Părintele Sofian Boghiu
Duhovnic al Mănăstirii Antim din mijlocul Bucureştiului, Părintele Sofian Boghiu este un mare pictor de biserici (nu numai în România ci şi în Orientul Apropiat), expert al Patriarhiei în realizarea devizelor picturilor bisericilor (fără a păstra nici un ban pentru el). El a fost în ultimii 45 ani de viaţă şi stareţul Mănăstirii Antim, unde a luat parte la mişcarea „Rugul aprins”.
Blândeţea, vocea dulce ca mierea, milostenia, nevoinţa duhovnicească, răbdarea în scaunul de spovedanie în noapte târziu, închisoarea comunistă, slujirea la Sfântul Altar – toate acestea l-au întărit pe Părintele Sofian.
Părintele s-a născut în Basarabia pe malul Prutului: „parcă eram pe malul Ghenizaretului”. Copilăria a fost simplă; a fost unul din cei şase copii din familie. După patru clase, a plecat la o mănăstire în Basarabia – doi ani, apoi la Episcopia Bălţi – doi ani, la Mănăstirea Dobrusa din Basarabia unde a fost şi elev la Şcoala de Muzică. Apoi a plecat la Mănăstirea Cernica – în 1932, la Seminar (unde a învăţat latina, franceza şi greaca).
Când ruşii au ocupat Basarabia, Părintele a ajuns la Huşi, apoi la Mănăstirea Căldăruşani, unde a început să picteze icoane. În toamna anului 1940 a intrat la Belle Arte la Bucureşti şi la Teologie. El locuia la căminul de studenţi de la Mănăstirea Antim. Lucrarea sa de licenţă în Teologie a avut titlul „Chipul Mântuitorului în iconografia orientală, de la începuturi până în secolul al IV-lea”.
Între anii 1945-1948, s-au desfăşurat conferinţele cu titlul „Rugul Aprins” la Mănăstirea Antim, în clădirea vechii stăreţii sau pe treptele de la intrarea în biserică (atunci când comuniştii încuiau uşile încăperilor), unde se aduna multă studenţime, în fiecare duminică după-amiaza.
În 1948, părinţii de la Antim devin incomozi pentru comunişti şi Părintele Sofian se mută la Mănăstirea Neamţ. Devine profesor de pictură pentru seminariştii de la Neamţ, lucrând cu ei pictura de la Mănăstirea Plumbuita.
În anul 1958, în plină activitate pe şantierele de pictură, părintele este arestat, împreună cu alţi opt. A fost deţinut timp de 6 ani şi 45 de zile – pe la Canal, Jilava, Aiud şi Bălţile Brăilei. „Suferinţa închisorii era mai mică decât cea trăită de cei liberi – datorită regimului comunist”.
A urmat porunca Patriarhului Iustinian ca Părintele Sofian să picteze Biserica satului Pipirig – Neamţ, Mănăstirea Negru Vodă din Bucureşti şi Mănăstirea Dealu, lucrând în acelaşi timp şi ca profesor de pictură la Mănăstirea Neamţ.
Părintele Sofian a învăţat „Rugăciunea lui Iisus” de la Părintele Ioan Kulighin, duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiaţi amândoi din Rusia şi găzduiţi la Mănăstirea Cernica. „Părintele Ioan era un fel de părintele Cleopa de la noi, era un rugător autentic al rugăciunii lui Iisus” (Părintele Ioan o deprinsese de la Mănăstirea Optina, din Nordul Moscovei, pe la 1917). „La el, chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimă; se ruga şi când vorbea şi când slujea, şi când mânca, şi când mergea; şi în somn se ruga”.
Părintele Sofian ne învaţă că rugăciunea nu trebuie făcută numai cu buzele ci să lepădăm „grija cea lumească” în timpul rugăciunii, mintea să nu colinde. Rugăciunea este vorbirea noastră cu Dumnezeu, care este Duh, Minte, Înţelepciune. Rugăciunea trebuie făcută cu evlavie, cu inima curată.
Orice loc în care ne rugăm lui Dumnezeu este sfânt (aşa cum era în zona Rugului Aprins pentru Moise).
Prin simţuri vine sminteala, închide-te în inimă când te rogi.
Rugăciunea trebuie făcută cu stăruinţă ca şi rugăciunea cananeencei pentru vindecarea fiicei sale îndrăcite, ca a orbului Bartimeu.
Rugăciunea este primită mai grabnic atunci când este însoţită de post, milostenie şi viaţă fără prihană, când luăm în ajutor pe Maica Domnului şi pe sfinţii lui Dumnezeu sau când se roagă mai mulţi credincioşi împreună (Sfântul Apostol Petru a fost eliberat din temniţă prin rugăciunile neîncetate ale mai multor credincioşi).
Să nu cerem lucruri netrebnice de la Dumnezeu, să-I cerem bunătate sufletească şi smerenia inimii („învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” Matei 11, 29). Să-I cerem dreapta socoteală, râvna pentru citirea Sfintei Scripturi, pentru înţelegerea ei şi pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu; să-I cerem harul Duhului Sfânt şi mântuirea sufletelor noastre.
Să-I cerem lui Dumnezeu cele pe care numai El ni le poate da; să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga nouă.
Cel care nu se roagă este foarte uşor poticnit şi cade în ispită şi în păcate, neavând nici o legătură cu Dumnezeu. Nu are nici o putere în lupta cu ispitele vieţii. Este ca un ostaş fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o trestie care se clatină încotro bate vântul, numai către Dumnezeu nu se pleacă să-L întrebe şi să-I slujească.
Sfântul Ambrozie al Milanului spune: „Cel care nu se roagă zace în împărăţia materiei, nu este scris în Cartea Vieţii din Ceruri şi nu are loc în Împărăţia lui Dumnezeu.”
„Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.” (Marcu 11, 24)
Trebuie să ne încheiem rugăciunea cu aceste cuvinte: „Doamne, Tu care ştii toate, ajută-mi ca rugăciunea pe care o fac înaintea Ta să se împlinească după voia Ta cea sfântă! Doamne facă-se voia Ta în viaţa mea.”
„Rugăciunea minţii” sau „a inimii” este o rugăciune scurtă, plină de putere, care vine de la Mântuitorul Hristos şi de la Sfinţii Apostoli: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Este rugăciunea de chemare a Domnului.
„Orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul.” (Ioan 14, 13)
Această rugăciune are menirea să ne ajute a ne curăţi mintea şi inima de gândurile şi poftele netrebnice.
Aceste idei şi altele de acest fel ni le împărtăşeşte Părintele Sofian în cartea „Părintele Sofian”.
Conf. dr. C. Bradea – medic primar
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu