Înălţarea Domnului – ridicarea lui Adam

După ce toate au fost împlinite, Hristos Se înalţă acolo de unde Se coborâse. O stihiră de la slujba vecerniei zice aşa: „Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă S-a înălţat la cer, ca să înalţe firea lui Adam, cea căzută şi să trimită în lume pe Duhul Cel Preasfânt...”. În aceste cuvinte se arată toată învăţătura noastră despre Înălţare:

1) Hristos Se înalţă, ca să înalţe firea lui Adam cea căzută. Se înalţă cu trupul la cer şi şade de-a dreapta Tatălui. Nu leapădă trupul pe care l-a luat din Sfânta Fecioară Maria şi de la Duhul Sfânt, ci Se înalţă cu el ca să înalţe firea omului cea căzută şi astfel ceea ce nu reuşise să facă omul, după ce căzuse în păcat, face Însuşi Dumnezeu prin Fiul Său – îl înalţă pe om la cea mai de cinste treaptă

2) „Eu Mă duc la Tatăl, dar alt Mângâietor vă voi trimite vouă, care va fi cu voi în veci”(Ioan XIV şi XV).

Prin Înălţarea Domnului, lumea nu e părăsită de Dumnezeu, nu e lăsată fără ajutor, ci i se trimite harul Sfântului Duh, prin care Hristos rămâne în lume până la sfârşitul ei.

Preotul actualizează prezenţa lui Hristos, invocând puterea Sfântului Duh la Euharistie: „... trimite Duhul Tău cel Sfânt şi fă adică pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău iar ceea ce este în potirul acesta, cinstit Sângele Hristosului Tău...”.

Iar în cuvântarea euharistică, Domnul zice: «Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, întru Mine petrece şi Eu întru el» (Ioan VI).

Deci odată mântuit obiectiv, omul rămâne în harul dumnezeiesc prin credinţă şi faptele bune.

Aşadar prin întruparea Sa, prin viaţa şi învăţătura Sa sfântă, de viaţă dătătoare, prin patimile, moartea pe Sfânta Cruce, prin Învierea şi Înălţarea cu trupul la cer a lui Hristos, omul a fost ridicat din prăpastia cea mai adâncă la înălţimea cea mai înaltă posibilă acestuia.

Înălţarea Domnului trebuie înţeleasă numai legând-o de alte două evenimente:

1) Naşterea şi 2) Parusia

Prin Naştere, El a venit pe pământ, în condiţii modeste, urmând calea smereniei, a deşertării de Sine (Filipeni II, 7-9) iar acum, plin de slavă se înalţă acolo, de unde Se coborâse.

La Înălţare, îngerii spun către ucenici: „Iisus pe care Îl vedeţi urcându-Se la cer, tot la fel va reveni la sfârşitul veacurilor.” Atunci însă va veni ca Judecător pentru lume. Va veni cu trupul pe care L-a avut pe pământ şi prin care a mântuit lumea, însă mântuirea personală ţine de viaţa personală. Tocmai de aceea la Parusie, Hristos va reveni pe pământ ca să ne întrebe cât am înţeles noi din Jertfa Sa, şi astfel fiecare să-şi primească locul cuvenit.

Prin urmare, Înălţarea este evenimentul ce leagă Întruparea de Parusie.

Preot dr. Ioan Chirvasă

De ce apindem candela înaintea Sfintelor Icoane?

În primul rând, deoarece credinţa noastră e lumina. Hristos a spus: „Eu sunt lumina lumii”. Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.

În al doilea rând, ca să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în faţa căruia aprindem candela - fiindcă sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.

În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pentru faptele noastre întunecate şi pentru gândurile şi dorinţele noastre rele, şi să ne cheme la calea sfinţeniei evanghelice, ca astfel să ne ostenim cu râvnă pentru a împlini porunca Mântuitorului: „aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune”.

În al patrulea rând, ca să aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi.Un mic semn al marii noastre recunoştinţe şi luminoasei noastre dragoste pentru Cel de la Care cerem în rugăciune şi viaţă şi sănătate şi mântuire şi tot ce ne poate da numai nemărginita dragoste cerească.

În al cincilea rând, ca să fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care năvălesc uneori asupra noastra şi la rugăciune şi ne abat gândurile de la Făcătorul nostru - fiindcă puterile cele rele iubesc întunericul şi fug de orice lumina, mai ales de cea care este închinată lui Dumnezeu şi Sfinţilor lui.

În al şaselea rând, ca să ne dea imbold la arderea de sine. Precum untdelenmul şi fitilul ard în candelă, supuse voii noastre, aşa să ardă şi sufletele noastre cu flacăra dragostei în toate pătimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.

În al şaptelea rând, ca să ne înveţe că după cum candela nu poate să se aprindă fără mâna noastră, nici inima noastră, această candelă lăuntrică a noastră, nu poate să se aprindă fără sfântul foc al harului Dumnezeiesc, chiar dacă ar fi plină cu toate virtuţile - fiindcă toate virtuţile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce la aprinde.

Episcop Nicolae Velimirovici (Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol.1)

Selectat de Chiriac Irina Paraschiva – studentă Horticultură

Părintele Galeriu ne explică rugăciunea domnească:

VII. Precum în cer, aşa şi pre pământ

Unii dintre Sfinţii Părinţi tâlcuiesc împreună aceste cereri ale rugăciunii: „Fie voia ta, precum în cer, aşa şi pre pământ”. Într-adevăr, dacă voia Părintelui ceresc e în noi, atunci şi cerul e în noi. E aievea în noi prin împlinirea voii Lui, a poruncilor Lui, despre care mărturisim: „Lumină sunt poruncile Tale pe pământ, şi ferice de noi atunci când simţim, «vedem» în voia şi în poruncile lui Dumnezeu lumina, lumina vieţii noastre”. Le împlinim cu bucurie. Nu ne mai par grele, ca o povară. Duhul Sfânt ne însoţeşte, ca pe Apostoli, cu focul harului. Atunci mergem în lumina lui Dumnezeu, „cu mâna noastră în mâna Lui; viaţa noastră devine o viaţă călăuzită, iar noi devenim oile credincioase care-şi urmează Păstorul Cel Bun şi ascultă de glasul Lui”(Lev Gillet). Atunci, cerul nu mai e departe sau de neînţeles, ci este o prezenţă, pentru că a coborât la noi. A coborât cu adevărat. Zice Domnul: „Nimeni nu s-a suit în cer fără numai Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”(Ioan 3,13). Mântuitorul a coborât cerul pe pământ. L-a coborât ca Fiul al lui Dumnezeu, petrecând cu noi pe pământ, dar şi ca „Fiu al Omului”, Care „este în cer” – deci ca protochip, model al nostru din veci, ca model ceresc. El a unit întru sine cerul cu pământul şi a făcut deplin voia Părintelui ceresc. „Hrana Mea este să fac voia Celui Ce M-a trimis” – zice Domnul. De aceea El este cu adevărat şi ceresc, şi pământesc, poate să răspundă la toate întrebările noastre despre Dumnezeu şi despre om, despre cele pământeşti şi cele cereşti. În acest înţeles adânc Sfântul Apostol Pavel deosebeşte între primul Adam, care este din pământ – deci pământesc – şi al doilea Adam – Hristos – Care este „din cer”, deci ceresc. Şi adaugă: „după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc” (I Corinteni 15, 45-49). Astfel, obârşia noastră e cerească, ceea ce dezvăluie chemarea şi năzuinţa noastră la un neîncetat suiş duhovnicesc. De aceea Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă să căutăm la rudenia noastră cea de sus. Iar noi ştim că rudenia noastră de sus a coborât şi a venit la „ai Săi” (Ioan 1,11), la noi, tocmai pentru a ne înălţa, spre a deveni şi noi, într-un cuvânt, „pământeni cereşti”.

Dar chiar mai presus de puterile îngereşti, Prea Curata Fecioară, Maica Domnului, s-a făcut locaş ceresc. Pentru că din Ea S-a întrupat şi S-a născut Adam cel ceresc. De aceea Biserica o preacinsteşte rostind: „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare decât serafimii…”. Împreună cu Ea, şi toţi sfinţii, drepţii, cuvioşii s-au învrednicit a fi numiţi „îngeri în trup” şi „oameni cereşti”. Dar nu numai sfinţii sunt chemaţi să poarte chipul Lui Adam cel ceresc şi să devină cereşti, ci şi toţi cei botezaţi, care se nevoiesc să facă voia Lui, să o împlinească cu fapta – precum a zis Mântuitorul: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21).

Această întreagă viziune a chemării noastre cereşti, a transformării pământului în cer, ridică pentru conştiinţa creştină întrebări şi răspunderi grele. Pentru că, din nefericire, cerescul e atât de puţin văzut pe pământul atâtor patimi şi dureri. Putem noi oare vorbi de „cer” sau pregătire a cerului, când din inimile noastre, menite a fi „locaş al Împărăţiei Cerurilor”, încă izbucnesc, precum spune Mântuitorul: „gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule”(Matei 15, 19)?

Iar urmările acestora sunt atâtea nefericiri, dureri, boli, copii născuţi cu malformaţii, handicapuri, fără să uităm şi cea din urmă pătimire cu numele de SIDA. Pământul însuşi, poluat şi prihănit de stricăciunile şi deşertăciunile noastre, suspină aşteptând „descoperirea fiilor lui Dumnezeu”(Romani 8,19) pentru a deveni „pământ nou”. Am fi nerealişti – unii ne-ar socoti, poate, utopici – vorbind de prezenţa cerului în pământul de azi.

Ce trebuie să facem atunci? Nu deznădăjduim. Credem neclintiţi în rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Mântuitorul – „precum în cer, aşa şi pe pământ”. Fiecare la locul lui să-şi descopere muguraşul de cer, darul divin, talantul. Să-l lucreze şi să-l rodească în el, acolo unde e chemat: „Rodeşte unde ai fost răsădit” – zic Sfinţii Părinţi. Fiecare gând, cuvânt şi faptă a noastră, ca împlinire a voii lui Dumnezeu, poartă sămânţă şi fruct ceresc, o mijire a cerului în noi. Bucuria care străluceşte pe faţa mamei asupra copilaşului din leagăn, jertfelnicia unui medic, a unei surori, şi zâmbetul, bunătatea luminoasă în faţa bolnavilor, sau o slujbă divină în casa lui Dumnezeu, câte te face să exclami ca imnul: „În biserica slavei tale în cer mi se pare a fi, Născătoare de Dumnezeu” – toate descoperă, smerit, cerul pe pământ, lucrarea tainică, nevăzută, precum a zis Domnul, a „Împărăţiei lui Dumnezeu” (Luca 17, 20); şi nu în cele din urmă, menirea, în acest înţeles, a gândirii, a inspiraţiei artistice: o icoană, o cântare divină sau un cuvânt de har; Păstorul din „Mioriţa” transformă moartea în nuntă şi deschide astfel o „gură de rai”. Şi ce adiere cerească simţim în aceste versuri ale lui Nichifor Crainic din „Cântecul potirului”: „Când pâinea-n cuptor semăna cu arama/ Bunica şi mama/ Scoţând-o sfielnic cu semnele crucii/Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii/ Că pâinea, dând zbor cu dulce miros/ Părea că e faţa lui Domnu Cristos”.

Astfel, fiecare de la locul chemării noastre, putem deveni „frate, soră, mamă” Mântuitorului, putem deschide cerul „sfinţind pământul”, plinind voia Tatălui celui din ceruri.

Iisus Hristos – modelul moral desăvârşit

Iisus Hristos a dăruit celor ce cred în El nu numai o nouă religie, ci şi o nouă morală. El ne-a descoperit o nouă relaţie religioasă, o nouă legătură între om şi Dumnezeu: legătura iubirii. Prin El am aflat că Dumnezeu este iubire, că Dumnezeu ne este Tată şi noi suntem fii ai Lui, că relaţia dintre noi şi Dumnezeu nu este ca relaţia dintre sclav şi stăpân, ci ca relaţia dintre fiu şi părinte.

