Prezenţa Învierii

Bucureşti – 30 iulie 2007. Moartea Preafericitului Patriarh Teoctist.

Miercuri seara plecăm din Iaşi cu un microbuz. Ajungem după miezul nopţii în curtea Patriarhiei. Ne aşezăm cu sfială la rând. Nu ştiu multe despre Patriarhul care a păstorit Biserica Ortodoxă Română timp de 19 ani – eu nu am împlinit încă 23. Ştiu doar că trecerea sa la Domnul nu era aşteptată atât de curând (deşi era în vârstă) şi că mii de oameni din ţară s-au îndreptat în acele zile spre capitală, tocmai pentru „a-şi lua rămas bun” de la Sfinţia sa (aşa cum a precizat mass-media în acea perioadă).

Aflu mai multe despre Preafericitul de la emisiuni radio şi de televiziune – când şi unde s-a născut, unde a fost călugărit, cum a ajuns pe cea mai înaltă treaptă din ierarhie – dar mărturia preoţilor pe care i-am văzut şi i-am auzit slujind în biserică şi cea a oamenilor alături de care am stat la rând pentru a ajunge la sicriul său cred că spune mai mult. Poate că unii au venit doar din curiozitate sau pentru că a fost considerat un moment important; poate, dar nu toţi. Am auzit o bătrâna care, stând jos, rezemată de un gard, înfrigurată, spunea: „Am suferit, m-am îmbolnăvit foarte tare şi am venit la Părintele Patriarh ca să-mi citească rugăciuni şi după aceea m-am făcut bine” şi plângea. Am rămas impresionată. A venit din recunoştinţă, pentru a-i mulţumi. Poate că asta e tot ceea ce trebuie noi (poporul creştin ortodox român) să ştim despre Preafericitul Teoctist: că a fost un slujitor al lui Hristos şi al credincioşilor pe care i-a păstorit, rugându-se pentru toţi, că a încercat să ne păstreze uniţi. Dar mai ales, pentru că a ştiut cum să procedeze în vremuri de prigonire a Bisericii pentru ca nimeni să nu ne fure cel mai frumos şi mai de preţ dar: credinţa ortodoxă – pe care Domnul Hristos, Mântuitorul nostru, ne-a adus-o.

Am şi eu ocazia să-i sărut mâna şi să sărut Sfânta Evanghelie, (mare, frumoasă, cu coperţi aurite şi icoana «Învierii» pe ea)... Înviere, da, asta puteai să vezi pe chipul Preafericitului: lumină şi fericire. Parcă ar fi zâmbit, ca atunci când îl vedeam la televizor ţinând predica în zile de Praznic Împărătesc şi vorbea cu dragoste despre Mântuitorul. Aşa mi s-a părut, asta am simţit în acele câteva zeci de secunde în care am putut să mă apropii de Preasfinţia sa şi atunci m-am rugat. Până atunci, mă rugasem pentru «veşnica lui pomenire», dar atunci, m-am rugat pentru noi (i-am cerut Preafericitului să se roage pentru mântuirea noastră). M-am rugat şi după aceea şi în prezent, ca Dumnezeu «să-l pomenească întru Împărăţia Sa». Şi sper că va ajunge alături de Sfinţi pentru a ne putea ocroti şi ajuta şi de acolo cu rugăciunile sale. E adevărat că sunt mulţi sfinţi pe care îi amintim în rugăciunile noastre ca mijlocitori către Domnul, dar cu cât avem mai mulţi „cunoscuţi” (plăcuţi şi iubiţi) ai Împăratului, cu atât ne va fi mai uşor să ajungem la El.

Să purtăm în suflete, cu îndatorire morală, icoana Părinţilor noştri care ne descoperă calea spre Împărăţia Cerurilor şi îndreaptă paşii noştri pentru a nu o părăsi.

«Pe Preafericitul Părintele nostru Patriarh Teoctist, să-l pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa.» Amin.

Mihaela-Gabriela Timofte, studentă Litere