ţi persoană, însă problema devine gravă, când frica devine patologică. Este obsesia de rău; orice ai încerca şi oricât te-ai lupta tu, tot rău vei ieşi.
Este o stare ce se înrudeşte cu ceea ce se numeşte în Morală conştiinţă scrupuloasă. Numărul celor bolnavi de frică este astăzi din ce în ce mai mare.

Ne e frică să nu picăm examenul, să nu fim înşelaţi în familie sau în relaţia de prietenie, să nu fim sabotaţi la locul de muncă, să nu fim atacaţi pe stradă sau în propria noastră locuinţă, să nu ne îmbolnăvim de boli grele, să nu fim înşelaţi în actele de vânzare-cumpărare sau de succesiune (uneori chiar de fraţii noştri). Toate aceste motive de frică sunt de fapt vicii ale societăţii, ale lipsei de credinţă în Dumnezeu, ale unei societăţi care nu se mai raportează la Dumnezeu, ci fiecare om îşi urmăreşte propriile interese.

Pe de altă parte, frica este incompatibilă cu Sf. Evanghelie, ea nu se regăseşte în paginile ei, decât pentru a/i arăta inutilitatea. Mântuitorul Hristos le spune ucenicilor din corabia învăluită de valurile mării: „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” (Matei VIII, 26) sau către Iair: „Nu te teme, crede numai” (Luca VIII, 50). Îngerul zice femeilor mironosiţe: „Nu vă spăimântaţi…” (Matei XXVIII, 5). Deasemeni Mântuitorul zice iarăşi în Evanghelie: „Îndrăzniţi…!”, iar Părinţii Sfintei Biserici fac o teologie a curajului, ca virtute creştină.

Este curios pentru noi, citind vieţile sfinţilor, să vedem cum aceştia trăiau în mijlocul pădurilor, cu fiarele sălbatice, de care nu se mai temeau, dar nici ele nu se mai temeau de om, căci vedeau în el, nu un duşman care vrea să le omoare, ci un stăpân care le ocroteşte.

După mărturia Părinţilor, este un singur fel de frică permis şi chiar necesar creştinului: este frica de a nu-L supăra pe Dumnezeu, căci toate celelalte motive sunt temporare şi de multe ori concepute artificial.

Fratele meu, de multe ori, frica ţi-o creezi tu singur în mintea ta sau poate ţi-o sugerează „vrăjmaşul binelui”, iar tu o amplifici. Fă ceea ce ţine de tine, fă ceea ce trebuie să faci şi fii cu nădejdea în Bunul Dumnezeu. El te va feri de primejdii şi te va izbăvi din necazuri.

Roagă-te mai mult şi fii tare în credinţă. Nu lăsa tristeţea să-ţi cuprindă inima, cheamă harul lui Dumnezeu în sufletul tău, iar frica va dispărea.

Preot dr. Ioan Chirvasă

Ierihonul – oraşul celor ce vor să vadă

Deşi destul de des menţionat în Vechiul Testament, Ierihonul este cunoscut pentru creştini prin cele două cazuri din Sf. Evanghelie, care sunt legate de această localitate:
 Orbul din naştere: „Ce voieşti să-ţi fac? Doamne, să văd!”(Luca XVIII,41)
 Zaheu „care s-a suit într-un dud ca să-L vadă, căci pe acolo era să treacă” (Luca XIX,4).
Amândoi erau din Ierihon, această localitate biblică situată la ≈ 25 km de Ierusalim.

Ei au voit să vadă, au cerut lucrul acesta şi l-au primit. Amândoi au primit lumină de la Mântuitorul Hristos „Lumina lumii”. Orbul, deschizându-şi ochii Îl vede pe Iisus Hristos în faţa sa, iar lui Zaheu i se deschid ochii sufletului spre a vedea o lume necunoscută de el mai înainte – lumea spirituală. Orbit de patima îmbogăţirii, el nu putea percepe şi o altă realitate, dar când a descoperit-o, n-a mai pus preţ pe materie: „jumătate din averea mea o dau săracilor, iar dacă am nedreptăţit pe cineva, întorc împătrit”.

Iată că şi bogaţii pot avea momente de revelaţie, de aceea nu e bine să ne grăbim a-i judeca.
Vederea i-a revenit orbului dintr-o dată, deplin, nu progresiv aşa cum vederea spirituală a dobândit-o Zaheu pe deplin, în momentul prezenţei lui Hristos în casa sa.

Hristos este Doctor desăvârşit. El vindecă totul, complet, pentru că este Fiul lui Dumnezeu.
„Zahee, coboară-te!”, ca să începi a te înălţa.

Preot dr. Ioan Chirvasă

Sfintele Paşte – două milenii de iubire răstignită

Iată că au trecut aproape două milenii de când Domnul nostru Iisus Hristos a luat chip de om şi a acceptat să se răstignească pe cruce, El, Dumnezeu, pentru ca noi toţi să fim mântuiţi.

Secole de-a rândul repetăm la slujba de Duminică : … « şi-ntr-unul Domn Iisus Hristos…care …s-a făcut om şi s-a răstignit pentru noi ». Ce înseamnă de fapt pentru fiecare din noi aceste cuvinte ? Îşi mai gasesc ele ecoul în sufletele noastre sau au devenit doar un automatism, o tablă a înmulţirii impusă de tradiţie pe care o repetăm fără să o înţelegem ?