De fapt religia cea nouă cuprinde în sine şi o nouă morală, conformă cu desăvârşirea acestei religii. Noua relaţie religioasă cu Dumnezeu implică şi o nouă viaţă morală. Dumnezeu Însuşi este desăvârşit din punct de vedere moral: El este desăvârşirea însăşi. Cel ce este fiu al lui Dumnezeu trebuie să tindă să se asemene cu Dumnezeu. De aici imperativul pe care îl pune Mântuitorul pe frontispiciul vieţii tuturor credincioşilor: „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Mt. 5, 48). Cel ce este fiu al Tatălui din ceruri trebuie să aibă aceeaşi atitudine morală faţă de semeni şi faţă de creatura întreagă, pe care o are Tatăl Însuşi. De aici şi îndemnul Sfântului Apostol Pavel către credincioşi: „Fiţi dar următori lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi” (Ef. 5, 1; 4, 32), „ca să fiţi fără prihană şi curaţi, fii nepătaţi ai lui Dumnezeu” (Fil. 2, 15). Aşadar relaţia religioasă faţă de Dumnezeu pretinde şi formarea, morală a fiului după chipul desăvârşit al Tatălui.

Credinciosul vede în Iisus Hristos pe unicul şi adevăratul Fiu al Tatălui, care este desăvârşit precum şi Tatăl desăvârşit este, care este sfânt precum şi Tatăl sfânt este. El este cu adevărat imaginea Tatălui şi Fiului Cel desăvârşit. Deci Iisus ni L-a descoperit pe Tatăl cu desăvârşirea spre care trebuie să tindem, şi ne-a chemat să fim fii ai Tatălui. Rolul lui Iisus Hristos în viaţa morală nu se limitează doar la faptul că în Persoana şi viaţa Lui ne oferă chipul cel desăvârşit al Fiului. Iisus Hristos are un rol activ în viaţa morală a credincioşilor.

Hristos, „Chipul lui Dumnezeu” (Col. 1, 15), S-a revelat în chip omenesc pentru a arăta cât de mult valorează omul. Prin aceasta Mântuitorul ne-a arătat şi realizat înfăţişarea adevărată a fiinţei noastre după chipul lui Dumnezeu şi ne ajută şi nouă să o realizăm. În acelaşi timp, Hristos Iisus este şi modelul de vieţuire neprihănită care exercită o influenţă hotărâtoare asupra voinţei credinciosului prin caracterul său perfect şi exemplar, căci în El „locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2, 9). Iisus e forţa supremă de realizare morală a creştinului, noi toţi fiind prezenţi în umanitatea Lui, cuprinşi prin relaţie de destin cu această plinătate a Domnului, aşa cum sunt persoanele divine în Dumnezeirea Lui.

Prin credinţă creştinul participă la cunoaşterea şi trăirea lui Dumnezeu în viaţa creştină şi umană în general, căci „fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evr. 11, 6). Dar realizarea credinţei se arată în fapte bune.

Dacă începutul comunicării omului cu Dumnezeu îl face credinţa, dacă nădejdea continuă această viaţă în Hristos, comuniunea plenară se realizează prin virtutea iubirii („Dumnezeu este iubire”, 1 Ioan 4, 8), care într-adevăr este „legătura desăvârşirii” (Col. 3, 14). Iubirii lui Dumnezeu, care se revarsă în lume de la Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt, trebuie să i se răspundă de fiecare credincios în parte prin iubirea lui.

La asemănarea cu Dumnezeu ajungem prin comuniunea cu Hristos. Hristos Cel înviat şi înălţat la ceruri, fiind viu, între El şi credincios se poate stabili o relaţie de comuniune, de iubire. Relaţia de iubire însemnă întrepătrundere, comunicare reciprocă de viaţă, unificare şi asemănare. Se înţelege că în relaţia cu Hristos, El este cel ce ne pătrunde cu energiile Lui divine, cu harul Lui, cu sfinţenia Lui, ne uneşte cu El şi ne creează din nou după chipul Lui.

Creştinul care urmează lui Hristos este un om al bucuriei, indiferent de necazurile, greutăţile şi primejdiile care apasă viaţa sa. „Cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie” (2 Cor. 7, 4) - spune creştinul adevărat. Bucuria creştinului cuprinde tot ce în această lume e frumos, sfânt şi bun. Dar cea mai mare bucurie a lui este bucuria de a vieţui în Hristos Iisus. La această euforie duhovnicească îndeamnă Sfântul Apostol Pavel pe creştini, când spune: „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă” (Filip. 4, 4). Datorită acestei bucurii, creştinul ajunge la o concepţie optimistă despre lume şi viaţă, care îşi are izvorul într-un desăvârşit echilibru sufletesc. Acest optimism evanghelic generează curaj şi îndrăzneală în lupta cea bună şi îl determină pe creştin să alerge spre ţinta desăvârşirii, cu un entuziasm inepuizabil, dându-i convingerea fermă că „cetatea noastră este în ceruri” (Filip. 3, 20). Credinciosul care şi-a înfrumuseţat fiinţa cu virtuţile lui Hristos, cu iubirea şi smerenia, cu bunătatea şi blândeţea, cu răbdarea şi jertfelnicia, a format în sine chipul lui Hristos şi a întruchipat în fiinţa lui sfinţenia lui Hristos. Dar întrucât viaţa morală e dezbrăcare de omul cel vechi şi îmbrăcare în omul cel nou, creştinul poate trăi şi creşte în Hristos pe calea virtuţilor, numai prin curăţirea de patimi şi prin comuniunea sacramentală cu Hristos Domnul, în Biserica Sa, „stâlp şi temelie a adevărului” (1 Tim. 3, 15).

Iisus Hristos ocupă locul central în viaţa morală a credincioşilor. El nu numai ne-a descoperit pe Tatăl şi ne-a arătat că suntem fiii ai Tatălui şi trebuie să ne asemănăm cu El ca nişte fii adevăraţi, dar El Însuşi este Fiul cel Unul Născut al Tatălui, Care a venit în lume să ne mântuiască şi să ne lumineze calea de fii ai lui Dumnezeu. El este modelul suprem pe care-L imităm, cu care vrem să ne asemănăm. El este desăvârşirea spre care ne îndreptăm, idealul pe care vrem să-L ajungem. Pe de altă parte între Hristos şi credincios se stabileşte o relaţie de comuniune, prin care Hristos se sălăşluieşte în noi, ne face fii ai lui Dumnezeu după har şi ne dă putere să mergem pe urmele Lui şi prin împreună-lucrarea harului divin cu efortul uman să ne transformăm după asemănarea Lui. Se poate vorbi astfel despre „întruparea” lui Hristos în credincioşi, care devin „hristoşi” după har. De aceea ei şi au chipul Fiului şi ajung la asemănarea cu Fiul şi sunt primiţi de Tatăl ca nişte fii prea iubiţi ai Lui şi fraţi ai lui Hristos. În Hristos se întâlneşte Tatăl cu fiii Săi. Credinciosul trebuie să ajungă la cunoaşterea desăvârşirii lui Hristos, la cunoaşterea legăturii lui cu Hristos, să aibă o relaţie vie cu Hristos, să iubească pe Hristos şi din această legătură personală cu Hristos va rezulta transformarea lui morală, împlinirea poruncilor şi setea după un progres moral necontenit. Prin aceasta poruncile nu sunt înlăturate, ci sunt împlinite în dragoste de Hristos, sunt cuprinse în însăşi urmarea lui Hristos. Viaţa morală a credincioşilor trebuie legată de Hristos.

mrd. Alexandru Gheorghiu

«Ia aminte la tine însuţi!» sau «Să învăţăm a ne îngriji copii!»

Am întâlnit foarte mulţi copii nervoşi, iar părinţii se întreabă care este explicaţia, pentru că medicul le-a zis că nu sunt probleme de sănătate. Considerăm că starea de nervozitate a copiilor are mai degrabă cauze duhovniceşti decât fizice sau măcar cu implicaţii duhovniceşti.

Copii sunt nervoşi şi părinţii nu ştiu de ce. Iată de ce:

1) Mai întâi din cauza lor, a părinţilor, pentru că nu se roagă sau se roagă formal. Când te rogi mai consistent, se imprimă o stare de linişte în casă. Roagă-te jumătate de oră şi se vor linişti copii. Încearcă să devii un om al rugăciunii şi lucrurile se vor aşeza în normalitatea lor.

2) Pentru că n-au fost învăţaţi copii să se roage. Arătăm o grijă exagerată faţă de viaţa biologică a copilului (hrană, îmbrăcăminte, condiţii de trai), dar suntem indiferenţi aproape în totalitate faţă de maturizarea lor spirituală. Nu-i ajutăm şi nu-i învăţăm să se roage.

3) Pentru că nu ne ocupăm suficient de copii. Îi lăsăm în voia sorţii, noi avem alte preocupări (profesionale, afaceri, etc). N-avem timp să-i ascultăm pe copii, să ne jucăm cu ei, să ieşim la o plimbare într-un parc sau în afara oraşului, la liziera unei păduri sau în alte locuri plăcute oricărui om.

4) Pentru că nu avem răbdare să-i învăţăm pe copii. Noi îi tratăm pe cei mici ca şi cum ar trebui să ştie tot ce ştim noi. Refuzăm să-i învăţăm pentru că noi nu ştim că ei nu ştiu, ci considerăm că ar trebui să ştie. Copilului, trebuie să-i repeţi mereu învăţăturile bune, pentru a se deprinde cu ele.

5) Pentru că nu ne iubim copii la modul corect şi sănătos al cuvântului.

6) Din cauza televizorului sau al calculatorului. Am auzit de copii, cu vârsta de 11-15 ani, care stau 6-8 ore la calculator. Total greşit şi nu se poate ca acel copil să fie liniştit şi să se dezvolte normal.

7) Din cauza alimentaţiei. Trebuie să învăţăm să-i hrănim pe copii, nu cu snacks-uri sau chips-uri, ci cât mai natural şi fără să schimbăm prea mult firea alimentului.

Luând aminte la cele de mai sus cred că trebuie să înţelegem că pentru a fi mai liniştiţi copii noştri, trebuie să ne schimbăm stilul de viaţă şi-atunci copii vor fi altfel. Ei vor fi aşa cum ni-i dorim şi cum trebuie să fie. Doamne ajută!

Preot dr. Ioan Chirvasă

Poveţe de la Părinţi

„Cu cât te rogi mai mult, din suflet, pentru cel ce te defaimă, cu atât Dumnezeu le arată adevărul celor ce se smintesc.”(Sf. Maxim Mărturisitorul)

„Nu zice că se poate câştiga virtutea fără necazuri; căci virtutea neprobată în necazuri nu este întărită.” (Cuviosul Marcu Ascetul)

„Când ne vom sili să împlinim în conştiinţă toate poruncile lui Dumnezeu, vom înţelege că legea Domnului este fără prihană; că se cultivă prin faptele noastre cele bune, dar fără mila lui Dumnezeu nu este cu putinţă să se desăvârşească între oameni.”(Cuviosul Marcu Ascetul)

„Faţă de încercările care vin, mulţi s-au împotrivit în multe chipuri. Dar fără rugăciune şi pocăinţă nimeni n-a scăpat de asuprire.”

„Când mintea iese din grijile trupeşti vede, în măsura în care iese, lucrăturile vrăjmaşilor.”(Cuviosul Marcu Ascetul)

„Fugi de ispită prin răbdare şi prin rugăciune. Căci dacă i te împotriveşti fără acestea, vine asupra-ţi şi mai năvalnic.”

„Dacă vei înţelege ce zice Scriptura, că „în tot pământul stăpânesc judecăţile lui Dumnezeu”(Ps.14,70), orice întâmplare ţi se va face învăţător spre cunoştinţa de Dumnezeu.”

„Rugăciunea este izgonire a tristeţii şi a mâhnirii.”(Avva Nil)

„Când Dumnezeu binevoieşte să se facă un lucru, toată zidirea ajută să se împlinească. Dar când El nu binevoieşte, se împotriveşte şi zidirea.”(Cuviosul Marcu Ascetul)

„Nu vei pierde nimic din tot ce vei ierta pentru Domnul, căci la timpul cuvenit îţi vor veni înmulţite.”

„Nu lăsa pe vrăjmaşul să te tulbure în necazul tău. Oare poate ispita ori necazul să năvălească asupra cuiva fără voia lui Dumnezeu? Nu. Dumnezeu îngăduie aceasta pentru folosul sufletului nostru, dar diavolul ne arată lucrurile într-o altă lumină, cum a făcut de demult, când a scos pe strămoşii noştri din grădina Edenului.

Ci noi, neluând aminte la aceasta, uităm că Dumnezeu ne trimite încercări ca să ne curăţească de toată întinăciunea; şi astfel ne tulburăm şi ne mâhnim. De vrei să te mântuieşti, nu te încrede gândului tău; căci demonii seamănă sămânţă rea în tine şi-ţi înfăţişează un lucru în locul altuia. Nu învinovăţiţi niciodată pe cineva de ceva, ci te străduieşte totdeauna să placi aproapelui tău. Şi să nu gândeşti vreodată rău de cineva, că prin aceasta te faci pe sineţi rău, căci numai omul rău gândeşte răul, iar omul bun gândeşte binele. Când îţi vine gândul: „Ei zic despre mine aceasta…”, să ştii că vrăjmaşul este cel ce îţi şopteşte la ureche. Să nu fii bănuitor. Rabdă totul cu bucurie şi bunăvoire, că mare este plata răbdării. Cât despre demoni – nu te încrede lor, că adevărul nu este aşa cum îl înfăţişează ei. Singura lor grijă este să te tulbure cu orice chip.”(Sfinţii Varsanufie şi Ioan)

Selectate de Anca-Raluca Romanescu – studentă Litere

Despre Ortodoxie

Preot Efrem Athonitul

Iubiţii mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocşi şi în general nu cunoaştem înălţimea, profunzimea, lărgimea Ortodoxiei. Va trebui să o vedem în toată sfinţenia ei.

Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu Cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică, aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.

Toţi aceştia, de la Sfântul Ierarh Policarp, care a fost, după cum ştiţi, ucenicul apostolilor şi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul sec al XIX-lea, cu înţelepciunea şi sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire a credinţei şi vieţii drepte, comoara tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membrii ai Bisericii lui Hristos veniţi din toată lumea. Acei purtători de Dumnezeu părinţi "înzestraţi cu toţii cu ştiinţa sufletului şi Duhul Dumnezeiesc" au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei duhovniceşti.

Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi ţi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au dovedit că învăţătura creştina nu este o simplă teorie, ci adevar şi viaţă. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenţei crude şi a puterii materiale, domnia şi Împărăţia Duhului.

A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi sfinţenie este înfăţişată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De asemenea, acolo sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamarită dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea oamenilor.

Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobandirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii.

Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbânda monahismului. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curăţirii şi întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu numai asceţilor, ci întregii lumi creştine.

Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie ci în general, ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, dupa Învierea Mântuitorului. Acolo s-au facut primele cantine, în care au slujit primii 7 diaconi, dupa cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul Neamurilor, Pavel, a fost totodată şi primul lucrător social. Odata cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost şi urmaţii Apostolilor, Episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma şi nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, dupa cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcţionau cantine pentru 7 mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternităţi. Nu numai episcopii ci şi împăraţii şi chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia, Ortodoxia a fost în acelaşi timp şi dreapta lucrare.

Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie.

Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, Împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni şi monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahi atraşi de rătăcirile latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfinţii Atanasie, Sfintul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toţi monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou - Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.

O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi ierapostolia către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi a blândeţii. Această cale spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii Trei Ierarhi (prăznuiţi astăzi), care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om. Sfinţii Trei Ierarhi sunt marii aştri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.

Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi autentic duhul creştinismului în faţa misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura şi armonia, n-a făcut nimic greşit. Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au fost călăuziţi de Dumnezeu în chip sfânt şi duhovnicesc.

Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate şi a creat cultura. După cum spune troparul Sfinţilor Trei Ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat.

Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos.

Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie şi umanism autentic şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.

Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră.

Nu teoretic ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea.

Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei.

Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!

Extrase din „Despre Dumnezeu şi om – din jurnalul ultimilor ani"- Lev Tolstoi

„...Iubirea faţă de duşmani, faţă de cei care urăsc nu e o exagerare, cum pare la prima vedere, ci e ideea de bază a iubirii. La fel ca neîmpotrivirea, oferirea celuilalt obraz nu e exagerare şi parabolă, ci lege, legea neîmpotrivirii, fără de care nu poate exista creştinismul. Creştinismul nu poate exista nici fără de iubirea faţă de cei care urăsc...”

„Mulţumesc pentru tot ce n-am meritat şi nu sunt vrednic să fi primit.”

„Bucură-te, şi iarăşi spun ţie, bucură-te. Dacă trăieşti cum se cade, bucuria e neîncetată. Îmi dau seama de asta la bătrâneţe. Bătrâneţea mă bucură. Sunt minute bune când mă bucură şi apropierea morţii.”

„Atât de rar întâlnim, şi încă şi mai rar simţim, adevarata iubire, iubirea faţă de iubire, iubirea nu numai faţă de toţi oamenii, dar şi faţă de tot, de Dumnezeu. Doamne, ajută-mă să trăiesc în această iubire, vino şi sălăşluieşte în mine.”

„E uşor de zis: nu trebuie să-i urăşti pe oamenii răi, ci dimpotrivă, să-i compătimeşti şi să-i iubeşti. Aşa este. Dar pentru a face sincer acest lucru, există numai o singură cale: a-L vedea, a-L simţi şi a-L iubi în ei pe acel Dumnezeu care se află în tine şi în ei. Pentru a fi în stare de asta, trebuie să fii conştient că Dumnezeu e în tine şi să-L iubeşti. Şi de aceea totul, totul depinde de asta.”

„Judecă-i pe alţii la fel ca pe tine însuţi. Căci ei sunt tu. Şi de aceea fii îngăduitor cu faptele lor rele, aşa cum ai fost şi eşti cu tine. Şi tot astfel doreşte căinţa şi îndreptarea păcatelor lor, aşa cum nădăjduieşti să ţi se ierte ale tale.”

„Ar fi bine să uit de mine, dar nu se poate, şi de aceea trebuie să pun semnul egalităţii: portă-te cu alţii cum ai vrea să se poarte ei cu tine.”

„Să greşeşti luându-i pe oamenii răi drept buni e de o sută de ori mai bine decât să greşeşti în sens invers. Ajută-mă Doamne.”

„Orice om poate fi iubit. Numai că, pentru a iubi astfel un om, nu trebuie să-l iubeşti pentru ceva, ci pentru nimic. Dacă ai să începi să-l iubeşti astfel, ai să găseşti şi motive.”

„A întreba dacă există Dumnezeu e ca şi cum te-ai întreba: eu exist? Eu îl cunosc pe Dumnezeu în mine, nu întreg, ci o părticică, o manifestare. Dumnezeu este cel a cărui manifestare sunt eu, iar existenţa Lui e la fel de inevitabilă ca a mea.”

„Când omul e lipsit de capacitatea de a vedea, nu mai poate deosebi lumina de întuneric. Tot astfel şi omul lipsit de conştiinţa divinităţii sale pierde posibilitatea de a deosebi binele de rău.”

Selectate de Parască Elena – studentă Medicină

Despre tinereţe

Părinţii nu sunt stăpânii copiilor, cum spune părintele Ioan Chirvasă, doctor în ştiinţe teologice cu subiect despre tineri. Dar ce sunt părinţii dacă nu cei care binecuvintează pe fii aşa cum preotul binecuvintează pe familia cea mare, corabia Sfintei Biserici.

Încă de la naştere corpul omenesc se degradează pe zi ce trece, de la câteva zile mor celule şi se nasc celule, tot organismul moare şi reînvie. Trupul nostru parcă ne spune: „Moartea de o va avea omul înainte, nemurire este”. Trebuie să ne obişnuim (cu gândul morţii)gândind la moarte. Odată cu căderea prin păcat a protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, trupul a devenit stricăcios. Boala este o arvună a morţii, ea ne aduce aminte că azi suntem şi mâine nu. Să obişnuim şi pe copiii noştri a gândi că viaţa pământească trece ca un nor, ca un fum. Când am fost tineri, ne-am bătut joc de timpul preţios dat de Dumnezeu, acum îl regretăm (mulţumim lui Dumnezeu că prin Harul Său ne-a îndreptat în al 11-lea ceas). Fie ca urmaşii noştri să nu facă aceleaşi greşeli ca noi.

Dumnezeu ne îndeamnă să intrăm în sufletul copiilor noştri; dacă nu te ascultă copiii (tăi) înseamnă că nu ai intrat în sufletul lor (cum găsim scris în cărţile Părintelui Ioan Chirvasă). I-am învăţat cu rugăciunea,!!! cu discoteca, cu televizorul, cu egoismul sau, din contra, cu simplitatea, cu discuţia.

Dumnezeu spune în Deuteronom (5,10): „Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”. Deci dacă noi suntem bineplăcuţi lui Dumnezeu, El se milostiveşte şi de urmaşii noştri pentru a-i duce pe calea cea bună. Avem deci o mare responsabilitate faţă de copii. Prin comportamentul nostru moral sau nu putem ajuta sau îngreuna ascensiunea sufletelor copiilor noştri.

Adolescentul trece printr-o perioadă fizică şi sufletească grea. Schimbările îl duc spre o viaţă care se vrea responsabilă, este în echilibru fragil între iubirea pământească, senzuală şi cea sublimă, nonsenzuală (Freud).

30% din adolescenţi au relaţii premaritale, dar 65% din fete nu posedă cunoştinţe necesare păzirii castităţii, nu ştiu că nu se admit abateri de la regulile Sfintei Biserici privind întemeirea familiei creştine bazate doar pe relaţii conjugale binecuvântate de Sfânta Cununie.

80% din oameni sau cupluri doresc să decidă ei când să apară copiii, cât mai târziu când vor avea mijloace materiale din destul.

Elevii din clasele gimnaziale nu au educaţie de la părinţi privind sexualitatea şi apropierea de sexul opus decât a 20% parte din familii. 45% din copii află „anumite secrete” de la prieteni.

Lucrurile nu le putem îndrepta doar noi, oamenii. Trebuie să apelăm la Dumnezeu prin rugăciune, post, convorbire la Duhovnic, ca Harul lui Dumnezeu să pogoare şi să binecuvinteze familiile noastre (Nu în cantitatea cunoştinţelor stă puterea mântuirii, ci în chipul vieţii, în aspectul ei etic: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 15,17) – Arhimandrit Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul). Să avem grija de a ocoli păcatul. Când suntem slobozi de credinţă, viaţa merge bine, iar când suntem credincioşi, nici ziua, nici noaptea, nu avem linişte. Mânia vine peste fiii neascultării.

Fiecare lucrare a noastră trebuie să poarte pecetea Sfintei Liturghii.

Testamentul religios al nostru pentru urmaşi este respectarea rugăciunilor prin care, nu prin faptele noastre, vine Harul.

Maica Domnului este ocrotitoarea familiei şi a copiilor. Să lăsăm în grija ei sufletele noastre şi ale copiilor noştri. Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu, Preasfânta Treime, decât cu mijlocirea Maicii Domnului (Stefanos Anagnostopoulos – „Explicarea Dumnezeieştii Liturghii”).

Pruncii sunt şi exemple pentru noi, cei în vârstă. Chiar Dumnezeu ne ameninţă: De nu veţi fi ca aceşti prunci mici, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. Dacă am putea să stopăm (pe) Diavolul şi lumea de a otrăvi sufletele nevinovate, curăţite la Sfântul Botez de păcatul protopărinţilor Adam şi Eva. Aici se cade să ne amintim că „tinereţe fără bătrâneţe” înseamnă a rămâne cu sufletul de copil, nevinovat. (Avem mărturii că Părintele Cleopa era un astfel de om)

Părintele Cuvios Paisie Aghioritul, în cartea „Viaţa de familie”, ne spune că: „Biserica a binecuvântat ambele căi ale vieţii, familia şi călugăria, amândouă pot duce în Rai. Unul merge cu autobuzul, iar celălalt merge pe jos, pe cărare. Însă amândoi au acelaşi scop. Dumnezeu se bucură de primul, iar de celălalt se minunează. Este bine ca tinerii să se gândească la monahism, unde trebuie să devii înger în trup („În cealaltă viaţă, în Cer, vom trăi ca îngerii” – Matei 22,30, le spune Hristos saducheilor). Unii ca aceştia vor primi îndoite cununi. Adeseori tinerii se interesează cum să se afle aproape de Dumnezeu, dar şi să se aranjeze bine. Neliniştea aceasta, uneori depăşeşte limita, cu ajutor de la diavolul, devine stres şi ţine mintea într-o continuă zăpăceală. Nu trebuie ca tinerii să se grăbească şi să ia hotărâri necoapte. Nu se fac toate deodată. Pentru a reuşi, trebuie să-şi facă o curăţenie generală înlăuntrul lor. Eu le spun tinerilor să-şi continue studiile. Dacă există apoi o dispoziţie lăuntrică bună, atunci Dumnezeu îi va ajuta. Bunul Dumnezeu l-a făcut pe om liber, îi respectă libertatea. Părinţii, duhovnicii, dascălii trebuie să-i ajute pe tineri să-şi aleagă viaţa după chemarea lor adevărată. Hotărârea trebuie să fie a lor în ceea ce îi odihneşte. Fireşte, mă bucur când se alege viaţa monahală pentru că este un adevărat înţelept cel care urmează o viaţă îngerească, deoarece scapă de „cârligul” diavolului care are ca momeală lumea. Hristos nu a rânduit monahismul ca poruncă: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, mergi vinde tot ce ai... şi vino de urmează Mie” (Matei 10,21).

Anii trec repede. Este bine ca tânărul să nu rămână nehotărât multă vreme la răscrucea drumului, ci să-şi aleagă o cruce....”Iată, a venit la mine o fată să mă întrebe ce să facă, pentru că simte că ar vrea şi căsătorie, dar se gândeşte şi la monahism. Atunci îi spun să se îndrepteze încotro te odihneşti mai mult. Atunci ea s-a căsătorit cu un marinar. Şi 6 luni era cu el, 6 luni singură când soţul era pe mare, aşa că Dumnezeu i-a dat şi căsătorie şi călugărie.” (Cuviosul Paisie Aghioritul – „Cuvinte duhovniceşti”)

Credem că aşa este viaţa multor tineri. Umorile lor alternează dinspre căsătorie spre monahism şi invers. Dar odată aleasă, calea nu mai trebuie comentată. Altfel este ispita diavolului care vrea să strice smerenia şi ascultarea şi din familii şi din mănăstiri.

Cuviosul Paisie Aghioritul insistă în combaterea lenii tinerilor, care, sub pretext că îşi vor alege drumul monahismului, îşi întrerup studiile şi apar drame materiale existenţiale. Aşadar tinerii să rămână ancoraţi în realitatea pământească dar să citească patristică. Părintele Paisie nu-i influenţa în nici un fel pe tineri ci numai se ruga pentru ei ca Dumnezeu să-i „odihnească duhovniceşte” într-un sens sau în altul, căsătorie sau călugărie.

Să rugăm pe Hristos Domnul şi pe Măicuţa Sa să ne îndrume familiile noastre pe drumul smereniei şi ascultării, indiferent (ce cale vor alege copiii noştri: crucea căsniciei sau a monahismului) dacă copiii noştri vor alege crucea căsniciei sau a monahismului.

Conf. dr. C. Bradea – medic primar

Împreună împotriva suferinţei şi discriminării

În perioada Februarie – Septembrie 2007, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă Centrul InfoAdolescent, Grupul. Şcolar. I. Holban şi Parohia Sf. Proroc Daniel CUG desfăşoară proiectul Împreună împotriva suferinţei şi discriminării.

A purta crucea unei deficienţe - fie ea fizică sau psiho-motorie – este un lucru greu şi pentru un adult. Pentru un copil sau tânăr este însă şi mai greu. Acest fel de deficienţe implică, în primul rând, limitări de ordin fizic ce fac dificilă deplasarea, practicarea unor sporturi, îndeplinirea unor activităţi care necesită o mobilitate mai mare, accesul în anumite locuri. Mai mult, durerea fizică este frecvent un «aliat» al acestor deficienţe, necesitând adesea spitalizări şi tratamente costisitoare şi de lungă durată.

Cel mai dureros însă pentru un copil sau tânăr cu deficienţe este să nu poată fi în compania celorlalţi, să fie privit cu condescendenţă, să fie marginalizat doar pentru ca este diferit.

Ca adolescent cu deficienţe e greu să-ţi faci prieteni din anturajul celor fără probleme de sănătate, să ieşi împreună cu ei, să te îndrăgosteşti şi celălalt să-ţi răspundă şi să te accepte aşa cum eşti.

Uneori apar şi gânduri de revoltă - de ce eu Doamne, de deznădejde – niciodată n-o să pot avea o viaţă normală invadează conştiinţa celui care se vede diferit de ceilalţi. Acolo unde a luat ceva, Dumnezeu a înlocuit cu un dram de sensibilitate sufletească în plus: copii, tinerii cu deficienţe sunt mai sensibili faţă de suferinţă, se gândesc mai serios la consecinţele alegerilor lor în viaţă şi, de cele mai multe ori, sunt mai responsabili.

Proiectul Împreună împotriva suferinţei şi discriminării îşi propune să contribuie la dezvoltarea abilităţilor de viaţă şi informarea tinerilor cu deficienţe neuromotorii din Grupul Şcolar I. Holban Iaşi în vederea prevenirii comportamentelor de risc (transmiterea HIV şi comportamentele violente în familie), formării unei atitudini creştine, responsabile faţă de relaţiile de cuplu şi creşterii gradului de integrare şi toleranţă socială faţă de alte grupuri discriminate (spre ex. tinerii infectaţi HIV).

În acest sens, în sprijinul tinerilor se desfăşoară mai multe tipuri de activităţi:

În luna februarie a fost înfiinţat în Grupul Şcolar. I. Holban – Clubul Agapis , unde cca. 30 de elevi beneficiază de activităţi extraşcolare .

Aici, cursuri de dezvoltare personala, prin tinerii au posibilitatea să-şi dezvolte abilităţile de empatizare şi de gestionare a emoţiilor, să-şi formeze o mai bună imagine de sine, abilităţi de administrare eficientă a timpului şi lucru în echipă, de rezolvare a conflictelor, de asertivitate şi ascultare activă, de gestionare a situaţiilor generatoare de stres.

Prin cursuri de educaţie premaritala şi traininguri educative pentru elevi ei vor dobândi cunoştinţe care să le permită creionarea unei viziuni realiste asupra sexualităţii şi vor avea valori morale care să conducă la adoptarea unor atitudini responsabile faţă de sexualitatea pre şi postmaritală, ţinând cont că o parte dintre tineri deja şi-au început viaţa sexuală. Tinerii sunt ajutaţi să înţeleagă complexitatea relaţiilor de cuplu, riscurile şi consecinţele pe care le antrenează opţiunile greşite şi modalităţile de preîntâmpinare/abordare a fenomenului violenţei domestice în viaţa personală sau a comunităţii familiale din care fac parte.

Activităţile catehetice şi vizitele in parohie (parohia partener - Sf. Proroc Daniel CUG) desfăşurate cu ajutorul pr. paroh Chirvasă Ioan îi vor încuraja pe tineri să se împrietenească cu tinerii din parohie şi să se apropie de Dumnezeu.

Prin concursurile de eseuri şi desen incluse în activităţi tinerii membri ai Clubului Agapis au posibilitatea să-şi valorizeze talentul artistic şi să-şi exprime viziunea asupra vieţii.

Vizitele in alte centre similare – C.P. Guliver, C.P. Păunescu îi vor ajuta să înţeleagă că există şi alte tipuri de suferinţă, precum şi modul în care fiecare îşi duce crucea dată de Dumnezeu.

Şi pentru că tinerii au nevoie de destindere, picnicurile, ieşirile în aer liber şi jocurile vor însoţi activităţile proiectului pe tot parcursul lor.

Membrii Clubului Agapis au vizitat deja parohia Sf. Prooroc Daniel în lunile aprilie-mai iar pr. paroh a avut întâlniri cu tinerii şi în mediul lor şcolar. Tinerii s-au arătat interesaţi de perspectivele Bisericii asupra relaţiilor de prietenie şi iubire, de modalităţile în care se pot apropia de Hristos, de primenirea sufletească.

Câţiva tineri din parohie au hotărât să-şi dedice o parte din timpul liber pentru a fi alături de membrii Clubului. Câteva fete inimoase ne însoţesc săptămânal la Grupul Şcolar I. Holban pentru activităţile de club.

Chiar dacă nu aveţi timp sau resurse materiale să vă implicaţi în acest proiect, un zâmbet prietenos, un cuvânt cald adresat unei persoane cu deficienţe, o rugăciune ca Dumnezeu să le dea putere şi sănătate trupească şi sufletească poate fi la îndemâna oricui.

Hristos a promis că unde se vor aduna doi sau trei în numele Său acolo va fi şi el cu ei iar cei care vor face fapte de milostenie materială şi sufletească vor dobândi Împărăţia Cerurilor.

Să ne lucrăm mântuirea alături de cei pe care Hristos îi rânduieşte întru slăbiciune şi îi aduce în preajma noastră.

Mihaela Simion – Centrul InfoAdolescent

Mântuire prin dăruire

În prezent Parohia “Sfântul Prooroc Daniel” are în desfăşurare proiectul Împreună împotriva suferinţei şi a discriminării, în colaborare cu Fundaţia “Solidaritate şi Speranţă” – Centrul “InfoAdoloescent” şi Grupul Şcolar “Ion Holban”.

Parohia asigură asistenţa spirituală, participă la activităţi catehetice, creează cadru de desfăşurare a activităţilor de socializare între tinerii din parohie şi membrii clubului Agapis (activitate coordonată de un psihopedagog, profesori de religie şi asistenţi sociali pentru copii cu deficienţe din cadrul Grupului Şcolar “Ion Holban”). De asemenea, facilitează participarea acestora la serviciile religioase din cadrul parohiei şi contactul cu alte grupuri de tineret din alte parohii.

Contribuţia la acest proiect constă în resurse umane implicate în activităţi catehetice, de asistenţă religioasă şi socializare, spaţiu de desfăşurare a întâlnirilor parohiale. În acest sens câţiva tineri din cadrul parohiei s-au înscris în acest proiect ca voluntari, participând alături de asistenţii sociali la diferite activităţi recreative pentru copii cu deficienţe psiho-motorii.

Parohia “Sf. Prooroc Daniel”, reprezentată prin Preot Dr. Ioan Chirvasă a înterprins şi alte acţiuni caritabile:

- Pentru asociaţia umanitară “Aeque Animo”, o sponsorizare cu ocazia Sfintelor Sărbători de Paşte, pentru un număr de opt copii, cazuri medico-sociale, cu dulciuri;

- La Naşterea Domnului (2006) s-au oferit pachete cu alimente pentru familii defavorizate;

- Pentru bolnavii cu afecţiuni neuro-motorii, din cadrul spitalului Sculeni şi pentru cei cu afecţiuni psihice din cadrul spitalului Socola, preotul paroh precum şi alţi enoriaşi au oferit pachete, cu diferite ocazii;

- În preajma Sărbătorilor Pascale, la Secţia – copii SIDA din Galata părintele a spovedit şi a împărtăşit un grup de copii şi le-a oferit pachete cu alimente;

- Doi ani consecutiv, în octombrie 2005 şi 2006, s-au oferit pachete cu alimente pelerinilor veniţi să se închine la Moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva.

Sperăm ca în viitor să beneficiem cât mai mult de sprijinul enoriaşilor parohiei în organizarea acestui tip de acţiuni, folositoare, în drumul nostru spre mântuire, atât pentru cei ce primesc, cât şi pentru cei ce dăruiesc.

Mihaela-Gabriela Timofte – studentă Litere

Iisus prin grâu

Nichifor Crainic

Prin grâul copt, pe unde-aleargă

Şerpuitoarea mea cărare

Ce scapătă departe-n aur

De glorioasă înserare,

Mi s-a părut că treci, Iisuse,

Precum treceai pe vremea ceea,

Gustînd în mers prietenia

Pescarilor din Galileea.

Pe părul tău, încununându-l,

Juca o flacără bălaie

Şi soarele muia veşmîntul

Drumeţilor în vîlvătaie.

Vorbeai… şi inimile toate

Se aninau de vorba ta

Şi le purtai ca o podoabă

De ciucuri prinsă la manta.

Că vorba ta era mai dulce

Ca rodiile din Edom

Şi-nomenia dumnezeirea

Şi îndumnezeia pe om.

Treceai… şi sângera în tine

Prigoana crudelor sinedrii.

În zări vă aşteptau, gigantici,

Cu crengi ocrotitoare, cedrii.

Iar eu părea că merg în ceata

De ucenici şi ucenice

Să sfarăm şi eu, pentru cină,

Cu palmele-amîndouă, spice.

Eram, socot, prea mult al lumii

Şi prea puţin al vremii tale,

Că pămînteana grijă, Doamne,

M-a-ntîrziat, stingher, pe cale.

Pe-acelaşi galben grîu coboară

Acelaşi glorios apus,

Dar n-aud vorbele-ţi pe care

Evangheliştii nu le-au spus.

Trecură veacuri, şi cu ele

Că treci din nou mi s-a părut

Şi-ţi caut urma luminoasă

În lutul moale s-o sărut.