marți, 13 noiembrie 2007

Întru mulţi ani Prea Fericite Părinte Patriarh!


După ce seara zilei de 30 iulie a adus tristeţe peste mai toţi românii, prin vestea decesului Părintelui Patriarh Teoctist, ziua de 12 septembrie a readus bucurie şi binecuvântare peste toţi fiii Sfintei noastre Biserici.

Atunci, Înalt Prea Sfinţitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei a fost ales de către Sfântul Sinod şi Adunarea Naţională Bisericească în treapta ierarhică cea mai înaltă, devenind cel de-al VI-lea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. În această funcţie a fost ales cel mai vrednic dintre candidaţi.

Prin această alegere „se pune o responsabilitate grea pe umeri slabi”, după cum s-a exprimat în duhul smereniei creştine Prea Fericitul Daniel în cuvântul de instalare. Treapta de patriarh aduce o cinste unică, cea mai înaltă, şi recunoaşterea capacităţilor sale, pe deplin vizibile în Arhiepiscopia Iaşilor, după 17 ani de păstorire, dar aşează şi responsabilitate pe măsură.

Am putea compara situaţia Bisericii Ortodoxe Române cu sistemul sanitar din România. Orice breşă în managementul sistemului sanitar produce moartea fizică a bolnavilor. La nivelul Bisericii, breşele produc moartea sufletelor. Iată că răspunderea conducătorului pământean al Bisericii Ortodoxe Române este infinit mai mare decât a celorlalţi conducători ai poporului.

Realizările materiale şi spirituale din Arhiepiscopia Iaşilor dovedesc din plin faptul că patriarhul nostru şi-a jertfit întreaga energie pentru propăşirea Sfintei Biserici. Învăţământul teologic, asistenţa socială în biserică, construcţiile şi restaurările de biserici şi mănăstiri, Institutul Trinitas, sunt doar câteva din multele preocupări ale Î.P.S. Mitropolit Daniel. Credem că experienţa din Moldova va rodi din plin la nivel de patriarhie.

Mulţumim Părintelui Patriarh Daniel pentru condiţiile create în Mitropolia noastră, pentru rugăciunile sale permanente către Dumnezeu pentru noi, şi să ne rugăm şi noi pentru Prea Fericirea Sa, ca Dumnezeu să-l întărească, să-i sporească puterile, pentru ca râvna şi priceperea sa să rodească din plin spre slava lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat şi spre mântuirea noastră, clerici şi credincioşi deopotrivă.

Redacţia

Începutul anului bisericesc – începutul anului şcolar


Deloc întâmplător, 1 septembrie este începutul anului bisericesc, dar şi ziua când dascălii se pregătesc să deschidă porţile şcolii pentru învăţăcei.

Orice început înseamnă nădejde în ajutorul cerut Domnului, înseamnă lepădare de sine şi întoarcere către aproapele, muncă şi, de ce nu, altruism. Aflat sub semnele Naşterii Maicii Domnului şi al Înălţării Sfintei Cruci, anul şcolar îi adună pe cei care năzuiesc către luminarea minţii, într-un locaş numit şcoală, tot un fel de biserică, unde slujitorii ei – cei mai mulţi apostoli – uită de cele lumeşti şi se dedică unei munci jertfelnice.

Liniştea regăsită în Casa Domnului s-ar cuveni să existe în orice sală de clasă, căci în ambele locuri se modelează minte şi suflet, cu osteneală, dragoste şi speranţă. Aflat în faţa altarului sau la catedră, preot sau dascăl vorbesc cu smerenie, dar convingători, că nimic în lume nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu, că niciodată răul nu învinge binele, că trebuie să ne respectăm şi să ne iubim părinţii, să nu minţim...

Dar nu sunt oare toate acestea care se spun prea simple şi prea uşor de înţeles? Categoric da. Tocmai de simplitate, firesc, echilibru, tradiţie, adevăr şi nu în cele din urmă, de dragoste au nevoie atât şcoala cât şi biserica.

Prof. Georgeta Pascaru, Şcoala gen. „N. Iorga” Iaşi

Prezenţa Învierii

Bucureşti – 30 iulie 2007. Moartea Preafericitului Patriarh Teoctist.

Miercuri seara plecăm din Iaşi cu un microbuz. Ajungem după miezul nopţii în curtea Patriarhiei. Ne aşezăm cu sfială la rând. Nu ştiu multe despre Patriarhul care a păstorit Biserica Ortodoxă Română timp de 19 ani – eu nu am împlinit încă 23. Ştiu doar că trecerea sa la Domnul nu era aşteptată atât de curând (deşi era în vârstă) şi că mii de oameni din ţară s-au îndreptat în acele zile spre capitală, tocmai pentru „a-şi lua rămas bun” de la Sfinţia sa (aşa cum a precizat mass-media în acea perioadă).

Aflu mai multe despre Preafericitul de la emisiuni radio şi de televiziune – când şi unde s-a născut, unde a fost călugărit, cum a ajuns pe cea mai înaltă treaptă din ierarhie – dar mărturia preoţilor pe care i-am văzut şi i-am auzit slujind în biserică şi cea a oamenilor alături de care am stat la rând pentru a ajunge la sicriul său cred că spune mai mult. Poate că unii au venit doar din curiozitate sau pentru că a fost considerat un moment important; poate, dar nu toţi. Am auzit o bătrâna care, stând jos, rezemată de un gard, înfrigurată, spunea: „Am suferit, m-am îmbolnăvit foarte tare şi am venit la Părintele Patriarh ca să-mi citească rugăciuni şi după aceea m-am făcut bine” şi plângea. Am rămas impresionată. A venit din recunoştinţă, pentru a-i mulţumi. Poate că asta e tot ceea ce trebuie noi (poporul creştin ortodox român) să ştim despre Preafericitul Teoctist: că a fost un slujitor al lui Hristos şi al credincioşilor pe care i-a păstorit, rugându-se pentru toţi, că a încercat să ne păstreze uniţi. Dar mai ales, pentru că a ştiut cum să procedeze în vremuri de prigonire a Bisericii pentru ca nimeni să nu ne fure cel mai frumos şi mai de preţ dar: credinţa ortodoxă – pe care Domnul Hristos, Mântuitorul nostru, ne-a adus-o.

Am şi eu ocazia să-i sărut mâna şi să sărut Sfânta Evanghelie, (mare, frumoasă, cu coperţi aurite şi icoana «Învierii» pe ea)... Înviere, da, asta puteai să vezi pe chipul Preafericitului: lumină şi fericire. Parcă ar fi zâmbit, ca atunci când îl vedeam la televizor ţinând predica în zile de Praznic Împărătesc şi vorbea cu dragoste despre Mântuitorul. Aşa mi s-a părut, asta am simţit în acele câteva zeci de secunde în care am putut să mă apropii de Preasfinţia sa şi atunci m-am rugat. Până atunci, mă rugasem pentru «veşnica lui pomenire», dar atunci, m-am rugat pentru noi (i-am cerut Preafericitului să se roage pentru mântuirea noastră). M-am rugat şi după aceea şi în prezent, ca Dumnezeu «să-l pomenească întru Împărăţia Sa». Şi sper că va ajunge alături de Sfinţi pentru a ne putea ocroti şi ajuta şi de acolo cu rugăciunile sale. E adevărat că sunt mulţi sfinţi pe care îi amintim în rugăciunile noastre ca mijlocitori către Domnul, dar cu cât avem mai mulţi „cunoscuţi” (plăcuţi şi iubiţi) ai Împăratului, cu atât ne va fi mai uşor să ajungem la El.

Să purtăm în suflete, cu îndatorire morală, icoana Părinţilor noştri care ne descoperă calea spre Împărăţia Cerurilor şi îndreaptă paşii noştri pentru a nu o părăsi.

«Pe Preafericitul Părintele nostru Patriarh Teoctist, să-l pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa.» Amin.


Mihaela-Gabriela Timofte, studentă Litere

Părintele nostru

Citind articolul Mihaelei despre moartea patriarhului Teoctist, m-am simţit şi eu datoare să mărturisesc gândurile mele despre acest eveniment, întregind cele scrise de ea.

Era o zi foarte călduroasă de sfârşit de iulie. Luni, la orele 1700, programele de ştiri ne-au dat vestea trecerii la Domnul a patriarhului Teoctist. Cred că nu am fost singura care s-a simţit ca un fiu ce şi-a pierdut părintele. Poate înainte nu am dat mare importanţă rolului patriarhului – socotindu-l ca un înalt ierarh care nu avea nici o legătură cu persoana mea. Şi totuşi, iată că la moartea Prea Fericirii Sale am realizat că şi eu am pierdut un părinte duhovnicesc. Un părinte care s-a rugat pentru toţi fiii săi duhovniceşti, din Biserica pe care Dumnezeu l-a învrednicit să o păstoreacă.

Sarcina părintelui nostru patriarh Teoctist nu a fost deloc uşoară – să conducă spre mântuire corabia Bisericii Ortodoxe Române în vremuri de prigoană comunistă, apoi de tranziţie. Ca patriarh, el răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru sufletele păstoriţilor săi. Sărutându-i mâna, mi-am zis în gând că cea mai frumoasă mulţumire pentru grija sa părintească faţă de noi, ar fi să ne îngrijim mai mult de mântuirea sufletelor noastre şi să-l pomenim pe blândul părinte patriarh în rugăciunile noastre.

Camelia Apostoaie, studentă Farmacie

Scrisoare adresată de Alexandru Vlahuţă fiicei sale Margareta

Stilul epistolar a devenit din ce în ce mai rar întâlnit în comunicarea umană din zilele noastre. Părinţii sau bunicii noştri aşteptau cu emoţie scrisorile celor dragi şi le păstrau cu multă dragoste, fiind peste ani scumpe amintiri. Noi ne-am adaptat întru totul noilor căi de comunicare, necesare de altfel, dar am pierdut din sentimentul şi trăirea comuniunii dintre persoane, pe care ar trebui să o implice comunicarea. O scrisoare prin e-mail, un sms, sau o convorbire telefonică, deşi sfidează distanţele fizice, pare să nu facă acelaşi lucru cu distanţa sufletească. Redăm în continuare o scrisoare a scriitorului Al. Vlahuţă care exprimă multă căldură, dragoste şi grijă părintească.

„Să trăieşti Mimilică dragă, să fii bună, pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Norocul şi celelalte „pere mălăieţe”, care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevarata fericire în tine răsare şi-n tine înfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea asta e opera de fiecare clipă - când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi... Atâţi câţi merită.

A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară din care se-ngroaşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora.

Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd c-ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!

Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: „Uitaţi-vă la mine!”. Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: „Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti”. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire mai deplină ca o conştiinţă curată.

Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani, ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.

Te îmbrăţişează cu drag,

Al. Vlahuţă

„Când ai împlinit şaptesprezece ani”

Povara neiertării


Un profesor a dat fiecărui student ca temă pentru lecţia de săptămâna viitoare să ia o cutie de carton şi pentru fiecare persoană pe care nu pot să o sufere şi să o ierte să pună în cutie câte o piersică pe care să lipească o etichetă cu numele persoanei respective.

Timp de o săptămână, studenţii au fost obligaţi să poarte cutia cu ei permanent: în casă, la şcoală sau la capătul patului atât timp cât dormeau. Amuzaţi de lecţie pentru început, aceştia au scris o mulţime de nume, amintindu-şi de persoane care i-au supărat încă din copilărie. Pe măsură ce adăugau mai multe nume noi, studenţii au observat că greutatea cutii creştea, împovărându-i.

Mai mult, piersicile aşezate în cutie la începutul săptămânii au început să se descompună, formând o masă lipicioasă care degrada în mod constant cartonul cutiei.

În momentul în care s-au revăzut, studenţii au înţeles lecţia pe care profesorul le-o dăduse: cutia pe care o căraseră cu ei o săptămână întreagă nu era altceva decât expresia greutăţii spirituale pe care oamenii o poartă cu ei atunci când acumulează ură, invidie sau resentimente.

Înainte de a medita asupra greutăţii cutiei cu care ne împovărăm zilnic ar trebui să conştientizăm binefacerile uitării şi ale iertării.

„Cel ce nu iartă păstrează în sine o mândrie care împietreşte. Nu se umanizează, nu realizează comunicarea de la sine la cel ce trebuie iertat şi, în afară de ea, omul pierde condiţia de om. Deci, cel ce nu iartă nu poate intra în Împărăţia iubirii.” (Părintele Dumitru Stăniloae)

„Insulta te va aşeza sub nivelul duşmanului, revanşa te va pune la nivelul său, numai iertarea te va situa deasupra lui.” (Benjamin Franklin)

„Vreţi să fiţi fericiţi pentru moment? Răzbunaţi-vă. Vreţi să fiţi fericiţi pentru totdeauna? Iertaţi.” (Henri Lacordaire)

„Ura te face mai mic, în timp ce iertarea te forţează să creşti dincolo de limitele tale.” (Cherie Carter-Scott)

Mădălina Stâlniceanu, studentă Litere

Părintele Galeriu ne explică rugăciunea domnească:

VIII. „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi”


Rugăciunea dăruită nouă de Mântuitorul ne înalţă mai întâi sufletul, în chip firesc, la împărtăşirea bunurilor duhovniceşti. Ne învaţă să sfinţim Numele lui Dumnezeu, să căutăm Împărăţia Lui, voia Lui, să sfinţim pământul spre a se împlini după chipul cerului. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” – zice Domnul într-un alt cuvânt – „şi toate acestea (referindu-Se la cele trupeşti) se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Astfel, Mântuitorul nu le uită nici pe ale trupului. Nu uită pâinea. Cu ea începe rânduiala celorlalte cereri.

„Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi”. Prin „pâinea cea spre fiinţă” (în greceşte epiousios) ni se dezvăluie legătura de nedesfăcut între pâine şi fiinţă; fiinţa dăinuie prin „pâine”. Mai mult, ni se dezvăluie o realitate încă şi mai adâncă, anume unitatea, comuniunea dintre pâine şi fiinţă. Pentru că existenţa nu e de conceput în izolare, ci în comuniune, în iubire, în jertfă. În comuniune cu aerul pe care-l respir, cu apa pe care o beau, cu pâinea pe care o mănânc. Sfântul Vasile cel Mare spune că făpturile sunt legate unele de altele, sunt unite între ele prin „împreună-pătimire”.

Altfel spus, se sacrifică unele pentru altele. Din adânc, fiecare făptură simte nevoia să trăiască pentru cineva, pentru ceva, pentru fiinţă. Cercetătorii observă: când un iepuraş întinde gura spre o plantă, ea i se oferă, generos, să-i susţină fiinţa. Dar când un suflet păgân se aruncă brutal să o suprime, atunci se închide dureros în ea, se închirceşte şi lăcrimează.

Adânc şi pretutindeni ne întâmpină misterul iubirii, al jertfei; al jertfei care susţine totul; în ultimă instanţă, al jertfei divine. De aceea, oferindu-Se El Însuşi ca „pâine”, a zis Mântuitorul: “Eu sunt Pâinea vieţii... Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu... Adevăr, adevăr zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 6, 48-54)

Astfel, Acela „prin Care toate s-au făcut” (Ioan 1, 3), şi stihiile lumii, şi roadele vieţii, şi pâine, şi strugure, - El devine pâine şi strugure, trup şi sânge, „hrană” şi „băutură” (Ioan 6, 55), spre viaţă. Şi încă mai mult, descoperă că întreaga Lui ofrandă – şi divină, şi umană – nu numai prin trup şi sânge, ci şi prin cuvânt şi adevăr, este hrană „spre fiinţă”. Căci zice iarăşi: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Iar El, Iisus Hristos, este Însuşi Dumnezeu Cuvântul. Şi când tot El, rugându-Se Părintelui Ceresc, rosteşte: „Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17), noi ştim că despre El vorbeşte, pentru că El e Cuvântul Tatălui, este adevărul. Iar noi spunem cu aceeaşi încredinţare neclintită: precum pâinea este hrana trupului, aşa adevărul este pâinea sufletului. Întru toate Iisus Hristos, ca trup şi sânge, cuvânt şi adevăr, este hrană, este viaţă, este euharistie. Şi dacă lupta omenească pentru pâine, pentru cuvânt, pentru cunoaşterea şi mărturia adevărului, adesea ne dezbină, totdeauna pâinea, cuvântul, adevărul, primite prin şi în Hristos, devin împărtăşanie şi ne unesc. Astfel, „pâinea noastră cea spre fiinţă” înseamnă, deopotrivă, pâine a trupului şi pâine a sufletului, înseamnă împărtăşanie, înseamnă taină euharistică.

Dar tâlcuind cererea în întregimea ei: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi” – înţelegem că acest „astăzi” este un cuvânt fundamental. Pe de o parte, el ne fereşte de lăcomia celor din Vechiul Testament, a căror mană, strânsă peste nevoile lor, s-a umplut de viermi şi s-a stricat (Ieşirea 16, 20). Pe de altă parte, el ne descoperă timpul lui Dumnezeu. Dacă, pentru noi, timpul se împarte în: ieri, astăzi, mâine, timpul lui Dumnezeu este un veşnic „astăzi”. De aceea s-a şi spus: numele eternităţii este „astăzi”. Deci, când Mântuitorul ne spune să cerem ca „pâinea cea spre fiinţă” să ni se dea „astăzi”, ne cheamă să gustăm şi să ne îmărtăşim din veşnicie, să ne facem părtaşi veşniciei. Ne învaţă să avem înainte de toate în minte „de-a pururi, ziua cea de azi”. Intrând în casa lui Zaheu, după ce acel vameş îşi mărturiseşte păcatele şi lasă să i se descopere din adâncuri iubirea dăruitoare, pecetea divină din el, Iisus rosteşte: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Luca 19, 9). Iar răstignitului căit de lângă El, îi grăieşte: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43). Oricărui suflet chemat să se ilumineze prin roua lacrimilor căinţei, Dumnezeu îi rosteşte: „Astăzi de vei auzi glasul Meu, nu-ţi împietri inima” (Evrei 4, 7). Iar când sufletul creştin se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului, se roagă: „Cinei Tale celei de taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte”. Şi cu adevărat, acest „astăzi” e o arvună a eternităţii.

14 Octombrie în Iaşi


După cum mulţi dintre noi ştim, 14 octombrie este pentru credincioşii români şi mai ales pentru oraşul Iaşi o zi foarte importantă, sărbătoarea Sfintei Parascheva.

În fiecare an ocrotitoarea Moldovei adună mii de credincioşi din toate părţile ţării în pelerinaj la sfintele ei moaşte şi, în mod tradiţional, la moaştele unui alt sfânt aduse din lumea ortodoxă.

În preajma sărbătorii are loc o procesiune deosibită. Sfintele moaşte sunt scoase din catedrală, apoi purtate pe străzile din jurul ei în cântări şi rugăciuni de un sobor de preoţi şi diaconi veniţi din diferite parohii, în frunte cu Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, sau chiar Prea Fericitul Părinte Patriarh al României, împreună cu arhierei din alte ţări. În final sfintele moaşte sunt aşezate pe esplanada catedralei.

Mulţi credincioşi stau zile întregi la rând pentru a se închina moaştelor, rugându-se pentru mântuire, sănătate şi putere de muncă, iar deseori rugăciunile lor sunt ascultate.

În acest an, la marea sărbătoare a participat şi noul patriarh al României, fost Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Prea Fericitul Părintele nostru Daniel. Datorită demersurilor sale am avut nespusa bucurie să primim moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur aduse de Înalt Prea Sfinţitul Mitroplit Serafim de Stagon şi Meteora împreună cu o delegaţie din Grecia.

Despre Sfânta Parascheva ştim că s-a născut într-un sat al Traciei, numit în vechime, ca şi acum, Epivata. Părinţii fericitei erau de neam bun şi măriţi, având multe averi; mai mult însă îi mărea şi îi îmbogăţea dreata credinţă în Dumnezeu şi viaţa creştină aleasă pe care o duceau. Aceştia dar, dând naştere copilei Parascheva, întâi au renăscut-o prin Sfântul Botez, apoi, înaintând în viaţă, au învăţat-o cum să trăiască bineplăcut lui Dumnezeu.

Încă din copilărie şi până la sfârşitul vieţii, Cuvioasa Parascheva a slujit lui Dumnezeu. O dată, venind de la slujbă, a dat hainele sale noi unui copil sărac din faţa bisericii, iar ea a luat hainele acestuia. Părinţii ei s-au speriat văzând-o în hainele acelea zdrenţăroase, dar ea le-a zis că de bunăvoie a dat hainele acelui copil.

Cuvioasa Parascheva a trăit în mai multe mănăstiri. Mult timp ea a călătorit la locuri sfinte precum cetatea Constantinopol, care era plină de locaşuri cu moaşte de sfinţi, ajungând şi la Ierusalim.

Sfânta Parascheva a trecut la Domnul fiind în vârstă de 25 de ani şi a fost îngropată neştiindu-se viaţa ei sfântă. Prin minune de la Dumnezeu s-au descoperit sfintele ei moaşte, iar acestea se află de peste 350 de ani la Iaşi.

Să ne rugăm şi noi împreună cu mulţimile de pelerini: „Doamne pentru rugăciunile Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, dăruieşte-ne nouă sănătate şi viaţă ferită de toată răutatea şi ne întăreşte cu Duhul Tău cel stăpânitor, ca din adâncul inimilor, cu bucurie să slăvim preasfânt numele Tău în veci. Amin.”

Georgiana Ciobanu, 8A Colegiul Naţional Iaşi

„Calea sfinţilor”

A devenit aproape o tradiţie, ca la Iaşi, de ziua Cuvioasei Parascheva, să fie aduse şi moaştele unui sfânt din afara ţării noastre, dând astfel posibilitatea miilor de pelerini să primească o dublă binecuvântare.

Anul acesta, prin grija Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel, au ajuns la Iaşi o parte din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, fiind şi an comemorativ – 1600 de ani de la trecerea sa la Domnul.

S-a vorbit mult în aceste zile despre sfântul cel cu „gura de aur”, sfântul neîntrecut în oratoria sacră, a căror omilii, deşi au o vechime de peste 1600 de ani, degajă o putere spirituală unică în sufletele cititorilor.

Pe esplanada Palatului Culturii, după pelerinajul „Calea Sfinţilor”, Mitropolitul Serafim de Stagon şi Meteora a evidenţiat o virtute comună sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Parascheva, şi anume răbdarea.

Într-o lume tot mai agitată şi de multe ori intolerantă cu cei din jur, a vorbi despre răbdare este o necesitate. Iar ca predica noastră să mişte inimile ascultătorilor şi să determine voinţa acestora, nu putem omite să amintim de răbdarea sfinţilor.

Viaţa cere oricărui om să aibă răbdare, dar mai ales unui om aşezat în treapta ierarhică cea mai înaltă – arhiepiscop (de Constantinopol, ulterior devenind prima patriarhie în ierarhia Bisericii Ortodoxe). Multitudinea de probleme doctrinare, canonice şi administrative, care nasc adesea dispute aprinse, cer patriarhului să aibă răbdare pentru a nu greşi în rezolvarea lor.

Ce să mai spunem de atitudinea ostilă a împărătesei Eudoxia care adesea cerea „capul lui Ioan”, simţindu-se deranjată de autoritatea sa morală. Desele exiluri ale Sfântului Ioan au presupus multă răbdare din partea sa.

La Sfânta Parascheva, răbdarea este legată mai ales de ispitele vieţii sale sihăstreşti, care impun un autocontrol permanent, căci ispitele pătrund de multe ori cu o subtilitate foarte fină şi dacă te grăbeşti te poţi înşela. La ispitele vieţii sihăstreşti s-au adăugat apoi necazurile bolii, care şi acestea presupun multă răbdare.

M-a impresionat în mod deosebit, argumentarea pe care a făcut-o Mitropolitul Serafim, şi anume:

1) „curcubeul apare după furtună şi vreme rea”

Cu alte cuvinte, prin răbdare, aşteptăm să apară curcubeul, ca un semn de la Dumnezeu. Un profesor pe care l-am avut la Seminarul din Bucureşti zicea despre curcubeu că este „zâmbetul lui Dumnezeu”.

2) „perla nu apare, dacă scoica nu e lovită”

Valorile apar în urma unor sacrificii, uneori foarte mari. Femeia trebuie să suporte durerile naşterii pentru a aduce pe lume om. Scriitorul nu lasă operă valoroasă dacă nu pune suflet din sufletul său. Artistul, prin multă răbdare şi perseverenţă, lasă posterităţii opere durabile.

Iată de ce e necesară răbdarea.

Mesajul acestor doi sfinţi pentru noi este să încercăm a suporta mai uşor nemulţumirile din partea semenilor. În lupta noastră duhovnicească, prin răbdare şi smerenie regăsim calea urmată de sfinţi.

Răbdarea unită cu rugăciunea întăreşte nădejdea, iar nădejdea aduce har şi binecuvântare.

„Strălucirea Ta este mângâierea şi odihna celor ce s-au ostenit pentru Tine în necazuri şi în toate felurile de chinuri. Acestei străluciri mă învredniceşte şi pe mine nevrednicul cu harul şi cu iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în vecii vecilor. Amin.”


Pr. dr. Ioan Chirvasă

Viaţa în Hristos

Zidindu-l dintru început pe om, după chipul şi asemănarea Sa (Facerea 1, 26), Dumnezeu a dorit ca acesta să trăiască întreaga sa viaţă în legătură cu Creatorul său, a dorit ca omul, acea făptură micşorată numai puţin faţă de îngeri (Psalmul 8, 5) să fie asemenea acelora: o fiinţă care neîncetat îl laudă şi neîncetat caută legătura cu El.

Venind pe pământ pentru a înlătura peretele cel din mijloc al vrajbei care îl despărţea pe om de Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos a făgăduit urmaşilor Săi că îşi va face locaş înlăuntrul lor (Ioan 14,23). Vorbind despre acestea, Sfântul Nicolae Cabasila, un sfânt al Bisericii care a explicat poate cel mai bine în literatura patristică modul unirii omului cu Dumnezeu prin intermediul Sfintelor Taine, zice că „Domnul nu a făgăduit creştinilor numai să le stea în ajutor, ci le-a făgăduit că-şi va face sălaş înlăuntrul lor. Când vorbeşte despre unirea noastră cu Dumnezeu, Sfântul apostol Pavel zice că atât ne va covârşi dragostea Lui, încât vom deveni un singur duh (I Cor 6, 17). Căci pe cât de negrăită e bunătatea lui Dumnezeu faţă de oameni, tot pe atât de neîntrecută şi de neajunsă este şi unirea duhovnicească a credinciosului cu Dumnezeu” (Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos).

Viaţa în Hristos începe potrivit Sfinţilor Părinţi în momentul Botezului, prima Sfântă Taină care se administrează creştinilor. În acel moment, spune Sfântul Diadoh al Foticeii, Hristos îşi face locaş în inima omului, adică pătrunde în inima creştinului şi de acolo îi dă puterea de a merge pe calea cea strâmtă care duce la viaţă (Matei 7, 1). Taina Botezului îi dă omului adevăratul sens al vieţii şi îl introduce pe om într-o nouă stare în care voinţa omului trebuie să se focalizeze asupra unirii cu Dumnezeu, asupra dobândirii unei relaţii de filiaţie cu El.

Natura căzută a umanităţii, desfigurând prin păcat natura curată cu care a fost înzestrat omul la crearea sa, îl îndeamnă necontenit pe om să săvârşească faptele trupului, să facă aşadar faptele omului trupesc (Romani 7,14), al omului care în îndepărtare de Dumnezeu caută numai realizarea lui materială şi fericirea pământeană. Viaţă în Hristos are tocmai menirea de a-l scoate pe om din căderea sa şi îi arată omului către ce trebuie să tindă pe pământ. Viaţa aceasta este cu adevărat supranaturală, adică este deasupra naturii căzute a omului. Această nouă dimensiune a existenţei umane, aici pe pământ nu ar fi posibilă fără împreună lucrarea lui Hristos. Lucrarea aceasta teandrică, adică divino-umană se realizează numai în Biserică şi îşi are începutul în Sfintele Taine. Fiecare Sfântă Taină îi dă credinciosului un har specific, har care îl ajută să meargă mai uşor pe calea lui Hristos, cale care îi conferă omului adevărata sa demnitate. Încununarea tuturor Sfintelor Taine este Taina Împărtăşaniei în care credinciosul îndeplineşte îndemnul dat de Mântuitorul Iisus Hristos: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54). Prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei se desăvârşeşte viaţa noastră în Hristos, iar această viaţă este infinit superioară celei pe care o dobândim de la părinţii noştri trupeşti. Contrar acelora spune Sfântul Nicolae Cabasila „din clipa în care ne-a dat viaţă şi ne-a întărit, Mântuitorul nu ne mai lasă singuri, ci rămâne veşnic întru noi, unit cu noi şi ne face tot mai vii şi mai tari. Căci despărţindu-te de părinţi, ajungi să trăieşti mai departe, dar din clipa despărţirii de Hristos ai ajuns în latura morţii” (Despre viaţa în Hristos).

Sfintele Taine sunt izvorul vieţii noastre duhovniceşti şi numai prin intermediul lor credinciosul trăieşte adevărata viaţă. În cadrul Bisericii, membrii ei, adică credincioşii botezaţi în numele Sfintei Treimi pot dobândi numai prin ele cunoştinţa dumnezeirii şi pot afla numai astfel modul unirii omului cu Dumnezeu. Sfântul Serafim de Sarov spunea în una din scrierile sale că scopul vieţii creştine este dobândirea Sfântului Duh, iar Sfântul Duh este uşa de intrare în viaţa adevărată: viaţa în Hristos. Sfântul Duh ni-L descoperă nouă pe Hristos şi ne dă puterea de a merge pe calea Lui. Această descoperire şi putere dată de Sfântul Duh ni se dau nouă prin Sfintele Taine. Prin mijlocirea lor, spun Sfinţii Părinţi, Hristos vine la noi şi Îşi face sălaş în sufletul nostru care devine astfel una cu Hristos. „Hristos sugrumă păcatul din noi, ne dă din însăşi viaţa Sa şi din propria Sa desăvârşire, ne face părtaşi la biruinţa Sa” (Sfântul Nicolae Cabasila).

