Părintele Galeriu ne explică rugăciunea domnească:
VI. Facă-se voia Ta
Cugetând la această cerere a rugăciunii, sufletul creştin se întreabă înainte de toate: „care este voia lui Dumnezeu pentru noi?” Noi ştim că această voie este cuprinsă limpede în însuşi actul divin al zidirii noastre, anume în hotărârea lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). Poate fi vreo misiune sau menire mai înaltă decât aceasta? Mai sfântă decât aceea de a fi creat după chipul Lui şi a te zidi mereu întru asemănarea cu El, asemănare care înseamnă, esenţial, înţelepciune, cunoştinţă, libertate, dreptate, bunătate şi mai ales, iubire? Care înseamnă făurirea persoanei noastre umane, creatoare de valori, după chipul Creatorului? Deci, pe de o parte, voia lui Dumnezeu nu este pentru noi o voie străină firii noastre, ci este voia Celui Ce ne-a zidit, a Părintelui nostru ceresc, pe care o purtăm întipărită în firea noastră; iar, pe de altă parte, nu este voia unui stăpân, a unui tiran care urmăreşte să ne înfrângă voia, să ne strivească libertatea pentru a ne face doar sclavii lui.
Omului i s-a dat dintru început libertatea, voia liberă de a alege între bine şi rău. Dar Dumnezeu l-a prevenit în acelaşi timp pe Adam că, dacă va gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului, va muri. El trebuia să guste numai din roadele divine ale binelui: „Din toţi pomii grădinii să mănânci”, i-a zis Dumnezeu. Astfel, cum tâlcuieşte Sfântul Ioan Damaschin, aceasta înseamnă: „Suie-te prin toate făpturile la Mine şi Mă gustă pe Mine, viaţa cea adevărată, din toate şi prin toate”. O, adânc de taină al libertăţii! Putem noi face experienţa ei până la capăt? Adică, spiritual, deodată, să ignori voit întreaga existenţă, rămânând tu singur într-o izolare totală, tu, numai tu, eul tău… Şi să mai şi suferi! Cât de singuri se simt dictatorii atei! Dar, într-o asemenea stare, simţi că te cuprinde spaima singurătăţii şi că te prăbuşeşti ca într-un vid al nefiinţei. Trebuie să alegi cu cine te uneşti – pentru că singur nu poţi rămâne. Libertatea nu este fiinţă, ci atribut şi dar dumnezeiesc. Eşti liber să faci ce vrei cu existenţa, viaţa şi darurile primite.
Mântuitorul spune: „Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32). Adevărul e fiinţa libertăţii. Adevărul, binele, iubirea. Libertatea nu e cu putinţă decât în iubire. Întreagă voia lui Dumnezeu, toate poruncile Lui sunt ale iubirii Lui părinteşti pentru noi. În ele se plineşte libertatea de a ne zidi şi de a creşte mereu după chipul şi asemănarea Sa. Real şi profund, cum cugeta Olivier Clément: „Dumnezeu este libertatea omului”. Sub ispita demonului, omul a socotit porunca iubirii divine ca pe o constrângere a libertăţii. Şi s-a opus, a călcat voia, a ieşit din iubire, alegând o altă „libertate” decât cea divină, „libertatea neascultării”, a ascultării de sine, a păcatului. Dar, aşa cum observa adânc Sfântul Grigorie de Nyssa, păcatul înseamnă, în acelaşi timp, şi afirmarea, şi pierderea libertăţii. Libertatea de a face rău nu mai e libertate, ci robie, robia supunerii la rău. Există o altă robie mai tragică? Încât eu nu am de ales: sau voia lui dumnezeu, Ziditorul meu, „voie sfântă şi în stare să ne unească pe toţi oamenii”(Arhimandrit Sofronie), sau voia mea, voia eului meu păcătos, supus ispitei luciferice. Nu spun adesea copiii părinţilor: „vreau să fac voia mea!”? Şi părinţii văd că voia lor e spre răul lor. Dar voia mea – când înţelegem mai adânc – ce e altceva decât obsesia celui mai primejdios duşman: eul meu? Şi nu e victorie mai mare decât cea asupra eului propriu. Atunci, care este ieşirea? Mântuitorul spune: „Judecata Mea este dreaptă pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 5, 30). Dacă Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, îşi află dreapta judecată în aceea că nu caută voia Lui, ci voia Tatălui Lui, atunci noi unde altundeva să ne căutăm dreapta judecată? Dreapta judecată şi fapta dreaptă nu pot izvorî decât din voia Celui drept şi în conlucrare cu El. zice Apostolul: „Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi”(Filipeni 2, 13).
„Pornirea spre rău ivită în noi n-are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, răutatea împlinindu-se de la sine, prin voia noastră. Dar pentru bine avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu”, spune Sfântul Grigorie de Nyssa. Chiar cei care îndrăznesc a spune că fac binele fără ajutorul lui Dumnezeu trebuie să recunoască, dacă vor gândi mai profund, că binele săvârşit de ei e moştenire tainică tot de la Dumnezeu, ziditorul nostru. Dar noi, aşa cum uităm adesea de părinţii noştri, deşi le moştenim bunătăţile şi darurile, la fel uităm şi de Părintele ceresc. Astfel, cum zice Apostolul: „Cel ce face bine din Dumnezeu este”(III Ioan 1,11).
Mântuitorul nostru ne este întru toate model suprem. În grădina Ghetsimani el S-a rugat: „Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu” (Marcu 14,36). Icoană-model a rugăciunii dumnezeieşti! De câte ori, suflete, nu te afli, asemenea Lui, în „sudorile morţii”! durerea ta, nevoia, primejdia să le spui lui Dumnezeu – dar totdeauna să-ţi sfârşeşti rugăciunea: „nu voia mea, ci voia Ta să fie”. Ştim că, atunci, în Grădina Ghetsimani, la rugăciunea Mântuitorului, tatăl a tăcut. Voia Lui nu era părăsirea Crucii, ci mântuirea, tocmai prin cruce şi Înviere – şi Domnul a ascultat. De atâtea ori nu înţelegem voia lui Dumnezeu care se arată şi faţă de noi prin încercări, prin cruci. Dar să nu uităm: voia Lui, a Celui care ne-a zidit este şi voia crucii, care singură duce la Înviere.
Astfel, niciodată să nu mă las biruit de voia mea căzută, pătimaşă, ci să mă aflu mereu împreună-lucrător cu voia Lui ziditoare şi, totodată, fiind pururi cu El, nu rămân niciodată singur.
- va urma -
Cugetând la această cerere a rugăciunii, sufletul creştin se întreabă înainte de toate: „care este voia lui Dumnezeu pentru noi?” Noi ştim că această voie este cuprinsă limpede în însuşi actul divin al zidirii noastre, anume în hotărârea lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). Poate fi vreo misiune sau menire mai înaltă decât aceasta? Mai sfântă decât aceea de a fi creat după chipul Lui şi a te zidi mereu întru asemănarea cu El, asemănare care înseamnă, esenţial, înţelepciune, cunoştinţă, libertate, dreptate, bunătate şi mai ales, iubire? Care înseamnă făurirea persoanei noastre umane, creatoare de valori, după chipul Creatorului? Deci, pe de o parte, voia lui Dumnezeu nu este pentru noi o voie străină firii noastre, ci este voia Celui Ce ne-a zidit, a Părintelui nostru ceresc, pe care o purtăm întipărită în firea noastră; iar, pe de altă parte, nu este voia unui stăpân, a unui tiran care urmăreşte să ne înfrângă voia, să ne strivească libertatea pentru a ne face doar sclavii lui.
Omului i s-a dat dintru început libertatea, voia liberă de a alege între bine şi rău. Dar Dumnezeu l-a prevenit în acelaşi timp pe Adam că, dacă va gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului, va muri. El trebuia să guste numai din roadele divine ale binelui: „Din toţi pomii grădinii să mănânci”, i-a zis Dumnezeu. Astfel, cum tâlcuieşte Sfântul Ioan Damaschin, aceasta înseamnă: „Suie-te prin toate făpturile la Mine şi Mă gustă pe Mine, viaţa cea adevărată, din toate şi prin toate”. O, adânc de taină al libertăţii! Putem noi face experienţa ei până la capăt? Adică, spiritual, deodată, să ignori voit întreaga existenţă, rămânând tu singur într-o izolare totală, tu, numai tu, eul tău… Şi să mai şi suferi! Cât de singuri se simt dictatorii atei! Dar, într-o asemenea stare, simţi că te cuprinde spaima singurătăţii şi că te prăbuşeşti ca într-un vid al nefiinţei. Trebuie să alegi cu cine te uneşti – pentru că singur nu poţi rămâne. Libertatea nu este fiinţă, ci atribut şi dar dumnezeiesc. Eşti liber să faci ce vrei cu existenţa, viaţa şi darurile primite.
Mântuitorul spune: „Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32). Adevărul e fiinţa libertăţii. Adevărul, binele, iubirea. Libertatea nu e cu putinţă decât în iubire. Întreagă voia lui Dumnezeu, toate poruncile Lui sunt ale iubirii Lui părinteşti pentru noi. În ele se plineşte libertatea de a ne zidi şi de a creşte mereu după chipul şi asemănarea Sa. Real şi profund, cum cugeta Olivier Clément: „Dumnezeu este libertatea omului”. Sub ispita demonului, omul a socotit porunca iubirii divine ca pe o constrângere a libertăţii. Şi s-a opus, a călcat voia, a ieşit din iubire, alegând o altă „libertate” decât cea divină, „libertatea neascultării”, a ascultării de sine, a păcatului. Dar, aşa cum observa adânc Sfântul Grigorie de Nyssa, păcatul înseamnă, în acelaşi timp, şi afirmarea, şi pierderea libertăţii. Libertatea de a face rău nu mai e libertate, ci robie, robia supunerii la rău. Există o altă robie mai tragică? Încât eu nu am de ales: sau voia lui dumnezeu, Ziditorul meu, „voie sfântă şi în stare să ne unească pe toţi oamenii”(Arhimandrit Sofronie), sau voia mea, voia eului meu păcătos, supus ispitei luciferice. Nu spun adesea copiii părinţilor: „vreau să fac voia mea!”? Şi părinţii văd că voia lor e spre răul lor. Dar voia mea – când înţelegem mai adânc – ce e altceva decât obsesia celui mai primejdios duşman: eul meu? Şi nu e victorie mai mare decât cea asupra eului propriu. Atunci, care este ieşirea? Mântuitorul spune: „Judecata Mea este dreaptă pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 5, 30). Dacă Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, îşi află dreapta judecată în aceea că nu caută voia Lui, ci voia Tatălui Lui, atunci noi unde altundeva să ne căutăm dreapta judecată? Dreapta judecată şi fapta dreaptă nu pot izvorî decât din voia Celui drept şi în conlucrare cu El. zice Apostolul: „Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi”(Filipeni 2, 13).
„Pornirea spre rău ivită în noi n-are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, răutatea împlinindu-se de la sine, prin voia noastră. Dar pentru bine avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu”, spune Sfântul Grigorie de Nyssa. Chiar cei care îndrăznesc a spune că fac binele fără ajutorul lui Dumnezeu trebuie să recunoască, dacă vor gândi mai profund, că binele săvârşit de ei e moştenire tainică tot de la Dumnezeu, ziditorul nostru. Dar noi, aşa cum uităm adesea de părinţii noştri, deşi le moştenim bunătăţile şi darurile, la fel uităm şi de Părintele ceresc. Astfel, cum zice Apostolul: „Cel ce face bine din Dumnezeu este”(III Ioan 1,11).
Mântuitorul nostru ne este întru toate model suprem. În grădina Ghetsimani el S-a rugat: „Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu” (Marcu 14,36). Icoană-model a rugăciunii dumnezeieşti! De câte ori, suflete, nu te afli, asemenea Lui, în „sudorile morţii”! durerea ta, nevoia, primejdia să le spui lui Dumnezeu – dar totdeauna să-ţi sfârşeşti rugăciunea: „nu voia mea, ci voia Ta să fie”. Ştim că, atunci, în Grădina Ghetsimani, la rugăciunea Mântuitorului, tatăl a tăcut. Voia Lui nu era părăsirea Crucii, ci mântuirea, tocmai prin cruce şi Înviere – şi Domnul a ascultat. De atâtea ori nu înţelegem voia lui Dumnezeu care se arată şi faţă de noi prin încercări, prin cruci. Dar să nu uităm: voia Lui, a Celui care ne-a zidit este şi voia crucii, care singură duce la Înviere.
Astfel, niciodată să nu mă las biruit de voia mea căzută, pătimaşă, ci să mă aflu mereu împreună-lucrător cu voia Lui ziditoare şi, totodată, fiind pururi cu El, nu rămân niciodată singur.
- va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu