Părintele Galeriu ne explică rugăciunea domnească:

VII. Precum în cer, aşa şi pre pământ

Unii dintre Sfinţii Părinţi tâlcuiesc împreună aceste cereri ale rugăciunii: „Fie voia ta, precum în cer, aşa şi pre pământ”. Într-adevăr, dacă voia Părintelui ceresc e în noi, atunci şi cerul e în noi. E aievea în noi prin împlinirea voii Lui, a poruncilor Lui, despre care mărturisim: „Lumină sunt poruncile Tale pe pământ, şi ferice de noi atunci când simţim, «vedem» în voia şi în poruncile lui Dumnezeu lumina, lumina vieţii noastre”. Le împlinim cu bucurie. Nu ne mai par grele, ca o povară. Duhul Sfânt ne însoţeşte, ca pe Apostoli, cu focul harului. Atunci mergem în lumina lui Dumnezeu, „cu mâna noastră în mâna Lui; viaţa noastră devine o viaţă călăuzită, iar noi devenim oile credincioase care-şi urmează Păstorul Cel Bun şi ascultă de glasul Lui”(Lev Gillet). Atunci, cerul nu mai e departe sau de neînţeles, ci este o prezenţă, pentru că a coborât la noi. A coborât cu adevărat. Zice Domnul: „Nimeni nu s-a suit în cer fără numai Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”(Ioan 3,13). Mântuitorul a coborât cerul pe pământ. L-a coborât ca Fiul al lui Dumnezeu, petrecând cu noi pe pământ, dar şi ca „Fiu al Omului”, Care „este în cer” – deci ca protochip, model al nostru din veci, ca model ceresc. El a unit întru sine cerul cu pământul şi a făcut deplin voia Părintelui ceresc. „Hrana Mea este să fac voia Celui Ce M-a trimis” – zice Domnul. De aceea El este cu adevărat şi ceresc, şi pământesc, poate să răspundă la toate întrebările noastre despre Dumnezeu şi despre om, despre cele pământeşti şi cele cereşti. În acest înţeles adânc Sfântul Apostol Pavel deosebeşte între primul Adam, care este din pământ – deci pământesc – şi al doilea Adam – Hristos – Care este „din cer”, deci ceresc. Şi adaugă: „după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc” (I Corinteni 15, 45-49). Astfel, obârşia noastră e cerească, ceea ce dezvăluie chemarea şi năzuinţa noastră la un neîncetat suiş duhovnicesc. De aceea Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă să căutăm la rudenia noastră cea de sus. Iar noi ştim că rudenia noastră de sus a coborât şi a venit la „ai Săi” (Ioan 1,11), la noi, tocmai pentru a ne înălţa, spre a deveni şi noi, într-un cuvânt, „pământeni cereşti”.

Dar chiar mai presus de puterile îngereşti, Prea Curata Fecioară, Maica Domnului, s-a făcut locaş ceresc. Pentru că din Ea S-a întrupat şi S-a născut Adam cel ceresc. De aceea Biserica o preacinsteşte rostind: „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare decât serafimii…”. Împreună cu Ea, şi toţi sfinţii, drepţii, cuvioşii s-au învrednicit a fi numiţi „îngeri în trup” şi „oameni cereşti”. Dar nu numai sfinţii sunt chemaţi să poarte chipul Lui Adam cel ceresc şi să devină cereşti, ci şi toţi cei botezaţi, care se nevoiesc să facă voia Lui, să o împlinească cu fapta – precum a zis Mântuitorul: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21).

Această întreagă viziune a chemării noastre cereşti, a transformării pământului în cer, ridică pentru conştiinţa creştină întrebări şi răspunderi grele. Pentru că, din nefericire, cerescul e atât de puţin văzut pe pământul atâtor patimi şi dureri. Putem noi oare vorbi de „cer” sau pregătire a cerului, când din inimile noastre, menite a fi „locaş al Împărăţiei Cerurilor”, încă izbucnesc, precum spune Mântuitorul: „gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule”(Matei 15, 19)?

Iar urmările acestora sunt atâtea nefericiri, dureri, boli, copii născuţi cu malformaţii, handicapuri, fără să uităm şi cea din urmă pătimire cu numele de SIDA. Pământul însuşi, poluat şi prihănit de stricăciunile şi deşertăciunile noastre, suspină aşteptând „descoperirea fiilor lui Dumnezeu”(Romani 8,19) pentru a deveni „pământ nou”. Am fi nerealişti – unii ne-ar socoti, poate, utopici – vorbind de prezenţa cerului în pământul de azi.

Ce trebuie să facem atunci? Nu deznădăjduim. Credem neclintiţi în rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Mântuitorul – „precum în cer, aşa şi pe pământ”. Fiecare la locul lui să-şi descopere muguraşul de cer, darul divin, talantul. Să-l lucreze şi să-l rodească în el, acolo unde e chemat: „Rodeşte unde ai fost răsădit” – zic Sfinţii Părinţi. Fiecare gând, cuvânt şi faptă a noastră, ca împlinire a voii lui Dumnezeu, poartă sămânţă şi fruct ceresc, o mijire a cerului în noi. Bucuria care străluceşte pe faţa mamei asupra copilaşului din leagăn, jertfelnicia unui medic, a unei surori, şi zâmbetul, bunătatea luminoasă în faţa bolnavilor, sau o slujbă divină în casa lui Dumnezeu, câte te face să exclami ca imnul: „În biserica slavei tale în cer mi se pare a fi, Născătoare de Dumnezeu” – toate descoperă, smerit, cerul pe pământ, lucrarea tainică, nevăzută, precum a zis Domnul, a „Împărăţiei lui Dumnezeu” (Luca 17, 20); şi nu în cele din urmă, menirea, în acest înţeles, a gândirii, a inspiraţiei artistice: o icoană, o cântare divină sau un cuvânt de har; Păstorul din „Mioriţa” transformă moartea în nuntă şi deschide astfel o „gură de rai”. Şi ce adiere cerească simţim în aceste versuri ale lui Nichifor Crainic din „Cântecul potirului”: „Când pâinea-n cuptor semăna cu arama/ Bunica şi mama/ Scoţând-o sfielnic cu semnele crucii/Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii/ Că pâinea, dând zbor cu dulce miros/ Părea că e faţa lui Domnu Cristos”.

Astfel, fiecare de la locul chemării noastre, putem deveni „frate, soră, mamă” Mântuitorului, putem deschide cerul „sfinţind pământul”, plinind voia Tatălui celui din ceruri.