Pr. Daniel Duca

Clement Alexandrinul „Cum trebuie să ne purtăm faţă de mâncări”[1]

„Ceilalţi oameni trăiesc ca să mănânce, cum trăiesc negreşit şi animalele cele necuvântătoare, a căror viaţă nu este decât stomacul; nouă, însă, Pedagogul ne porunceşte să mâncăm, ca să trăim. Lucrul nostru de căpetenie nu ne este hrana şi nici plăcerea scop; hrana ne este dată ca să putem trăi pe acest pământ, pe care Pedagogul ne conduce spre nemurire.

Mâncarea trebuie să fie simplă şi nu aleasă, potrivită cu credinţa cea adevărată, aşa cum se cuvine unor copii simpli şi nemofturoşi; trebuie să fie o mâncare, care să ne ajute să avem viaţă, nu să ne desfătăm. Iar viaţa constă din două lucruri: din sănătate şi din putere; iar acestora le este potrivită o mâncare uşoară, folositoare şi digestiei şi trupului, ca să nu se îngraşe. Mâncarea simplă ajută la creşterea trupului, la sănătatea lui, şi-l face să fie puternic, atât cât trebuie; mâncarea simplă nu-i nepotrivită, nu-i primejdioasă şi ticăloasă, aşa cum este regimul de hrană pentru atleţi.” (I, 1.4; 2.1, p. 228-229)

„Mâncăcioşii, amestecând toate aceste alimente cu dresuri, rămân cu gura căscată în faţa mâncărilor gătite. Îşi procură, pentru satisfacerea lăcomiei lor, pe toate câte le hrăneşte pământul, adâncul mării şi lărgimea văzduhului. Lacomii, aceşti scormonitori, par a aduna ca şi cu o plasă absolut tot ce e pe lume, pentru a-şi satisface plăcerile lor. Mâncăcioşii stau lângă tigăile sfârâitoare şi-şi irosesc întreaga lor viaţă în jurul piuliţei şi pisălogului, mâncând totul ca şi focul lemnele. Dar chiar mâncarea cea uşoară, pâinea, şi pe aceea o fac mai slabă; scot din bobul de grâu partea hrănitoare, ca şi cum ceea ce este necesar pentru hrană ar fi o ocară adusă plăcerii.” (I, 3.2, p. 230)

„Cei lacomi la mâncare n-au aflat că Dumnezeu i-a pregătit creaturii Sale, adică omului, hrană şi băutură ca să trăiască, nu ca să se desfăteze. Da, trupurile n-au nici un folos de pe urma mâncărilor felurite şi bogate; dimpotrivă, cei care mănâncă cele mai slabe mâncări sunt mai puternici, mai sănătoşi şi mai de ispravă, aşa cum sunt slugile faţă de stăpâni, lucrătorii de pământ faţă de moşieri; şi nu sunt numai mai puternici, dar şi mai cu judecată, aşa cum sunt filozofii faţă de bogaţi. Că filozofii n-au acoperit mintea cu mâncări, nici n-au rătăcit-o cu plăceri.” (I, 5.1-2, p. 231)



[1] Pedagogul, în „Scrieri” partea I, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1982.

Bogăţie şi mântuire

Tema bogăţiei este des întâlnită în Sfânta Evanghelie. Pe lângă bogatul căruia i-a rodit ţarina din belşug, avem şi pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, în care se vede aceeaşi indiferenţă a bogatului faţă de săracul de la poarta sa. De asemeni s-a adresat Mântuitorului un tânăr bogat, cu întrebarea „Ce să fac pentru a moşteni viaţa veşnică?”, iar după primirea răspunsului a plecat supărat acasă. Era total nemulţumit şi probabil regreta că s-a adresat Domnului cu această întrebare.

Mai există desigur şi alte situaţii în Sfânta Evanghelie legate de problema bogăţiei. Fiind o problemă atât de importantă, desigur că nici Sfinţii Părinţi n-au trecut-o cu vederea.

Sfântul Ioan Gură de Aur îi are mereu în vizor pe bogaţi, iar Clement Alexandrinul le-a dedicat şi o lucrare intitulată: „Care bogat se va mântui?”.

În omiliile sale, Sfântul Vasile cel Mare se leagă de bogatul căruia i-a rodit ţarina: „Pământul nu-i produce roade, ci îi odrăsleşte suspine; nu-i adună belşug de roade, ci griji, necazuri şi încurcătură groaznică. Se plânge, la fel cu cei săraci. Oare cel strâmtorat de sărăcie nu dă drumul aceluiaşi strigăt: «Ce voi face? De unde hrană? De unde haine?» Aceleaşi cuvinte le rosteşte şi bogatul: «Ce voi face?» Se tânguie, măcinându-i-se inima de griji.Ceea ce bucură pe alţii, aceea îl mistuie pe lacom. Nu-l bucură toate bogăţiile de care îi este plină gospodăria, ci îi pişcă sufletul bogăţia ce stă pe afară şi nu mai încape în hambarele sale, ca nu cumva, aruncându-şi privirea la cei din jurul lui, să aibă prilej să facă vreun bine celor nevoiaşi. Mi se pare că boala sufletului lacomului se aseamănă cu patima mâncăcioşilor care voiesc mai bine să crape de prea multă mâncare, decât să dea celor lipsiţi ce le rămâne”[1].

Sfântul Vasile surprinde lipsa totală de înţelepciune în administrarea bunurilor materiale, care de fapt vin de la Dumnezeu, pentru a da şi bogatului posibilitatea de a-şi mântui sufletul, făcând milostenii. Numai că, bogatul nu se gândeşte câtuşi de puţin la milostenie, ci se închide în sine, gândind că totul i se cuvine. Dar iată zbuciumul mare al bogatului: „Încui toate avuţiile tale cu uşi şi cu zăvoare, şi după ce le-ai sigilat cu peceţi, priveghezi, cuprins de griji, te sfătuieşti cu tine însuţi, luându-te ca sfetnic pe tine, nebunule, şi te întrebi: «Ce voi face?» Uşor îţi era să răspunzi aşa: «Voi sătura sufletele celor flămânzi, voi deschide hambarele şi voi chema pe toţi nevoiaşii. Voi imita pe Iosif în cuvântul său despre iubirea de oameni»”[2].

Dar iată în continuare şi partea parenetică a omiliei: „Să dea Dumnezeu să nu păţeşti şi tu ca acest bogat? Pentru asta s-a scris, în Evanghelie, pilda bogatului, ca să fugim de asemănarea cu el. Imită, omule, pământul! Fă roade ca el. Nu te arăta mai rău decât pământul cel neînsufleţit”[3].

Observăm aici prezent în omilia Sfântului Vasile cel Mare principiul natural – foarte important în educaţie. Marii pedagogi – Comenius, Pestalozzi – au scris mult în privinţa aceasta. El înseamnă de fapt să observăm cu atenţie ceea ce se petrece în natură şi să ne fie învăţătură de minte. De aceea spune Sfântul Vasile cel Mare: „Imită, omule, pământul!”. Pământul care se lasă călcat în picioare, batjocorit şi dispreţuit de către toţi, dar care în cele din urmă ne hrăneşte pe toţi. Exemplul său poate fi demn de urmat pentru toţi oamenii: adică să fie smeriţi şi să aducă roade în acelaşi timp.

Revenind la problema bogăţiei, mai trebuie adăugat faptul că ea nu este rea în sine, dar prezintă riscuri majore pentru mântuire, fapt pentru care şi zice Mântuitorul: „Iată cât de greu vor intra bogaţii în împărăţia lui Dumnezeu, căci mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului decât bogatul să intre în împărăţia lui Dumnezeu!”

Expresia aceasta ar putea fi interpretată greşit, în sensul că religia creştină ar fi împotriva prosperităţii, a progresului şi a bunăstării. Dar textul cu bogatul căruia ia rodit ţarina din belşug, ne ajută în clarificarea unor lucruri, şi anume:

- pământul rodeşte din belşug pentru că Dumnezeu i-a lăsat această însuşire, care nu e rea;

- faptul că bogatul se gândeşte să strângă toate roadele de pe câmp, iarăşi nu este de condamnat, ci dimpotrivă;

- răul ia naştere în mintea bogatului, care are o gândire egoistă, nu socială;

Prin urmare, bogăţia trebuie privită ca un dar de la Dumnezeu, dar nu trebuie să gândim că totul este pentru noi, ci Dumnezeu ne dă mult pentru ca şi noi să oferim mai departe mult, căci altfel bogăţia devine o piedică majoră pentru mântuire.

Gândirea egoistă este de fapt un soi de ateism – adică nu mai recunoşti lucrarea lui Dumnezeu în viaţa ta, ci consideri că bunurile ţi le-ai realizat tu singur. Cu alte cuvinte îl negi pe Dumnezeu şi pe de altă parte nu ai câtuşi de puţină dragoste faţă de aproapele.

Bogăţia trebuie pusă în slujba comunităţii şi nu folosită inutil, cum se întâmplă şi astăzi cu oamenii care irosesc sume colosale pentru lucruri fără importanţă. În contrast cu aceştia sunt o mulţime de pensionari, ce nu-şi pot acoperi nici cheltuielile pentru medicamente şi întreţinerea locuinţei, ca să nu mai vorbim de un trai decent. Trebuie amintite şi familiile cu mulţi copii, dar posibilităţi financiare reduse, care din această cauză nu-şi pot înscrie copiii la şcoli de elită, deşi capacităţile lor intelectuale sunt pentru asemenea şcoli.

Rare sunt cazurile de oameni bogaţi care să caute asemenea persoane. Din păcate mulţi preferă zbuciumul şi frământarea permanentă în locul liniştei interioare şi bucuriei sfinte de a ajuta pe alţii. S-a zis de către unii înţelepţi că omul rămâne cu ceea ce împarte, nu cu ceea ce păstrează şi adună. Iată şi îndemnul Sfântului Vasile cel Mare în acest sens: „Vedeţi, bogaţilor, ce sfârşit are iubirea de avuţii şi încetaţi de a mai fi împătimiţi după averi! Cu cât eşti mai iubitor de avuţie cu atât caută mai mult să nu laşi după tine nimic din cele ce ai. Fă ca toate să fie ale tale! Ia-le pe toate cu tine! Nu lăsa străinilor bogăţia ta.”[4] Şi mai departe: „Pleacă din lume îmbrăcat cu toate bogăţiile tale! Fă-ţi podoabă bogăţia ce o ai! Să o ai cu tine! Ai încredere în bunul sfătuitor, în Hristos, Care te-a iubit, Care a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui.”[5]

Pr. dr. Ioan Chirvasă



[1] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia pentru bogat, în „Scrieri”, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 400.

[2] Ibidem, p. 401.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem, p. 420.

[5] Ibidem, p. 421.

Dicţionar religios

1) ADORARE – reprezintă cultul suprem, care îl aducem numai lui Dumnezeu, ca Cel de la Care provine totul, deci Izvorul vieţii şi al sfinţeniei omului. Termenul este superior prin conţinut celui de cinstire sau venerare.

2) ANATEMA – blestem. Termenul este întâlnit în special în perioada sinoadelor ecumenice; prin el erau condamnate ereziile şi învăţăturile false iar ereziarhii erau excluşi din Biserică.

3) ANTIMIS – obiect liturgic ce se păstrează pe Sfânta Masă, în altar; este o bucată de pânză de in pe care este imprimată scena punerii în mormânt a Domnului. Fiecare antimis poartă semnătura episcopului şi fără el nu se poate oficia Sfânta Liturghie. Antimisul conţine într-un buzunăraş special o părticică din moaştele unui martir al lui Hristos.

4) APOLOGET – apărător (susţinător pe bază de argumente) al credinţei. Secolul II este considerat secolul apologeţilor, în confruntarea învăţăturii creştine cu iudaismul şi păgânismul.

5) APOSTAZIE – lepădare de credinţă, de obicei în urma unei presiuni, ameninţări. Apostazia este un păcat împotriva credinţei, ca virtute teologică.

6) ARIANISM – învăţătură greşită emisă de Arie (preot din Alexandria Egiptului), potrivit căreia Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu născut din veşnicie, ci este o creatură a lui Dumnezeu.

7) ASCEZĂ – exerciţiu duhovnicesc având ca scop despătimirea, urmată de iluminarea duhovnicească. Exemple de exerciţii de asceză: post, metanii, privegheri etc.

8) AXION – cântare din timpul Sfintei Liturghii, ce se cântă după epicleză. Această cântare este închinată Maicii Domnului şi începe prin cuvintele „Cuvine-se cu adevărat...” (sau „Vrednică eşti...”) care sunt şi traducerea exactă a termenului grec „axios”.

9) AZIMĂ – pâine nedospită pe care o consumau evreii la Paşte. Noi ortodocşii, spre deosebire de romano-catolici, folosim la Sfânta Euharistie pâine dospită – artos – după cum s-a folosit în Biserica Creştină de la începuturile sale.

Poveţe de la Părinţi


„Unde este Dumnezeu? Acolo unde este lăsat să intre” (Nicolae Steinhardt)


„Ce putere are păcatul acolo unde este pocăinţă? Şi la ce foloseşte dragostea, unde este trufie?” (Avva Ilie)


„Nu se poate zidi o casă de sus în jos, ci de la temelie către acoperiş.

Temelia este aproapele, pe care trebuie să-l câştig şi să-i fiu de folos mai întâi. De el atârnă toate poruncile lui Hristos.” (Avva Ioan cel Pitic)


„Oricât de fără preţ am fi în ochii oamenilor, să ne bucurăm dacă vom găsi preţuire în ochii lui Dumnezeu” (Avva Ioan cel Pitic)


„Lucrurile, situaţiile, ascund în ele socoteli dumnezeieşti, cu tot atâtea raze ale Minţii supreme. Credinciosul care le descoperă din lucruri şi situaţii, pe firul lor se suie din lume la cunoaşterea lui Dumnezeu.” (Părintele Arsenie Boca)


„Viaţa duhovnicească este totuşi viaţa noastră cea de toate zilele, dar purtându-ne în toate mărunţişurile ei după Duhul lui Dumnezeu” (Părintele Arsenie Boca)


„Dacă, dojenind pe cineva, îţi stârneşti mânia, îţi satisfaci propria ta patimă. Nu te pierde pe tine ca să-i salvezi pe alţii.” (Avva Macarie Egipteanul)


„Spuneau, despre avva Macarie cel Mare, că a devenit cum scrie în Scriptură,
«un dumnezeu pe pământ»,căci aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot aşa avva Macarie acoperea greşelile pe care le vedea, prefăcându-se că nu le vede, şi pe cele pe care le auzea, prefăcându-se că nu le aude.” (Avva Macarie Egipteanul)


„Fratele a întrebat:
«Ce fac posturile şi vegherile?» Bătrânul îi răspunde: «Fac sufletul smerit, pentru că este scris: Uită-te la smerenia şi la truda mea şi iartă-mi toate păcatele. Dacă sufletul dă asemenea roade, şi Dumnezeu se apleacă spre el, datorită lor.»” (Avva Moise)


„Ascultare pentru ascultare. Dacă Îl asculţi pe Dumnezeu şi Dumnezeu te ascultă pe tine.” (Avva Mios)


„Fructul, a ceea ce vei răbda cu înţelepciune, îl vei găsi la ceasul rugăciunii.” (Avva Nil)


„După cum soldaţii împăratului, stând drepţi, nu pot privi nici în dreapta nici în stânga, tot aşa şi omul, dacă stă drept în faţa lui Dumnezeu şi priveşte înainte, cu teamă, în fiecare ceas, nu se sperie de duşman.” (Avva Serapion)


„După cum sămânţa nu poate fi în acelaşi timp şi plantă, tot aşa noi nu putem fi în acelaşi timp înconjuraţi de slava omenească şi cu rod ceresc.” (Amma Sincletica)


„Aşa cum o corabie nu se poate construi fără cuie, tot aşa omul nu se poate mântui fără smerenie.” (Amma Sincletica)

Selectate de Camelia Apostoaie, studentă Farmacie

Mărturisitori în închisorile comuniste

Când ne gândim la martiri, ne formăm în minte imaginea imperiului roman păgân care a persecutat crunt pe creştinii din primele trei veacuri. Dar trebuie să ştim că mărturisitori ai lui Hristos au fost în toate locurile unde s-a vestit cuvântul Evangheliei de-a-lungul istoriei.

O perioadă foarte grea pentru noi, creştinii ortodocşi, a fost cea a regimului comunist din multe ţări ortodoxe. Mii de studenţi, preoţi, monahi sau oameni de cultură au fost persecutaţi prin închiderea în închisori, muncă forţată şi sărăcie. „Vina” a fost pentru mulţi dintre ei credinţa creştină.

Mătanie de Radu Gyr

Doamne, fă din suferinţă
pod de aur, pod înalt

şi din lacrimă, velinţă
pentr-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
faguri facă-se şi vin,
din înfrângeri scări şi trepte,
din căderi urcuş alpin.

Din veninul strâns în cană,

fă miresme ce nu pier
şi din fiecare rană,
o cădelniţă spre cer.

Crezul de Radu Gyr

Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe,

să sune scrâşnetul hain

şi mii de lacăte la uşe –

eu cum am fost, aşa rămân.

Surpaţi asupră-mi munţi şi ape,

puteţi chiar să mă spânzuraţi.

Cu grele, negre târnăcoape

credinţa nu mi-o sfărâmaţi.


Târâţi-mă, de vreţi, sub şanţuri

şi îngropaţi-mi trupul stins.

Eu sunt ca Făt-Frumos din lanţuri,

Puteri adânci de neînvins.


Puteţi să năpustiţi tot iadul

ca să mă frângă până-n miez.

Eu stau în viscole ca bradul

şi tare, tare ca un crez.



Portretul Sfântului Apostol Pavel în cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur

„Pe toţi sfinţii îi iubesc, dar mai ales pe fericitul Pavel, vasul alegerii, trâmbiţa cea cerească, nuntaşul lui Hristos” (Omilia la II Corinteni 11, 1).

Prin aceste admirabile cuvinte, ce răsuna de peste veacuri, Sfântul Ioan Gură de Aur şi-a arătat devotamentul său aparte pentru Sfântul Apostol Pavel şi operele sale, fapt remarcabil pentru oricare dintre cititorii vastei sale opere. Această profundă relaţie (exprimată adesea de sfântul Ioan prin cuvântul filtron – iubire entuziastă, dragoste fierbinte) leagă pe apostol cu cel mai fervent interpret al său, căci „cei ce se iubesc cu adevărat, aceia cunosc cele ale iubiţilor mai înainte de toţi, deoarece le poartă de grijă.” (Omilii la Epistola către Romani)

Dintre toţi autorii inspiraţi, sfântul Apostol Pavel se bucură de cinstire deosebită în scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur. Sfântul Apostol Pavel este „vas ales, biserica lui Dumnezeu, gura lui Hristos, lira Duhului, dascălul lumii, cel ce a înconjurat pământul şi marea, cel ce a smuls spinii păcatelor, cel ce a aruncat seminţele credinţei, acela mai bogat decât împăraţii, mai puternic decât bogaţii, mai tare decât ostaşii, mai filosof decât filosofii, mai bun vorbitor decât toţi retorii, cel ce nu avea nimic şi stăpânea totul.” (Omilia VI la săracul Lazăr) În toate acţiunile pe care le săvârşea, cu fapta ori cu vorba, el a fost neîncetat călăuzit de harul Duhului Sfânt, „care lucra prin el şi care toate le biruia.” (Omilia VI la Epistola I către Corinteni)

Sfântul Ioan Gură de Aur a avut o intimă legătura sufletească cu apostolul, trecut la Domnul cu trei veacuri înainte de el, pe care adesea, obişnuia să-l aducă la viaţă atunci când citea şi interpreta operele sale. În scrierile sale putem identifica o degajată preocupare asupra persoanei lui Pavel, incluzând evaluarea personalităţii apostolului, lauda bogatelor sale virtuţi, apărarea acestuia în ceea ce priveşte „slăbiciunile” sale, împotriva calomniatorilor. În multe opere ale sale, Sfântul Ioan Gură de Aur nu ne prezintă altceva decât o galerie de icoane ale apostolului. O astfel de icoană, este „zugrăvită” magistral în omiliile sale despre pocăinţă, unde apostolul Pavel este „cetăţeanul cerului, cel de formă îmbrăcat cu trup, stâlpul Bisericii, îngerul cel pământesc, omul cel ceresc! Cu cât drag zăbovesc lângă Pavel, contemplându-i frumuseţea virtuţii lui! Nu-mi veseleşte atât faţa răsăritul soarelui şi săgetarea razelor lui strălucitoare, cât îmi luminează mintea chipul lui Pavel! Soarele luminează feţele, Pavel, însă, ne urcă pe aripile lui la bolţile cerurilor; ne urcă sufletul mai sus decât soarele, mai sus decât luna!” (Omiliile despre pocăinţă)

Sfântul Ioan Gură de Aur a lasăt moştenire (iar Biserica, a păstrat) un imens volum de scrieri, incluzând peste 250 de omilii la epistolele sfântului apostol Pavel, acoperind toate cele paisprezece epistole, inclusiv cea către Evrei. De asemenea, se mai păstrează optsprezece omilii la diferite pasaje din epistolele pauline, aparte de setul de omilii la fiecare epistolă, ce au fost predicate la diverse ocazii. În plus, ni s-au păstrat peste 50 de omilii la Faptele Apostolilor (şi alte cuvântări ocazionale la Fapte), în care Pavel, aşa cum era de aşteptat, joacă un rol cheie. Un interes aparte al cercetării contemporane îl au cele şapte minunate cuvântări de laudă la adresa sfântului Apostol Pavel. Ele au fost ţinute în Antiohia la un timp, ce nu se poate preciza cu exactitate, şi sunt un monument etern de înaltă admiraţie şi profundă veneraţie, pe care autorul le simţea faţă de marele apostol al neamurilor. Citind aproape fără încetare scrierile acestuia şi alegându-şi-l ca pildă de urmat pentru sine, iar prin neîntrerupta citire a scrierilor lui închipuindu-şi-l parcă întotdeauna prezent înaintea ochilor săi, el a reuşit să redea un portret atât de frumos, atât de complet şi atât de impozant despre sublima personalitate şi măreaţa activitate a acestuia, cum nimeni altul nu a putut şi nu va putea vreodată să realizeze unul similar. De aceea, aceste omilii s-au bucurat de la început de admiraţia tuturor celor ce le-au citit sau ascultat. Ba încă un vechi traducător al lor în limba latină, anume Anianus, credea că aici sfântul Pavel nu a fost numai descris, ci chiar sculat oarecum din mormânt spre a da din nou o pildă vie de perfecţiune creştină.

Ionuţ Bădiliţă, student Teologie

Părintele Sofian Boghiu

Colecţia ,,Duhovnici români contemporani” a Editurii Bizantine[1] ne propune prin descrierea vieţii Părintelui Sofian Boghiu, o nouă icoană a cum trebuie să fie şi vieţile noastre, a celor ce locuiesc în „pustiul oraşelor”.

Duhovnic al Mănăstirii Antim din mijlocul Bucureştiului, Părintele Sofian Boghiu este un mare pictor de biserici (nu numai în România ci şi în Orientul Apropiat), expert al Patriarhiei în realizarea devizelor picturilor bisericilor (fără a păstra nici un ban pentru el). El a fost în ultimii 45 ani de viaţă şi stareţul Mănăstirii Antim, unde a luat parte la mişcarea „Rugul aprins”.

Blândeţea, vocea dulce ca mierea, milostenia, nevoinţa duhovnicească, răbdarea în scaunul de spovedanie în noapte târziu, închisoarea comunistă, slujirea la Sfântul Altar – toate acestea l-au întărit pe Părintele Sofian.

Părintele s-a născut în Basarabia pe malul Prutului: „parcă eram pe malul Ghenizaretului”. Copilăria a fost simplă; a fost unul din cei şase copii din familie. După patru clase, a plecat la o mănăstire în Basarabia – doi ani, apoi la Episcopia Bălţi – doi ani, la Mănăstirea Dobrusa din Basarabia unde a fost şi elev la Şcoala de Muzică. Apoi a plecat la Mănăstirea Cernica – în 1932, la Seminar (unde a învăţat latina, franceza şi greaca).

Când ruşii au ocupat Basarabia, Părintele a ajuns la Huşi, apoi la Mănăstirea Căldăruşani, unde a început să picteze icoane. În toamna anului 1940 a intrat la Belle Arte la Bucureşti şi la Teologie. El locuia la căminul de studenţi de la Mănăstirea Antim. Lucrarea sa de licenţă în Teologie a avut titlul „Chipul Mântuitorului în iconografia orientală, de la începuturi până în secolul al IV-lea”.

Între anii 1945-1948, s-au desfăşurat conferinţele cu titlul „Rugul Aprins” la Mănăstirea Antim, în clădirea vechii stăreţii sau pe treptele de la intrarea în biserică (atunci când comuniştii încuiau uşile încăperilor), unde se aduna multă studenţime, în fiecare duminică după-amiaza.

În 1948, părinţii de la Antim devin incomozi pentru comunişti şi Părintele Sofian se mută la Mănăstirea Neamţ. Devine profesor de pictură pentru seminariştii de la Neamţ, lucrând cu ei pictura de la Mănăstirea Plumbuita.

În anul 1958, în plină activitate pe şantierele de pictură, părintele este arestat, împreună cu alţi opt. A fost deţinut timp de 6 ani şi 45 de zile – pe la Canal, Jilava, Aiud şi Bălţile Brăilei. „Suferinţa închisorii era mai mică decât cea trăită de cei liberi – datorită regimului comunist”.

A urmat porunca Patriarhului Iustinian ca Părintele Sofian să picteze Biserica satului Pipirig – Neamţ, Mănăstirea Negru Vodă din Bucureşti şi Mănăstirea Dealu, lucrând în acelaşi timp şi ca profesor de pictură la Mănăstirea Neamţ.

Părintele Sofian a învăţat „Rugăciunea lui Iisus” de la Părintele Ioan Kulighin, duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiaţi amândoi din Rusia şi găzduiţi la Mănăstirea Cernica. „Părintele Ioan era un fel de părintele Cleopa de la noi, era un rugător autentic al rugăciunii lui Iisus” (Părintele Ioan o deprinsese de la Mănăstirea Optina, din Nordul Moscovei, pe la 1917). „La el, chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimă; se ruga şi când vorbea şi când slujea, şi când mânca, şi când mergea; şi în somn se ruga”.

Părintele Sofian ne învaţă că rugăciunea nu trebuie făcută numai cu buzele ci să lepădăm „grija cea lumească” în timpul rugăciunii, mintea să nu colinde. Rugăciunea este vorbirea noastră cu Dumnezeu, care este Duh, Minte, Înţelepciune. Rugăciunea trebuie făcută cu evlavie, cu inima curată.

Orice loc în care ne rugăm lui Dumnezeu este sfânt (aşa cum era în zona Rugului Aprins pentru Moise).

Prin simţuri vine sminteala, închide-te în inimă când te rogi.

Rugăciunea trebuie făcută cu stăruinţă ca şi rugăciunea cananeencei pentru vindecarea fiicei sale îndrăcite, ca a orbului Bartimeu.

Rugăciunea este primită mai grabnic atunci când este însoţită de post, milostenie şi viaţă fără prihană, când luăm în ajutor pe Maica Domnului şi pe sfinţii lui Dumnezeu sau când se roagă mai mulţi credincioşi împreună (Sfântul Apostol Petru a fost eliberat din temniţă prin rugăciunile neîncetate ale mai multor credincioşi).

Să nu cerem lucruri netrebnice de la Dumnezeu, să-I cerem bunătate sufletească şi smerenia inimii („învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” Matei 11, 29). Să-I cerem dreapta socoteală, râvna pentru citirea Sfintei Scripturi, pentru înţelegerea ei şi pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu; să-I cerem harul Duhului Sfânt şi mântuirea sufletelor noastre.

Să-I cerem lui Dumnezeu cele pe care numai El ni le poate da; să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga nouă.

Cel care nu se roagă este foarte uşor poticnit şi cade în ispită şi în păcate, neavând nici o legătură cu Dumnezeu. Nu are nici o putere în lupta cu ispitele vieţii. Este ca un ostaş fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o trestie care se clatină încotro bate vântul, numai către Dumnezeu nu se pleacă să-L întrebe şi să-I slujească.

Sfântul Ambrozie al Milanului spune: „Cel care nu se roagă zace în împărăţia materiei, nu este scris în Cartea Vieţii din Ceruri şi nu are loc în Împărăţia lui Dumnezeu.”

„Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.” (Marcu 11, 24)

Trebuie să ne încheiem rugăciunea cu aceste cuvinte: „Doamne, Tu care ştii toate, ajută-mi ca rugăciunea pe care o fac înaintea Ta să se împlinească după voia Ta cea sfântă! Doamne facă-se voia Ta în viaţa mea.”

„Rugăciunea minţii” sau „a inimii” este o rugăciune scurtă, plină de putere, care vine de la Mântuitorul Hristos şi de la Sfinţii Apostoli: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Este rugăciunea de chemare a Domnului.

„Orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul.” (Ioan 14, 13)

Această rugăciune are menirea să ne ajute a ne curăţi mintea şi inima de gândurile şi poftele netrebnice.

Aceste idei şi altele de acest fel ni le împărtăşeşte Părintele Sofian în cartea „Părintele Sofian”.

Conf. dr. C. Bradea – medic primar



[1] Ioana Iancovescu, Constanţa Costea, Părintele Sofian, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2007.