Rugăciunea vindecă frica
Ca stare sufletească frica este firească omului, având în vedere limitele puterilor sale. Dar există şi trebuie să existe o limită şi în frică. Dacă vezi sau auzi cazuri, dintre cele mai neaşteptate, nu poţi să nu le raportezi la propria-ţi persoană, însă problema devine gravă, când frica devine patologică. Este obsesia de rău; orice ai încerca şi oricât te-ai lupta tu, tot rău vei ieşi.
Este o stare ce se înrudeşte cu ceea ce se numeşte în Morală conştiinţă scrupuloasă. Numărul celor bolnavi de frică este astăzi din ce în ce mai mare.
Ne e frică să nu picăm examenul, să nu fim înşelaţi în familie sau în relaţia de prietenie, să nu fim sabotaţi la locul de muncă, să nu fim atacaţi pe stradă sau în propria noastră locuinţă, să nu ne îmbolnăvim de boli grele, să nu fim înşelaţi în actele de vânzare-cumpărare sau de succesiune (uneori chiar de fraţii noştri). Toate aceste motive de frică sunt de fapt vicii ale societăţii, ale lipsei de credinţă în Dumnezeu, ale unei societăţi care nu se mai raportează la Dumnezeu, ci fiecare om îşi urmăreşte propriile interese.
Pe de altă parte, frica este incompatibilă cu Sf. Evanghelie, ea nu se regăseşte în paginile ei, decât pentru a/i arăta inutilitatea. Mântuitorul Hristos le spune ucenicilor din corabia învăluită de valurile mării: „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” (Matei VIII, 26) sau către Iair: „Nu te teme, crede numai” (Luca VIII, 50). Îngerul zice femeilor mironosiţe: „Nu vă spăimântaţi…” (Matei XXVIII, 5). Deasemeni Mântuitorul zice iarăşi în Evanghelie: „Îndrăzniţi…!”, iar Părinţii Sfintei Biserici fac o teologie a curajului, ca virtute creştină.
Este curios pentru noi, citind vieţile sfinţilor, să vedem cum aceştia trăiau în mijlocul pădurilor, cu fiarele sălbatice, de care nu se mai temeau, dar nici ele nu se mai temeau de om, căci vedeau în el, nu un duşman care vrea să le omoare, ci un stăpân care le ocroteşte.
După mărturia Părinţilor, este un singur fel de frică permis şi chiar necesar creştinului: este frica de a nu-L supăra pe Dumnezeu, căci toate celelalte motive sunt temporare şi de multe ori concepute artificial.
Fratele meu, de multe ori, frica ţi-o creezi tu singur în mintea ta sau poate ţi-o sugerează „vrăjmaşul binelui”, iar tu o amplifici. Fă ceea ce ţine de tine, fă ceea ce trebuie să faci şi fii cu nădejdea în Bunul Dumnezeu. El te va feri de primejdii şi te va izbăvi din necazuri.
Roagă-te mai mult şi fii tare în credinţă. Nu lăsa tristeţea să-ţi cuprindă inima, cheamă harul lui Dumnezeu în sufletul tău, iar frica va dispărea.
Preot dr. Ioan Chirvasă
Este o stare ce se înrudeşte cu ceea ce se numeşte în Morală conştiinţă scrupuloasă. Numărul celor bolnavi de frică este astăzi din ce în ce mai mare.
Ne e frică să nu picăm examenul, să nu fim înşelaţi în familie sau în relaţia de prietenie, să nu fim sabotaţi la locul de muncă, să nu fim atacaţi pe stradă sau în propria noastră locuinţă, să nu ne îmbolnăvim de boli grele, să nu fim înşelaţi în actele de vânzare-cumpărare sau de succesiune (uneori chiar de fraţii noştri). Toate aceste motive de frică sunt de fapt vicii ale societăţii, ale lipsei de credinţă în Dumnezeu, ale unei societăţi care nu se mai raportează la Dumnezeu, ci fiecare om îşi urmăreşte propriile interese.
Pe de altă parte, frica este incompatibilă cu Sf. Evanghelie, ea nu se regăseşte în paginile ei, decât pentru a/i arăta inutilitatea. Mântuitorul Hristos le spune ucenicilor din corabia învăluită de valurile mării: „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” (Matei VIII, 26) sau către Iair: „Nu te teme, crede numai” (Luca VIII, 50). Îngerul zice femeilor mironosiţe: „Nu vă spăimântaţi…” (Matei XXVIII, 5). Deasemeni Mântuitorul zice iarăşi în Evanghelie: „Îndrăzniţi…!”, iar Părinţii Sfintei Biserici fac o teologie a curajului, ca virtute creştină.
Este curios pentru noi, citind vieţile sfinţilor, să vedem cum aceştia trăiau în mijlocul pădurilor, cu fiarele sălbatice, de care nu se mai temeau, dar nici ele nu se mai temeau de om, căci vedeau în el, nu un duşman care vrea să le omoare, ci un stăpân care le ocroteşte.
După mărturia Părinţilor, este un singur fel de frică permis şi chiar necesar creştinului: este frica de a nu-L supăra pe Dumnezeu, căci toate celelalte motive sunt temporare şi de multe ori concepute artificial.
Fratele meu, de multe ori, frica ţi-o creezi tu singur în mintea ta sau poate ţi-o sugerează „vrăjmaşul binelui”, iar tu o amplifici. Fă ceea ce ţine de tine, fă ceea ce trebuie să faci şi fii cu nădejdea în Bunul Dumnezeu. El te va feri de primejdii şi te va izbăvi din necazuri.
Roagă-te mai mult şi fii tare în credinţă. Nu lăsa tristeţea să-ţi cuprindă inima, cheamă harul lui Dumnezeu în sufletul tău, iar frica va dispărea.
Preot dr. Ioan Chirvasă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu