Bogăţie şi mântuire
Tema bogăţiei este des întâlnită în Sfânta Evanghelie. Pe lângă bogatul căruia i-a rodit ţarina din belşug, avem şi pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, în care se vede aceeaşi indiferenţă a bogatului faţă de săracul de la poarta sa. De asemeni s-a adresat Mântuitorului un tânăr bogat, cu întrebarea „Ce să fac pentru a moşteni viaţa veşnică?”, iar după primirea răspunsului a plecat supărat acasă. Era total nemulţumit şi probabil regreta că s-a adresat Domnului cu această întrebare.
Mai există desigur şi alte situaţii în Sfânta Evanghelie legate de problema bogăţiei. Fiind o problemă atât de importantă, desigur că nici Sfinţii Părinţi n-au trecut-o cu vederea.
Sfântul Ioan Gură de Aur îi are mereu în vizor pe bogaţi, iar Clement Alexandrinul le-a dedicat şi o lucrare intitulată: „Care bogat se va mântui?”.
În omiliile sale, Sfântul Vasile cel Mare se leagă de bogatul căruia i-a rodit ţarina: „Pământul nu-i produce roade, ci îi odrăsleşte suspine; nu-i adună belşug de roade, ci griji, necazuri şi încurcătură groaznică. Se plânge, la fel cu cei săraci. Oare cel strâmtorat de sărăcie nu dă drumul aceluiaşi strigăt: «Ce voi face? De unde hrană? De unde haine?» Aceleaşi cuvinte le rosteşte şi bogatul: «Ce voi face?» Se tânguie, măcinându-i-se inima de griji.Ceea ce bucură pe alţii, aceea îl mistuie pe lacom. Nu-l bucură toate bogăţiile de care îi este plină gospodăria, ci îi pişcă sufletul bogăţia ce stă pe afară şi nu mai încape în hambarele sale, ca nu cumva, aruncându-şi privirea la cei din jurul lui, să aibă prilej să facă vreun bine celor nevoiaşi. Mi se pare că boala sufletului lacomului se aseamănă cu patima mâncăcioşilor care voiesc mai bine să crape de prea multă mâncare, decât să dea celor lipsiţi ce le rămâne”[1].
Sfântul Vasile surprinde lipsa totală de înţelepciune în administrarea bunurilor materiale, care de fapt vin de la Dumnezeu, pentru a da şi bogatului posibilitatea de a-şi mântui sufletul, făcând milostenii. Numai că, bogatul nu se gândeşte câtuşi de puţin la milostenie, ci se închide în sine, gândind că totul i se cuvine. Dar iată zbuciumul mare al bogatului: „Încui toate avuţiile tale cu uşi şi cu zăvoare, şi după ce le-ai sigilat cu peceţi, priveghezi, cuprins de griji, te sfătuieşti cu tine însuţi, luându-te ca sfetnic pe tine, nebunule, şi te întrebi: «Ce voi face?» Uşor îţi era să răspunzi aşa: «Voi sătura sufletele celor flămânzi, voi deschide hambarele şi voi chema pe toţi nevoiaşii. Voi imita pe Iosif în cuvântul său despre iubirea de oameni»”[2].
Dar iată în continuare şi partea parenetică a omiliei: „Să dea Dumnezeu să nu păţeşti şi tu ca acest bogat? Pentru asta s-a scris, în Evanghelie, pilda bogatului, ca să fugim de asemănarea cu el. Imită, omule, pământul! Fă roade ca el. Nu te arăta mai rău decât pământul cel neînsufleţit”[3].
Observăm aici prezent în omilia Sfântului Vasile cel Mare principiul natural – foarte important în educaţie. Marii pedagogi – Comenius, Pestalozzi – au scris mult în privinţa aceasta. El înseamnă de fapt să observăm cu atenţie ceea ce se petrece în natură şi să ne fie învăţătură de minte. De aceea spune Sfântul Vasile cel Mare: „Imită, omule, pământul!”. Pământul care se lasă călcat în picioare, batjocorit şi dispreţuit de către toţi, dar care în cele din urmă ne hrăneşte pe toţi. Exemplul său poate fi demn de urmat pentru toţi oamenii: adică să fie smeriţi şi să aducă roade în acelaşi timp.
Revenind la problema bogăţiei, mai trebuie adăugat faptul că ea nu este rea în sine, dar prezintă riscuri majore pentru mântuire, fapt pentru care şi zice Mântuitorul: „Iată cât de greu vor intra bogaţii în împărăţia lui Dumnezeu, căci mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului decât bogatul să intre în împărăţia lui Dumnezeu!”
Expresia aceasta ar putea fi interpretată greşit, în sensul că religia creştină ar fi împotriva prosperităţii, a progresului şi a bunăstării. Dar textul cu bogatul căruia ia rodit ţarina din belşug, ne ajută în clarificarea unor lucruri, şi anume:
- pământul rodeşte din belşug pentru că Dumnezeu i-a lăsat această însuşire, care nu e rea;
- faptul că bogatul se gândeşte să strângă toate roadele de pe câmp, iarăşi nu este de condamnat, ci dimpotrivă;
- răul ia naştere în mintea bogatului, care are o gândire egoistă, nu socială;
Prin urmare, bogăţia trebuie privită ca un dar de la Dumnezeu, dar nu trebuie să gândim că totul este pentru noi, ci Dumnezeu ne dă mult pentru ca şi noi să oferim mai departe mult, căci altfel bogăţia devine o piedică majoră pentru mântuire.
Gândirea egoistă este de fapt un soi de ateism – adică nu mai recunoşti lucrarea lui Dumnezeu în viaţa ta, ci consideri că bunurile ţi le-ai realizat tu singur. Cu alte cuvinte îl negi pe Dumnezeu şi pe de altă parte nu ai câtuşi de puţină dragoste faţă de aproapele.
Bogăţia trebuie pusă în slujba comunităţii şi nu folosită inutil, cum se întâmplă şi astăzi cu oamenii care irosesc sume colosale pentru lucruri fără importanţă. În contrast cu aceştia sunt o mulţime de pensionari, ce nu-şi pot acoperi nici cheltuielile pentru medicamente şi întreţinerea locuinţei, ca să nu mai vorbim de un trai decent. Trebuie amintite şi familiile cu mulţi copii, dar posibilităţi financiare reduse, care din această cauză nu-şi pot înscrie copiii la şcoli de elită, deşi capacităţile lor intelectuale sunt pentru asemenea şcoli.
Rare sunt cazurile de oameni bogaţi care să caute asemenea persoane. Din păcate mulţi preferă zbuciumul şi frământarea permanentă în locul liniştei interioare şi bucuriei sfinte de a ajuta pe alţii. S-a zis de către unii înţelepţi că omul rămâne cu ceea ce împarte, nu cu ceea ce păstrează şi adună. Iată şi îndemnul Sfântului Vasile cel Mare în acest sens: „Vedeţi, bogaţilor, ce sfârşit are iubirea de avuţii şi încetaţi de a mai fi împătimiţi după averi! Cu cât eşti mai iubitor de avuţie cu atât caută mai mult să nu laşi după tine nimic din cele ce ai. Fă ca toate să fie ale tale! Ia-le pe toate cu tine! Nu lăsa străinilor bogăţia ta.”[4] Şi mai departe: „Pleacă din lume îmbrăcat cu toate bogăţiile tale! Fă-ţi podoabă bogăţia ce o ai! Să o ai cu tine! Ai încredere în bunul sfătuitor, în Hristos, Care te-a iubit, Care a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui.”[5]
Pr. dr. Ioan Chirvasă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu