Scrisoare adresată de Alexandru Vlahuţă fiicei sale Margareta

Stilul epistolar a devenit din ce în ce mai rar întâlnit în comunicarea umană din zilele noastre. Părinţii sau bunicii noştri aşteptau cu emoţie scrisorile celor dragi şi le păstrau cu multă dragoste, fiind peste ani scumpe amintiri. Noi ne-am adaptat întru totul noilor căi de comunicare, necesare de altfel, dar am pierdut din sentimentul şi trăirea comuniunii dintre persoane, pe care ar trebui să o implice comunicarea. O scrisoare prin e-mail, un sms, sau o convorbire telefonică, deşi sfidează distanţele fizice, pare să nu facă acelaşi lucru cu distanţa sufletească. Redăm în continuare o scrisoare a scriitorului Al. Vlahuţă care exprimă multă căldură, dragoste şi grijă părintească.

„Să trăieşti Mimilică dragă, să fii bună, pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Norocul şi celelalte „pere mălăieţe”, care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevarata fericire în tine răsare şi-n tine înfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea asta e opera de fiecare clipă - când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi... Atâţi câţi merită.

A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară din care se-ngroaşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora.

Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd c-ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!

Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: „Uitaţi-vă la mine!”. Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: „Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti”. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire mai deplină ca o conştiinţă curată.

Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani, ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.

Te îmbrăţişează cu drag,

Al. Vlahuţă

„Când ai împlinit şaptesprezece ani”