Părintele nostru

Citind articolul Mihaelei despre moartea patriarhului Teoctist, m-am simţit şi eu datoare să mărturisesc gândurile mele despre acest eveniment, întregind cele scrise de ea.

Era o zi foarte călduroasă de sfârşit de iulie. Luni, la orele 17⁰⁰, programele de ştiri ne-au dat vestea trecerii la Domnul a patriarhului Teoctist. Cred că nu am fost singura care s-a simţit ca un fiu ce şi-a pierdut părintele. Poate înainte nu am dat mare importanţă rolului patriarhului – socotindu-l ca un înalt ierarh care nu avea nici o legătură cu persoana mea. Şi totuşi, iată că la moartea Prea Fericirii Sale am realizat că şi eu am pierdut un părinte duhovnicesc. Un părinte care s-a rugat pentru toţi fiii săi duhovniceşti, din Biserica pe care Dumnezeu l-a învrednicit să o păstoreacă.

Sarcina părintelui nostru patriarh Teoctist nu a fost deloc uşoară – să conducă spre mântuire corabia Bisericii Ortodoxe Române în vremuri de prigoană comunistă, apoi de tranziţie. Ca patriarh, el răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru sufletele păstoriţilor săi. Sărutându-i mâna, mi-am zis în gând că cea mai frumoasă mulţumire pentru grija sa părintească faţă de noi, ar fi să ne îngrijim mai mult de mântuirea sufletelor noastre şi să-l pomenim pe blândul părinte patriarh în rugăciunile noastre.

Camelia Apostoaie, studentă Farmacie