Încercând să aflu răspunsul la această întrebare, am realizat un mic sondaj printre cunoscuti, în jur de 25 de persoane, majoritatea studenţi la drept şi la alte facultăţi, precum şi câţiva avocaţi stagiari. Redau mai jos câteva răspunsuri pe care le-am gasit interesante :

Mihaela (22, studentă Drept) : « Paştele semnifică cea mai mare dragoste de Om. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost trimis să ne mântuiască, să ne salveze, prin patimile sale. »

Adriana (23, studentă Drept): « Pentru mine, Paştele înseamnă în primul rând Învierea Domnului, un prilej să gândesc asupra vieţii mele unde greşesc şi unde fac bine şi să sper că mi se iartă păcatele. »

Adina (21, studentă Istorie) : Paştele înseamnă o reflectare asupra vieţii, apropiere de Dumnezeu, de biserică, pioşenie, post şi rugăciune.

Simona (22, studentă Drept): « Paştele nu e o simplă sărbatoare pentru mine, chiar încerc să-l petrec aşa cum se cuvine, cu credinţă în Dumnezeu, chiar simt că sunt mai liniştită sufleteşte în aceste momente.»

Dintre toate persoanele intervievate, în jur de 75% consideră că Paştele este o sărbătoare care se petrece în familie, 50% menţionează timpul liber şi reîntâlnirea cunoştinţelor, prietenilor, 25% nu menţioneză deloc aspectul Învierii Domnului şi doar alţi 35-40% dovedesc o mai mare reflecţie asupra aspectului spiritual al acestei mari sărbători şi dorinţa de a o pregăti şi petrece creştineşte. Unii consideră chiar şi mersul la biserică de noaptea Învierii doar o obişnuinţă sau o obligaţie impusă de părinţi, bunici etc. O singură persoană şi-a arătat nemulţumirea faţă de acest lucru şi faţă de atmosfera din noaptea Învierii, pe care unii tineri, din păcate din ce în ce mai mulţi, o găsesc prilej pentru bârfe şi distracţii.

Să înţeleg deci că Paştele nu s-a laicizat chiar în totalitate. Deşi aceasta este o realitate care nu poate fi negată, cred totuşi că oamenii resimt o nevoie crescândă de apropiere faţă de Dumnezeu, uneori manifestată chiar inconştient. Şi ce ocazie mai potrivită de a ne apropia de Dumnezeu decât această sărbătoare? Ce pildă mai mare spre iubire de semeni, spre iertare şi smerenie ar putea exista decât cea pe care ne-a dat-o Iisus prin Răstignirea şi Învierea Sa ?

Să ne bucurăm deci de Sfintele Paşte, să sărbătorim, dar să nu uităm că Hristos se răstigneşte pentru noi în fiecare an!

Ilieş Doleanu Mihaela, studentă Drept

Televiziunea – quo vadis?

Motto:
Volumul de timp consacrat televiziunii este egal cu cel alocat muncii, aproximativ 39 miliarde de ore. Specialiştii afirmă că dacă nu ar fi existat televiziunea, produsul industrial brut s-ar fi dublat!

Televiziunea poate fi definită ca un ansamblu de principii, metode şi tehnici utilizate pentru transmiterea electrică pe un canal de comunicaţie a imaginilor în mişcare. Ca şi radioul, televiziunea este o invenţie a perioadei interbelice, deşi primele principii au început să se studieze din secolul al XIX-lea. Televiziunii îi vor trebui mai puţin de zece ani pentru a evolua de la faza încercărilor de laborator la un început de realitate industrială.

Efectele dăunatoare ale televiziunii asupra audienţei se pot grupa in mai multe categorii: sociale, politice, psihologice si medicale. Printre ele se află folosirea mediului pentru propaganda de stat sau comercială. În această ordine de idei, cu toţii suntem conştienţi că în momentul când privim la televizor suntem bombardaţi cu o serie idei; ne sunt induse o serie de reacţii, atitudini, sentimente; ne este prezentat un personaj în defavoarea altuia, un produs ca fiind cu mult mai bun decât celălalt.

“Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti...” (Ieşirea 20, 4-5 ş.u.). A doua poruncă a decalogului. Aceasta are în vedere modul în care noi trebuie să-L cinstim pe Dumnezeu şi să ni-l “reprezentăm” în relaţia Sa cu creaţia. Cu alte cuvinte, porunca interzice orice formă de idolatrie din conştiinţa religioasă, adică orice substituire a prezenţei lui Dumnezeu cel adevărat cu falsa prezenţă a unui idol. În epoca modernă există forme de idolatrie mult mai subtile, de care uneori nici nu suntem conştienţi, pentru că fac parte din viaţa noastră de zi cu zi. Toate acestea iau locul prezenţei lui Dumnezeu în sufletele multora dintre noi.

Unul din idolii omului modern este televizorul. Oamenii, vor să alunge plictiseala, apatia, deznădejdea, singurătatea, cu televizorul, neştiind că, de fapt, se afundă tot mai adânc în ele. Din cauza efectului subliminal al televiziunii, care împiedică conştientizarea deplină a informaţiei, omul este practic remodelat; este asemenea unui robot dirijat să facă şi să creadă ceea ce i se spune. Oamenii nu-şi dau seama că televizorul îi introduce într-o stare semi-hipnotică ce diminuează puterea de judecată nu numai în acel moment dar şi mult după. Astfel, televizorul ajunge să ne dicteze viaţa de zi cu zi, manipulându-ne să ne însuşim păreri şi atitudini ca acelea vizionate.

Neuropsihologii afirmă, pe baza studiilor efectuate, că televizorul afecteaza cortexul prefrontal, adică partea creierului uman, unde sunt mediate procesele mentale superioare, funcţiile executive. Mai mult, emisfera stângă, care se ocupă cu organizarea, analiza şi judecata datelor primite, este inhibată. Iniţiativa, creativitatea, curiozitatea, discernământul şi judecata sunt alterate semnificativ. Pe termen lung, vizionarea TV poate împiedica implicarea în propria existenţă, poate pasiviza planificarea activităţilor viitoare sau poate scădea perseverenţa, voinţa şi dispoziţia de a urmări activ rezolvarea unei probleme. Afectarea cortexului prefrontal se manifestă în activitatea cotidiană prin neglijenţă şi delăsare, aspontaneitate, săracie şi stereotipuri verbale.

“Televizionarea” este o activitate improprie funcţionării şi dezvoltării creierului (în ceea ce priveşte creşterea şi dezvoltarea creierului, cercetările efectuate au demonstrat că un rol esenţial îl au atât factorii genetici, cât şi experienţa avută de om, mai ales până în momentul maturizării scoarţei cerebrale). Se pare că mintea umană se adaptează doar parţial acestui tip de comunicare şi aceasta cu riscuri mari pentru sănătatea cortexului. Creierul uman nu a fost dotat cu un sistem care să facă posibilă percepţia şi prelucrarea suficient de rapidă a imaginilor în mişcare. Astfel, neuropsihologii constată că, pe parcursul vizionării TV, activitatea emisferei stângi (emisfera stângă este regiunea critică pentru organizarea, analiza şi judecata datelor primite; emisfera dreaptă a creierului tratează datele primite în mod necritic: nu descompune şi nu decodează informaţia în părţile ei componente) se diminuează extrem de mult, comunicarea interemisferică slăbeşte semnificativ, iar procesele mentale superioare sunt inhibate cu putere, creierul trecând într-un ritm predominant alfa. Mai mult decât atât, pe parcursul vizionării TV, măsurătorile au indicat o deplasare a vârfului spectrului de activitate electrică corticală dinspre undele beta, către undele alfa şi teta, cu o puternică predominanţă a spectrului undelor alfa (undele beta apar în creier pe parcursul proceselor de gândire, de analiză şi de decizie, în majoritatea stărilor de veghe, atunci când mintea este concentrată asupra unei sarcini, a unei activităţi oarecare; undele alfa domină activitatea corticală în momentul în care persoana se află într-o stare de relaxare; undele teta sunt cele care definesc starea de somn uşor şi anumite stări meditative). Astfel, nu putem trata raţional conţinutul prezentat la televizor deoarece emisfera stângă a creierului nostru nu este operaţională.

Dacă vizionarea se desfăşoară intensiv încă din primii ani de viaţă, în perioada 2-5 ani şi, mai târziu, la 5-14 ani când, practic, se dezvoltă creierul, atunci această activitate poate cauza o anumită atrofiere corticală, o dezvoltare insuficientă a unor arii neuronale şi aceasta atât prin privarea de stimulii necesari vârstei, cât şi prin presiunea inhibitorie pe care vizionatul o exercită, spre exemplu, asupra funcţionării emisferei stângi. În mod rezumativ, problemele apărute în urma vizionării TV se regăsesc în tabloul simptomatologic al sindroamelor LD (probleme de învăţare) şi ADHD (probleme de atenţie şi hiperactivitate).

În continuare vom da un singur exemplu: boala Alzheimer. Aceasta este o afecţiune degenerativă progresivă a creierului care apare mai ales la persoane de vârstă înaintată, producând o deteriorare din ce în ce mai accentuată a funcţiilor de cunoaştere ale creierului, cu pierderea capacităţilor intelectuale ale individului şi a valorii sociale a personalităţii sale, asociată cu tulburări de comportament, ceea ce realizează starea cunoscută sub numele de demenţă. Referitor la mijloacele de prevenire ale acestei boli, se pare că menţinerea unei activităţi intelectuale continue (cititul, participarea la diverse activităţi socio-culturale, etc.) ar diminua riscul de îmbolnăvire. Dimpotrivă, privirea îndelungată, pasivă, a emisiunilor de televiziune ar avea efect dăunător.

Totuşi nu putem să trecem cu vederea faptul că televizorul nu este un lucru rău per se. Dar, având în vedere contextul actual, el a devenit, în mod voit, un mijloc extrem de eficace de manipulare, iar în mod involuntar, un mijoc de inhibare a dezvoltării creierului. Este adevărat că selectarea programelor TV trebuie făcută cu discernământ, însă mediul existenţei televiziunii este unul care face aproape imposibilă creşterea grâului în lanul de neghină.

Alexandru Gheorghiu, masterand

Pildă din Pateric

Spunea avva Nichita despre doi oarecare fraţi că s-au unit, vrând să locuiască împreună. Şi a socotit unul întru sine: Orice va voi fratele meu, aceea să fac. Asemenea şi fratele celălalt a socotit, că voia fratelui său va face. Şi au trăit ani mulţi cu multă dragoste. Dar văzând vrăjmaşul, s-a dus să-i despartă şi stând în tindă se arăta unuia ca un porumbel, iar altuia ca o cioară. Şi a zis unul: vezi porumbelul acesta ? Zis-a acela: cioară este. Şi au început a se certa, altul alta zicând, şi sculându-se s-au bătut până la sânge, spre cea mai desăvârşită bucurie a vrăjmaşului şi s-au despărţit. Iar după trei zile s-au trezit venindu-şi în fire şi făcându-şi metaniile, mărturiseau ceea ce fiecare din ei socoteau pasărea cea văzută. Şi cunoscând războiul vrăjmaşului, au rămas până la sfârşit nedespărţiţi.
(Avva Nichita - 1)

Oarecare fraţi s-au unit - aşa începe o prietenie şi astfel îşi duce viaţa un călugăr în mănăstire. După cum spunea părintele Nicolae de la Rohia, pentru monah nu posturile, înfrânarea sau privegherile sunt cele mai grele datorii, ci străduinţa de a trăi în dragoste cu ceilalţi fraţi. Cu cât suntem mai aproape unii de alţii, cu atât suntem mai aproape de Hristos. Omul izolat, individualist nu poate fi aproape de Hristos. Fiecare are un caracter diferit, este unic şi aduce celor din jur bucurie, sprijin şi mângâiere. Totuşi, noi avem şi slăbiciuni, căderi prin care stârnim tulburare sau ceartă în jurul nostru.

Pentru a birui aceste neajunsuri avem ca pildă gândul celor doi fraţi: orice va voi fratele meu, aceea să fac. Cei doi şi-au pus în minte să se smerească unul în faţa altuia şi să-şi rabde slăbiciunile. Ei au ştiut că temelia dragostei este smerenia. Pentru unii ca dânşii scrie psalmistul: Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună! (Ps 132, 1). Rodul smeritei cugetări au fost mulţi ani de trăire în dragoste.

Dezbinătorul nu a întârziat să aducă pricină de neînţelegere. Dar oare în ce constă aceasta? Oamenii se ceartă de la lucruri banale, pentru că motivul real este mândria. În plus, noi nu mai discernem gândurile noastre de cele pe care diavolul vrea să ni le înfăţişeze ca ale noastre. Un alt trăitor din pustia Egiptului, Evagrie Ponticul, subliniază concret ispita pe care au avut-o cei doi fraţi şi pe care o avem şi noi:O ispitire pentru gnostic este supoziţia falsă care înfăţişează intelectului ceea ce există ca neexistând, ceea ce nu există ca existând sau, încă, ceea ce există altfel decât este. (Evagrie Ponticul, Gnosticul 42)

Adesea cădem în această cursă şi după ce ne-am învoit cu gândul cel rău, osândim în vorbe pe fratele nostru. Cei doi despre care ne vorbeşte avva Nichita au ajuns de s-au bătut până la sânge. Ar trebui să ne înfricoşăm de ceea ce se spune în continuare: spre cea mai desăvârşită bucurie a vrăjmaşului şi s-au despărţit. Oriunde este dezbinare şi ceartă acolo lucrează cel rău, iar unde este unire şi dragoste se odihneşte Duhul lui Dumnezeu.

După trei zile fraţii şi-au venit fire, şi-au cerut iertare şi împreună au demascat cursa vrăjmaşului. Învăţându-se minte, ei au rămas până la sfârşit nedespărţiţi. De fiecare dată când cădem în certuri şi noi trebuie să ne venim în fire. Unii aşteaptă pe celălalt să facă primul pas spre împăcare, dar astfel, prelungesc dezbinarea. În pateric se spune că amândoi au dorit împăcarea; ei au văzut dincolo de pretextul neînţelegerii ispita din partea vrăjmaşului.

Şi noi să învăţăm din cele spuse de avva Nichita, să ne ridicăm din căderile noastre, să rămânem în comuniune cu aproapele şi prin el cu Hristos.

Florea Bogdan, student Teologie Pastorală

Poveţe de la Părinţi

Sfântul Macarie Egipteanul zice în „Omilii”: „Omule, eu ştiu că nu ştii să te rogi, însă îţi dau un sfat: roagă-te cum poţi, dar roagă-te adeseori. Că din deasa rugăciune, omul începe a se învăţa rugăciunea cea adevărată.”

Sfântul Ioan Scărarul zice: „Să nu crezi vedeniile şi visurile, că toate sunt de la diavoli, numai care îţi vestesc ţie moarte şi judecată, acelea sunt de la Dumnezeu. Iar dacă te duc la deznădejde, şi acelea sunt de la diavoli.”

„Când noi ne înrăim şi viclenim împotriva altora, atunci împotriva noastră ne ascuţim singuri sabia şi ne aducem mult mai multă vătămare nouă înşine decât altora.”(Sfântul Ioan Gură de Aur)

„Fiule, ai păcătuit? Să nu mai adaugi încă, ci pentru cele mai dinainte ale tale te roagă.” (din Înţelepciunea lui Isus Sirah)

„Bucatele cele multe şi bucatele cele grase, neputând să le mistuie stomacul, multe boli au adus în lume, iar postului şi înfrânării pururi îi urmează sănătatea.”(Sfântul Vasile cel Mare)

„Adeseori în vreme de necazuri pline de mâhnire, ca şi în vreme de bucurie, trebuie să repetăm un cuvânt de mulţumire către Dumnezeu, la fel de des şi tot atât de îndelung ca şi Rugăciunea lui Iisus: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. Prin această rugăciune cârteala din inimă se duce, tulburarea se face nevăzută şi numai pacea începe a se sălăşlui în inimă, şi bucuria… Domnul are lumină ce alungă departe orice tulburare şi supărare. Numai sufletul să se apropie de El cu credinţă.” (Sfântul Igantie Briancianinov)

„Dragostea este din rugăciune.”(Sfântul Isaac Sirul)

„Postul smereşte trupul, privegherea luminează mintea, liniştea aduce plânsul, plânsul botează pe om, spală sufletul şi-l face fără de păcat.” (Sfântul Petru Damaschin, Filocalia, vol. 5)

„În vreme de mare tulburare, care ne vine nouă fie din afară, fie dinăuntru, cel mai bun mijloc pentru a ne linişti inima este să alergăm la rugăciune şi la citirea dumnezeieştilor Scripturi, căci aceste două fapte bune pot să adune mintea şi să ne liniştească inima.”(Sfântul Isaac Sirul)

„Cel ce vorbeşte pentru Dumnezeu, bine face şi cele ce tace pentru Dumnezeu, asemenea.”(Pateric)

Anca Raluca Romanescu, studentă Litere

Răspundem cititorilor:

1. Creştinul: Părinte, la ce moment începe o zi de post şi la ce moment se încheie?
Preotul: Deşi ziua liturgică începe seara, odată cu slujba vecerniei, ziua de post începe odată cu ziua calendaristică, adică la miezul nopţii, orele 000 şi se sfârşeşte la aceeaşi oră. Referitor la sărbătorile mari (Sf. Paşti, Naşterea Domnului) care sunt precedate de anumite perioade de post, dezlegarea la mâncărurile de dulce o avem după întoarcerea de la Sf. Liturghie. Deci, mai întâi dăm cinstea cuvenită sărbătorii şi apoi ne bucurăm de mâncărurile pregătite pentru asemenea sărbătoare.

2. Creştinul: Când se face slujba litiei?
Preotul: Slujba litiei se face în ajunul marilor sărbători – praznice împărăteşti şi sărbători în cinstea sfinţilor. Slujba litiei este inclusă în rânduiala vecerniei şi la ea se aduc 5 prescuri (după cum Mântuitorul a săturat cu 5 pâini şi 2 peşti o mulţime foarte numeroasă de oameni), grâu, vin şi ulei – care sunt binecuvântate spre sfârşitul slujbei.

3. Creştinul: Cum trebuie să întâmpinăm preotul, când acesta ne vizitează casele şi ne vesteşte Naşterea şi Botezul Domnului?
Preotul: Este foarte important acel moment pentru casa fiecărui creştin întru-cât preotul având icoana Naşterii Domnului şi binecuvântând casa, după ce cântăreţul a cântat mai întâi troparul Naşterii, casa creştinului devine astfel un Betleem spiritual al prezenţei lui Hristos.

La Bobotează, deasemeni preotul stropeşte casele creştinilor cu aghiazmă mare (păstrată cu grijă în Sf. Biserică de la Boboteaza anului anterior) şi astfel prin stropire cu această apă sfinţită se îndepărtează răul iar harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în casa aceea. Toate însă se fac cu credinţa în Dumnezeu, nu ca o lucrare magică.
Sunt locuri unde creştinii aşteaptă pe preot postind, tămâiază casa, citesc rugăciuni, îl întâmpină cu o lumânare aprinsă, încearcă să fie acasă cât mai mulţi membri din familie şi trăiesc aceste momente cu un fior duhovnicesc deosebit. Nu trebuie să renunţăm sau să banalizăm bunele obiceiuri creştineşti ci, dimpotrivă să le dezvoltăm, învăţându-i şi pe alţii.

4. Creştinul: Ce reprezintă liturghia (lumânarea aprinsă, prescura, pomelnicul)?
Preotul: Este impropriu să o numim liturghie.Sf. Liturghie este slujba în sine, în timpul căreia se aduce jertfa cea sângeroasă a Legii celei noi. Ceea ce aduc creştinii la Sf. Altar (lumânarea, prescura şi pomelnicul) reprezintă jertfa creştinului şi rugăciunea sa, adusă la preot pentru ca cei din casa sa să fie pomeniţi în Sf. Altar. Acele pomelnice, dacă sunt aduse dimineaţă, sunt pomenite la Proscomidie, iar dacă sunt aduse mai târziu sunt pomenite în taină de către preot.
Facem menţiunea că lumânarea nu o cumpărăm de la chioşcuri sau din piaţă, ci de la Sf. Biserică. E de preferat să cumpărăm 1-2 lumânări de la Sf. Biserică, decât 7-8 din altă parte.

Dumnezeu şi tinereţea

De multe ori ne punem întrebarea dacă ceea ce se întâmplă cu persoanele adolescente şi tinere este normal, deci lăsat de Dumnezeu sau se înscrie în patologie, deci de la diavolul. De aceea vom înscrie câteva schimbări normale pe care le suferă tânărul, atât pentru a se cunoaşte pe sine, a-şi cunoaşte schimbările în cadrul firii create de Dumnezeu, cât şi a cunoaşte şi noi, cei mai în vârstă, şi a tolera, ca fiind în limita acceptabilă ceea ce se întâmplă cu copiii noştri sau celorlalţi tineri din jur. Schimbări pe care le-am trăit şi noi dar am uitat cât de radicală şi greu de suportat a fost schimbarea fiziologică de trecere de la copilărie la adolescenţă şi tinereţe.
Adolescenţa marchează un timp al unei continue maturizări intelectuale, în care persoana este ahtiată după informaţie şi vocabularul continuă să crească. Cam la 12 ani, adolescentul începe să gândească abstract, să utilizeze generalităţi, să facă ipoteze, să dezvolte teorii, să raţioneze logic să-şi facă planuri de viitor, să aprecieze riscuri şi posibilităţi. Dumnezeu dă tânărului inteligenţă, iar acesta dobândeşte educaţie prin experienţă.

Procesul de maturizare (precum înălţime, greutate, caractere sexuale) variază ca timp şi nu poate fi apreciat de la început. Câţiva nu ajung niciodată la modelul cerut unui adult (fizic sau psihic). Aceasta se datorează incapacităţii de a gândi abstract sau conştient (nu are conştiinţă şi nu conştienţă), ceea ce duce la tulburări ale sexualităţii, utilizarea tutunului, alcoolului sau altor droguri acceptând riscuri care pot determina chiar accidente.

Într-o societare în care asemenea practici de consum au publicitate mare în mass-media, ţinta este grupul adolescenţilor, favorizând (dacă mai era nevoie) apariţia atacurilor de panică, strigăte animalice, depresie, comportament suicidar, dezordini psihotice (lipsa realităţii), incluzând schizofrenia.

Apariţia semnelor sexuale secundare cum ar fi părul pe faţă la băieţi, în axile (sub braţ) sau pubian, pe trunchi sau membre, glandele apocrine mai bine reprezentate cu secreţie mai abundentă şi odorizantă deranjează tânărul şi vor să fie ascunse de ei, deci se luptă cu fiziologia, cu normalul, după cum dictează moda secularizantă actuală.
Comedoanele (punctele negre) apar pe obraz şi în jurul ochilor, accentuate de razele soarelui. Glandele sebacee (cu grăsime) devin evidente pe faţă, în special pe frunte şi nas.

Chiar de la vârsta de 20 de ani începe să cadă părul sau începe să piardă pigmentul sau strălucirea, în special la bărbaţi şi în special la tâmple (determinat şi genetic), scade diametrul firului de păr.

A lupta împotriva acestor schimbări determinate de fire este cel puţin o lipsă de ocupaţie şi o pierdere de timp (al timpului de rugăciune, de exemplu).

Vocea băieţilor se îngroaşă, devine răguşită, datorită măririi de volum a cartilajului tiroid. Conturul feţei trece de la aspectul de copil la cel spre adult. Creşterea diametrului antero-posterior al globilor oculari poate duce la miopie. Ţesutul limfatic creşte rapid în copilărie şi este proeminent şi în adolescenţă şi tinereţe aşa încât ganglionii limfatici cervicali (ai gâtului) sunt proeminenţi şi palpabili la majoritatea tinerilor.
Capacitatea vitală respiratorie este maximă la vârsta majoratului şi scade progresiv datorită îmbătrânirii dar şi poluării aerului.

Dezvoltarea scheletului cuştii toracice duce la apariţia curburii dorsale a coloanei vertebrale toracice (apare cifoza fiziologică) şi creşte diametrul anteroposterior al toracelui („lipsa de aer” putând apare odată cu toracele „în butoi”).

Bătăile cardiace se simt la vârful inimii (sub sânul stâng) ca impulsuri la palpare; la ascultare sunt de obicei două bătăi ale inimii, dar poate apare şi a treia, fiziologică la tineri (chiar până la 40 de ani). Al patrulea sunet de bătaie a cordului este şi el fiziologic la tinerii sportivi. Poate apare şi un murmur la mai toate persoanele în dreptul inimii, de obicei neasociat cu probleme patologice.

Suflul sistolic este şi el inocent la tineri.
La gravide apare „suflul mamar” datorită creşterii fluxului sanguin la nivelul sânilor.
Tensiunea arterială sistolică începe să crească spre sfârşitul tinereţii.
La fete, sânii devin aparenţi, apare menarha, grăsimea începe să se acumuleze pe abdomenul inferior, fese, coapse, muşchii abdominali devin mai subţiri, abdomenul devenind mai flasc, perceput de majoritatea fetelor ca patologic (ca lichid în abdomen).

Şi mai sunt multe alte caracteristici ale corpului tânărului, care ne arată cât de complex este construit de Dumnezeu şi orice modificare făcută de om poate deregla organismul atât de fin şi supus intemperiilor exterioare sau interioare.

Adâncind studiul corpului omenesc, tânărul trebuie să-şi dea seama că pe cât este de complex corpul său, care este casa sufletului cu atât mai mult decât important şi greu de înţeles este alcătuirea şi funcţionarea sufletului (ambele daruri ale lui Dumnezeu, ireproductibile şi incognoscibile în esenţa lor).

Starea de tinereţe pământească a individului este deci doar o arvună, o palidă imagine a ceea ce va fi tinereţea veşnică din Împărăţia cerurilor pe care o aşteptăm cu toţii.

Conf. dr. C. Bradea, medic primar

Ispitele moderne

În România, mass-media este o putere. Dintre toate mijloacele existente, cel mai mare impact îl are televizorul. Ca aparat, televizorul este o invenţie a minţii omeneşti, care nu este nocivă, dar modul în care este el utilizat, mai ales în ultimii 12 ani la noi şi în ultimii 30 de ani în Occident, l-a transformat în cea mai distrugătoare armă pentru suflet. Nu atât pentru adulţi, cât pentru copii, care trăiesc de cele mai multe ori într-un cuib al violenţei reale şi virtuale. Într-un mediu semnificativ, copii născuţi în ultimul deceniu au trăit şi trăiesc într-un mediu familial şi social destul de diferit faţă de generaţiile de dinaintea lor. Ei devin, cel mai uşor, victime ale violenţei pentru că mintea lor nu le permite să realizeze (analizeze) critic informaţiile primite şi datorită faptului că se află la o vârstă la care personalitatea lor este în formare, asimilând tot ceea ce văd în jurul lor. Astfel, televizorul a ajuns o problemă majoră în viaţa noastră.

La oraş sau la ţară îl întâlnim în majoritatea caselor, achiziţionarea lui fiind una dintre primele griji ale unei familii tinere. Cât ar fi o familie de săracă, puţini sunt dispuşi să renunţe la el. A fi „dependent de televizor” pare un lucru comun şi deloc periculos, dar studiile care au fost făcute în ultimii ani pe diferite eşantioane relevă faptul că este un fenomen cât se poate de real. Bineînţeles, şi calculatorul, mai ales internetul, poate fi o sursă distructivă pentru cei mici, însă aici sunt în primul rând de vină părinţii care l-au achiziţionat şi eventual l-a introdus în lumea sa, pentru a-l vedea fericit, pentru a fi şi el „în pas” cu ceilalţi copii de vârsta lui sau pentru simplul scop de a-şi lăsa părinţii să se odihnească după o zi istovitoare de muncă.

Deşi, internetul are multe aspecte negative, din punct de vedere moral există şi o parte pozitivă (poate mai mult decât negativă) cum ar fi cumulul de informaţii, cultura sub toate formele ei, imagini, creaţii ale marilor artişti, muzica întinsă pe o gamă foarte variată şi texte ce cuprind biblioteci imense de creaţie literară. Însă la documentările acestea se ajunge mai târziu (dacă se realizează nevoia de a cunoaşte cât mai multe), după ce a fost cunoscută taina unor mici distracţii, mai ales a jocurilor.

Revenind la televizor, cred că este mai simplu să apeşi un singur buton ca să ai lumea la picioarele tale. Televizorul este mult mai uşor de utilizat şi nu necesită mult timp pentru a-ţi căuta ceva pe gust.

Omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu cinci simţuri. Dintre acestea, vederea este cea care contribuie cel mai mult la formarea individului deoarece cu ajutorul acestui dar asimilăm cele mai multe imagini şi informaţii. Deci, personalitatea omului este foarte dependentă de acest simţ. Astfel se explică şi faptul că radioul pierde în detrimentul televizorului, care se adresează atât văzului cât şi auzului. Bineînţeles, şi ziarele conţin multe imagini şi informaţii, însă aceste imagini par moarte, nu au aceeaşi putere ca în cazul televizorului.

Aşadar, se poate spune că televizorul este cel mai la îndemână mijloc de a te distra, de a evada din cotidian, de a fugi, în definitiv, de tine însuţi. Dar această fugă nu face decât să adâncească şi mai mult suferinţa provocată de singurătate. De la curiozitate la influenţă, în modelarea vieţii interioare, şi uneori chiar şi la pierderea firului realităţii cu lumea din jur, pentru că de multe ori nu se mai ştie exact ce este adevărat şi ce nu este, dacă este bine să ai încredere în cei din jur sau poate pur şi simplu să-ţi pui întrebarea dacă exişti cu adevărat în această lume.

Pas cu pas, televizorul poate deveni chiar propriul nostru stăpân, uitând de Dumnezeu şi înlocuindu-l cu o lume în care găsim tot ceea ce vrem, care ne oferă multe doar dacă îi oferim timp pentru a-şi derula ofertele, care sunt foarte variate şi atractive. Vorbind de timp, ar trebui să ne gândim cât timp mai acordă oamenii în ziua de azi rugăciunii şi cât televizorului, radioului sau internetului? Ce diferenţă mare este între interesul şi emoţia cu care imaginile sunt privite (sau sunetele ascultate) şi formalismul unei rugăciuni!?

Trebuie menţionate de asemenea şi reclamele care se derulează la televizor şi rolul pe care acestea le au asupra noastră. Atunci când un serial sau o anumită emisiune are succes la public (audienţă) este introdusă publicitatea parcă interminabilă, în cadrul cărora se face reclamă la diverse produse. „Înghiţim” aceste reclame, fără voia noastră, însă subconştientul nostru lucrează. În unele cazuri se poate spune că ni se porunceşte cum să ne îmbrăcăm, ce să mâncăm, cum să vorbim sau să gândim, pentru că sunt suficiente cincisprezece minute din două ore. Ar trebui să medităm la acest fapt, pentru că analizându-l ne dăm seama (sau nu) de consecinţele pe care le au asupra celor mai mici. Câte fraze din reclame nu sunt zilnic reproduse de aceştia în comunicarea lor...
De aceea este necesar să ne gândim de două ori înainte de a lua o decizie, pentru a nu regreta mai târziu că nu am făcut acest lucru. Trebuie să analizăm ceea ce aflăm, ceea ce vedem şi dacă acestea sunt bune atât pentru noi cât şi pentru familia noastră sau chiar pentru cei din jur. Să nu ne lăsăm pradă tentaţiilor, să cerem ajutor de la Dumnezeu să ne dea gândul cel bun şi înţelepciunea necesară pentru a putea face ceea ce este mai bun şi mai frumos (mai ziditor) pentru viaţa noastră.

Fie ca Bunul Dumnezeu să vă călăuzească paşii în viaţa aceasta plină de ispite, să vă îndrume spre bine şi să vă dea din plin pace şi mulţumire sufletească!

Mădălina Boca, studentă Medicină Dentară

Testamentul Binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt

«Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereţii n-au putut-o sminti, ci am întărit-o pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a cărui cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o având nădejde nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care, pe toţi vrăjmaşii am gonit şi am înfrânt.»
(Preluată de pe inscripţia bisericii din Borzeşti – Oneşti, jud. Bacău)

Scrisoare din partea unei cititoare

Cucernice Părinte,

Am participat la vecernia din seara zilei de sâmbătă (16.12.2006) în biserica cu hramul “Sf. Prooroc Daniel”, pe care cu vrednicie o păstoriţi şi am plecat de acolo cu părerea de rău că nu am şi eu o parohie în care să mă simt aşa de bine cum m-am simţit la dv. Am văzut acolo tineri despre care nu-ţi mai vine să crezi că mai sunt în aceste timpuri, am văzut o linişte şi pace pe care nu o mai găseşti în multe biserici,am văzut că Dumnezeu vă iubeşte şi Maica Domnului vă ocroteşte, prin smerenia dv.
Am răsfoit paginile revistei “Mărgăritarul credinţei” şi am aflat acolo răspunsuri la întrebările mele, am găsit oameni care se confruntă cu aceleaşi probleme ca şi mine.
De exemplu, articolul “De la yoga la Hristos” m-a întărit în convingerea că bioenergia este dăunătoare, cu toate că eu respingeam aceste lucruri – cred că prin puterea lui Dumnezeu – dar nu ştiam să îmi explic de ce nu sunt bune; şi aveam nevoie de aceste lămuriri pentru a explica şi eu la alţii (altora) (deoarece chiar cu o zi înainte, la locul de muncă a fost chemat un aşa zis bioenergetician care a făcut câteva şedinţe unor colegi şi mai ales directoarei mele şi toţi au fost foarte mulţumiţi).
Un alt articol (“Cinsteşte pe tatăl tău…”) mi-a dat răspunsuri la întrebările pe care le aveam în legătură cu relaţia mea cu tatăl meu.
Articolul cu “Răbdarea” m-a întărit duhovniceşte în relaţia mea cu soţul şi şefa mea.
Nu vreau să uit “Cuvintele de la Părinţi” pe care le voi afişa acolo unde lucrez precum şi acasă să-mi amintească atunci când am nevoie şi care sunt ca un balsam pe o rană.
Am observat că majoritatea articolelor sunt scrise de tineri şi mă bucur că mai au timp pentru astfel de preocupări, că au sufletul curat şi mă rog să-i ţină Dumnezeu tot aşa.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că m-a ajutat să ajung pe la dv., să văd că există oameni cu suflet care au frică de Dumnezeu.
Mă rog să vă dăruiască sănătate să puteţi merge mai departe pe drumul pe care l-aţi ales, să vă înconjoare cu dragostea Maicii Sale prin oamenii din parohia dv., să ţină departe tot răul ca să împliniţi tot ceea ce v-aţi propus.

Iulia B., 44 ani

Erezia hiliastă sau câte ceva despre spiritul contemporan

Din Dostoievski am citit probabil toţi. Poate chiar şi al său roman fundamental - Fraţii Karamazov, conţinând magnifica povestire despre Marele Inchizitor, care în mod sigur a stârnit interesul oricărui cititor cu adevărat îndrăgostit de gândirea ortodoxă. Ceea ce ne interesează în mod deosebit este credinţa acestui Mare Inchizitor – personaj evident simbolic – o credinţă care ia valorile creştine fundamentale: pacea, frăţia, unirea, dragostea, şi le deformează spre a le folosi pentru promovarea unor scopuri cu desăvârşire pământeşti. Este exact ceea ce se întâmplă în zilele noastre la nivel global: creştinismul nu este dat la o parte sau prigonit (încă) în mod declarat, explicit, dar este reinterpretat, mutilat aş spune, până când se transformă în opusul său. S-a ajuns deja departe: creştinii bine intenţionaţi ajung treptat să se alăture idealiştilor secularizaţi, încercând să clădească împărăţia cerurilor pe pământ…

Evanghelia propovăduieşte de 2000 de ani să nu iubim lumea şi cele ale ei. Să nu o punem mai sus de Dumnezeu. Dar noi suntem zi de zi, ceas de ceas, supuşi unui bombardament, unei intoxicări cu îndemnuri de genul: trăieşte clipa, savurează Coca-Cola, stârneşte valuri de uimire şi invidie cumpărându-ţi ultimul model Peugeot sau ultimul tip de rimmel care o să-i păcălească pe toţi că ai cei mai frumoşi ochi din lume!...Suntem îndemnaţi- de pe imense bannere publicitare sau din imbecile şi zgomotoase reclame TV - să trăim viaţa ‘’la maximum’’, să iubim senzaţiile tari, să fim ‘’cool’’, încercând să ne erijăm în nişte mici caricaturi de zeităţi păgâne, fiindcă, vezi, purtăm haine de la Versace sau Gucci, frecventăm cele mai luxoase localuri sau mergem în vacanţă pe cine ştie ce îndepărtată plajă exotică. Să te duci pe la Biserică pare oarecum desuet, e mai de bon ton să te apuci de yoga sau feng-shui, să îţi decorezi casa cu statui de-ale lui Buddha, încercând să meditezi, mormăind mantre într-o limbă sanskrită pe care, evident, nu o cunoşti… poate-poate apuci un dram de Absolut. Iar dacă faci cumva “imprudenţa” să pomeneşti ceva subiecte de genul: “moarte”, “viaţă efemeră” sau “deşertăciuni lumeşti”, deja poţi considera că ai făcut o gafă gravă, vei deveni suspect pentru cei din jur, care vor considera că… eşti rupt de realitate, că suferi de idealism sau ai probleme de socializare. Ni se propune să ne vindem ieftin, să ne reformăm sufletele din temelie, să clădim un surogat de existenţă cu “cărămizi” oferite de pro-tv, de internet, de sub-cultură…

Dar, dincolo de satira gratuită, care oricum nu ajută, situaţia ar trebui să ne dea de gândit. Să ne punem întrebări de genul aceleia din finalul romanului lui Sienkiewicz: “Quo vadis, Domine?”

S-a vorbit, şi se mai vorbeşte încă, îndeosebi în limbajul de sorginte teologică, de o erezie creştină numită hiliasm. Provenit din grecescul “hilia”, care înseamnă “mie”. Pe lângă accepţiunea strict delimitată teologic, aceea de erezie creştină ce propovăduia revenirea lui Hristos pe pământ, pentru a împărăţi împreună cu sfinţii vreme de o mie de ani, hiliasmul se poate aplica, în general, oricărei ideologii axate pe posibilitatea perfecţiunii societăţii, a existenţei umane, chiar aici, pe pământ. Adesea vehiculat şi sub numele de “milenarism”, hiliasmul se constituie ca o doctrină de temelie pentru francmasonerie, pentru diverse ramuri ale ocultismului sau chiar pentru marxism.

Ideile directoare ale hiliasmului sună incredibil de familiar oricărui ins modern. Se vorbeşte constant de clădirea unei lumi care să prospere în unitate şi pace. Această “ideală” lume ar trebui să fie pătrunsă de credinţa într-o religie unică, atotcuprinzătoare, care să sintetizeze toate ideologiile spirituale cunoscute de omenire. Ideile hiliaste au fost indiscutabil preluate atât de comunişti, de nazişti cât şi de capitalişti. Ceea ce ar trebui să dea de gândit în această complicată ecuaţie este… absenţa lui Dumnezeu. Ignorarea lui Dumnezeu. Cum poţi, dar, avea pace, dragoste, desăvârşire şi toate celelalte în afara Lui?

“Nenorocirea mare (…) este faptul că prea uşor am divorţat de interesele şi de valorile Ortodoxiei”, iar “necredinţa face o Golgotă din fiecare zi…”, avertizează unul dintre cei mai mari duhovnici pe care România încă îi mai are…

Dacă nu vom lua principiile ortodoxe drept busolă, drept ancoră, avem toate şansele ca într-un timp record să ajungem să agonizăm în largul oceanului apostaziei, de unde este foarte, foarte greu să mai revii…

A., 26 ani