Întru mulţi ani, Înalt Prea Sfinţia Voastră!

«Arhiereul este, înainte de toate, martor şi mărturisitor al iubirii lui Dumnezeu pentru lume». Acesta este crezul noului mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, despre slujirea arhierească.

Ziua de 5 martie 2008 a fost un bun prilej pentru noi, preoţi şi credicioşi din Arhiepiscopia Iaşilor ca să înţelegem încă o dată că necunoscute sunt căile Domnului.

În Biserica Ortodoxă se vorbeşte mult de vocaţie sau chemare pentru slujirea preoţească. Alegerea Î.P.S. Teofan ca mitropolit al Moldovei a surprins pe toată lumei, dar am înţeles cu toţii că este lucrarea tainică a lui Dumnezeu.

Î.P.S. Teofan s-a născut l 19 octombrie 1959 în comuna Corbi, judeţul Argeş, într-o familie cu şapte copii. A urmat cursurile Seminarului Teologic din Craiova, apoi Facultăţii de Teologie din Bucureşti, prezentând ca teză de licenţă: „Voturile monahale în lumina desăvârşirii creştine”.

După obţinerea licenţei, intră în monahism la Schitul Crasna din judeţul Prahova. Trebuie amintit faptul că acest aşezământ monahal a dat şase din actualii membri ai Sfântului Sinod: un mitropolit – Teofan, un arhiepiscop – Teodosie şi patru episcopi.

Între anii 1986-1990 a studiat la Institutul Teologic „Saint Serge” din Paris, obţinând titlul de Doctor în Teologie cu o lucrare despre opera Sfântului Maxim Mărturisitorul. În paralel, mai exact 1987-1990, Î.P.S. Teofan a fost duhovnic la Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din Bussy en Othe.

Din 1991 a fost Episcop-vicar Patriarhal timp de nouă ani. Cunoştinţele de franceză, engleză şi italiană i-au fost de ajutor în coordonarea relaţiilor Patriarhiei Române cu alte Biserici şi cu comunităţile româneşti din diaspora. Mitropolitul ales al Moldovei şi Bucovinei a participat la evenimente importante pentru lumea ortodoxă cum ar fi întronizarea Patriarhului Ierusalimului în noiembrie 2005.

Î.P.S. Teofan a devenit Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei în octombrie 2000. În această calitate a desfăşurat o bogată activitate ce s-a axat pe diferite planuri: social, caritativ, misionar, cultural. Mitropolitul Olteniei a venit în ajutorul celor aflaţi în dificultate prin înfiinţarea a numeroase aşezăminte sociale: Aripi de Lumină, Sfântul Dimitrie Basarabov, Casa Samuel. De asemenea, a fost preşedinte de onoare al Fundaţiei „Vasiliada” care doreşte să combată fenomenele de marginalizare şi excludere socială, şi al Fundaţiei „Cuvântul care zideşte” ce promovează valorile culturale şi spirituale creştine. Cu privire la activitatea filantropică, presa locală şi centrală au evidenţiat rolul activ în sprijinirea comunităţii din localitatea Rest, judeţul Gorj, afectată de inundaţii în 2006. de altfel, Î.P.S. Teofan a oficiat Slujba de Înviere în tabăra sinistraţilor. Conştient că propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu prin media este foarte necesară în societatea contemporană, după cum declara pentru Radio România Actualităţi, Î.P.S. Teofan a înfiinţat postul de radio Logos în 2005. Pe plan cultural, a pus bazele tipografiei eparhiale care a publicat traduceri din Sfinţii Părinţi, numeroase cărţi ale Arhimandritului Teofil Părăian şi ale monahiei Siluana Vlad.

Î.P.S. Teofan s-a îngrijit şi de fii săi duhovniceşti din afara graniţelor. Astfel pe 1 decembrie 2002 s-a aflat în Kandahar, alături de militarii Batalionului 26 Infanterie „Neagoe Basarab” din Craiova, iar în iulie 2004, i-a vizitat pe soldaţii aceluiaşi batalion din Irak.

În prima declaraţie după alegerea sa ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Î.P.S. Teofan a mărturisit că se îndreaptă spre Iaşi „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”. De asemenea, şi-a exprimat nădejdea că rugăciunile tuturor sfinţilor care au propovăduit pe pământul Moldovei îl vor sprijini să îndeplinească slujirea la care a fost chemat.

În ceea ce priveşte priorităţile activităţii în calitate de Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Î.P.S. Teofan a enumerat: viaţa parohială, viaţa mănăstirească, instituţiile de caritate şi cele medicale. Totuşi a declarat adeseori că „educaţia, în diferitele ei forme (cateheză, şcoli teologice, studierea religiei în şcoală, media şi învăţământul confesional) este arealul” spre care se va îndrepta cu predilecţie.

Bine aţi venit în Moldova, Înalt Prea Sfinţia Voastră!

Redacţia

Gânduri de Paşti

În aceste momente de mare însemnătate pentru lumea creştină, să ne gândim un moment la ce a însemnat drumul Crucii, al morţii şi al Învierii lui Hristos, atunci şi ce a devenit pentru noi astăzi. În esenţă, această coparticipare a noastră la procesul transfigurării şi înnoirii spirituale, ce este şi care va fi pentru creştinism.

Au fost două braţe care au ales să îmbrăţişeze lumea într-un mod unic – Crucea. A fost un trup mort care ne-a închis în El, invitându-ne să participăm la ceea ce e joc şi prezenţă dincolo de moarte, în acel loc unde zbuciumul şi suferinţa şi-au pierdut sensul lăsînd loc speranţei şi bucuriei. Un zîmbet care ne îndeamnă să ne bucurăm cu bucuria cea netrecătoare a lui Iisus, alături de cei pe care îi iubim. Acum ne vedem în Lumină pe noi înşine şi pe toţi ceilalţi aşa cum sîntem de fapt, fii ai Luminii!

Aşadar, chiar dacă ai mai greşit în drumul tău, vino în acest loc al bucuriei, al Luminii şi al speranţei, căci Învierea Lui e şi a noastră, viaţa Lui e şi a noastră, revino mereu în acest loc, unde te aşteaptă Hristos Înviat!

Claudia Şuşu, studentă Teologie

Înviere şi izbăvire

Pe 30 august, eram în Deltă cu familia. Am trecut de localitatea Murighiol şi ne-am îndreptat spre Dunavăţ, la aproximativ 40 km de Tulcea.

Am încercat să căutăm un loc de cazare în zonă şi pentru aceasta am oprit la mai multe pensiuni, spre capătul satului respectiv.

Sunt în zonă 6-7 pensiuni, dar de la toate am primit acelaşi răspuns: Totul este ocupat.

Eram cu toţii trişti. Am întors maşina şi la ≈ 1 km de zona cu pensiunile respective, copii şi-au mai amintit că ar mai fi o posibilitate, şi anume, o pensiune pe care o trecusem cu vederea.

Iniţial nu ne-a trezit interesul, dar acum la întoarcere, neavând altă posibilitate, ne-am oprit şi acolo pentru a face o ultimă încercare.

Este vorba de pensiunea Solinia din localitatea Dunăvăţ, unde, spre bucuria noastră, am fost găzduiţi.

În noaptea de 30-31 august a fost o ploaie torenţială, cu rupere de nori şi descărcări electrice. Nu ştiu dacă în viaţa mea am auzit asemenea tunete sau am văzut asemenea fulgere. Deşi era ora 1³⁰ noaptea, cerul era aproape în permanenţă luminat de fulgere. A durat ≈ 30 de minute, poate chiar mai mult. După aceasta s-a auzit sirena maşinii de pompieri. Evident, fiind străini, la acea oră n-am ştiut ce se întâmplă.

Din cauza tunetelor, copii s-au trezit şi erau puţin speriaţi. Şi mie îmi era oarecum frică, dar trebuia să-mi ascund acest sentiment.

Am adormit puţin şi am avut un vis, care m-a încurajat. L-am visat pe Prea Fericitul Patriarh Teoctist, de curând adormit în Domnul, care mi-a zis: „De ce-ţi este frică, părinte? Ia citeşte ce scrie aici: «Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le»”. M-am trezit cu o linişte deosebită în suflet.

A doua zi dimineaţă, pe la orele 8³⁰ am aflat că una din pensiunile respective arsese, pentru că a fost trăsnită noaptea. Puteam fi şi noi în ea, dar Dumnezeu n-a îngăduit să găsim în zonă locuri libere şi ne-a îndepărtat puţin de locul respectiv.

Aşa le dă Dumnezeu pe toate, spre binele nostru, chiar şi aparentele eşecuri. Toate au un înţeles tainic şi tocmai de aceea sfinţii mulţumeau lui Dumnezeu pentru toate.

Preot dr. Ioan Chirvasă

Detoxifierea organismului

Medicina naturistă afirmă că principala cauză a bolilor trupeşti este prezenţa de substanţe indezirabile în organism (medicii englezi au demonstrat, pe baze statistice, din fişele de observaţie ale pacienţilor, că 90% din boli sunt datorate alimentelor ingerate – şi nu ne mirăm noi, care trăim într-o ţară din „lumea a treia”, în curs de dezvoltare, agrară, că cei din ţările occidentale au probleme datorită alimentaţiei carnivore – anglicanii nu agrează postul religios).

Încercăm să prevenim răspândirea molimei alimentaţiei supradozate (odată cu „europenizarea” românilor) şi la noi, măcar atâta vreme cât mai avem ortodoxie şi post.

Persoanele care suferă de maladii respiratorii îşi suflă nasul, tuşesc şi expectorează pentru a se debarasa de substanţele ce se introduc şi elimină prin alveole, bronşii, sinusuri, etc.

Articulaţiile vor să elimine prin inflamaţie cristalele acumulate (acid uric).

Pielea elimină substanţele acide prin glandele sudoripare şi substanţele coloide (grăsimi toxice) prin glandele sebacee (acnee, furuncule, eczeme).

Stomacul şi intestinul încearcă să regurgiteze prin vomă sau diaree excesul de grăsimi. Pancreasul este surclasat de ingestia de lipide şi alcool.

Substanţele iritante (E-urile, condimentele, prăjelile) descompun mucoasa digestivă.

Trei din cinci persoane decedate sunt cardiopate datorită excedentului din corp de colesterol şi acizi graşi, care cresc vâscozitatea sângelui şi se depun pe vasele de sânge, obstruându-le.

În bolile renale, substanţele în exces sunt proteinele, în bolile obezităţii – grăsimile, în diabet – zahărul, în cancer – substanţele chimice, afumăturile, condimentele, proteinele, în ulcerul gastro-duodenal – acizii din alimentaţie, în alergii – substanţele alimentare chimice, etc.

Biserica ortodoxă a gândit la toate acestea şi a găsit remediul universal – postul (bisăptămânal şi cvadrianual), iar pentru eliminarea toxinelor păcatelor Biserica a introdus spovedania, baia cea de-a doua ( după Sfântul Botez de intrare în creştinism), şi, în general, împărtăşirea cu sfintele taine ale Domnului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci – unde nu vom mai fi intoxicaţi de nimeni şi de nimic.Aşa să ne ajute Dumnezeu. Amin.

Medic primar Costel Bradea

Cea mai simplă lecţie de religie

Sâmbătă, după toacă. Peste mica gospodărie se lasă liniştea. Toate sunt în bună rânduială, căci vine ziua de duminică, ziua când mergem să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dat în toate zilele săptămânii. Aşa ne-a învăţat bunica. Era de ajuns să vedem pe culme, aşezate mai la îndemâna baticul alb şi cămaşa cu mireasma de mir şi de tămâie, ca să ştim că a doua zi e duminică.

Mergeam spre biserică înaintea ei, încolonate câte două, în aşa fel încât să ne vadă dacă nu uitam să salutăm, dacă nu facem vreo şotie cu care s-o facem de ruşine. Ne gândeam la câte ore de joacă am pierdut, dar câştigam cu prisosinţă cei mai frumoşi colăcei şi cele mai rumene mere.

Uneori ne prefăceam că ne doare câte ceva şi n-o mai însoţeam la biserică. Nu ne certa, avea însă o tristeţe în glas şi găsea, numai ea ştie cum, câte o pildă cu care să ne plece ochii, ori de câte ori ni se întâmpla câte ceva rău. Aşa era bunica...

Astăzi nu mai este. N-a plecat oricum însă. Ne-a lăsat iconiţele la care se ruga dimpreună cu noi, cărţile de rugăciuni îngălbenite de vreme, cărăruia din spatele casei pe unde pleca spre biserică şi pe care n-am lăsat să crească iarba.

Mergem la biserică, cele câte am mai rămas, ne rugăm pentru sufletul ei, ne doare câte ceva, dar ne prefacem că nu simţim. Ne gândim la câte ore de rugăciune vom mai câştiga, să-I mulţumim lui Dumnezeu şi bunicii noastre pentru cea mai simplă lecţie de religie.

Prof. Georgeta Pascaru

Importanţa participării la slujbele bisericii după

Sfântul Ioan Gură de Aur

Vorbind despre importanţa rugăciunii în comun, Sfântul Ioan Gură de Aur adresează credincioşilor următoarele cuvinte: „Poţi să te rogi şi acasă, dar e cu neputinţă să te rogi acasă ca şi în biserică, unde este atâta mulţime de părinţi, unde într-un suflet se înalţă rugăciuni către Dumnezeu. Nu te ascultă aşa Dumnezeu când te rogi singur, cum te ascultă când te rogi cu fraţii tăi, căci aici, în biserică, este ceva mai mult decât în casă, adică: unirea şi înţelegerea, legătura dragostei şi rugăciunile preoţilor[1]. Rugăciunea în comun crează climatul pentru comuniunea sfinţilor, una dintre ideile cele mai originale şi de viitor ale teologiei patristice. Sfântul Ioan precizează că preoţii se roagă pentru întreaga lume, pentru cei care au fost înaintea noastră, martiri, mărturisitori şi slujitori ai altarelor, pentru toţi cei adormiţi întru Hristos, pentru cei ce-i pomenesc, pentru cei ce vor veni după noi, fiindcă „un trup suntem cu toţii, chiar dacă unele mădulare ar fi mai strălucite decât altele; şi este cu putinţă a le câştiga din toate părţile iertarea păcatelor lor, prin rugăciuni şi prin darurile ce le aducem”[2]. Sfintele învăţături şi povăţuiri ale Marelui Părinte, se îndreaptă cu deosebire către cei care caută mai întâi sa-ţi întărească duhul, la sfintele slujbe din biserici. Dar în acelaşi timp, sunt deplânşi cei care îşi lasă sufletul să se topească de foame, trecând cu nepăsare pe lângă ospăţul duhovnicesc întins nouă de Dumnezeu mai ales la fiecare Sfântă Liturghie.

Pe cei care „nu vor să calce pragul sfântului locaş, Sfântul Ioan îi aseamănă cu cei care rătăcesc departe de sfinţita turmă, departe de casa părintească”, pierzându-şi astfel adesea „şi viaţa şi libertatea”, adică plătind cu moartea „lenevia lor”. Căci departe de „casa părintească – adică de biserică – şi de petrecerea de aici, dau de gurile ereticilor şi de limbile duşmanilor adevărului; iar aceştia, ca nişte ticăloşi şi hoţi, le fură podoaba credinţei şi-i îneacă iute, prin învăţăturile lor tulburi...”[3]. Dar cei care se întăresc şi se desfată cu hrana dumnezeieştilor cuvinte în biserică, devin răspunzători şi pentru fraţii lor, rătăcitori departe de adevăr şi primejduiţi sufleteşte: „Datoria voastră, a celor din biserică, este să vă îngrijiţi de mântuirea acelor fraţi”, spune Sfântul Ioan.

O atenţie deosebită este îndreptată mai ales către cei care frecventează biserica doar de sărbători. „Cât de mare ar fi veselia duhovnicească, cât de mare bucuria, cât de mare slava lui Dumnezeu, dacă la fiecare Liturghie aş vedea tot atât de pline sânurile bisericii (ca acum la sărbătoarea Bobotezei).” Mai departe Sfântul Ioan foloseşte drept pildă pe corăbierii şi cârmacii care dau totul pentru a străbate marea şi să ajungă în port; însă, credincioşii dimpotrivă, se străduiesc necontenit să tulbure marea vieţii, scufundându-se în mrejele grijlor vieţii, „fiind prinşi în treburile din pieţe şi de pe la tribunale, iar la biserică reuşim să ne vedem o dată sau de două ori pe an. Sau nu ştiţi că Dumnezeu a aşezat bisericile în oraşe aşa cum a aşezat porturile în mări, pentru a ne fi adăpost împotriva vârtejelor din lume, bucurându-ne de linişte?”[4].

Biserica potoleşte toate patimile trupeşti şi sufleteşti, comparate Se sfântul Ioan cu nişte fiare. Cuvintele Scripturii intră în suflet ca nişte descântece dumnezeieşti, adormind toate aceste patimi. Biserica este „mama obştească a tuturor”, iar nefericiţi sunt cei care nu pot avea parte de o aşa mare filosofie. Sfântul Părinte continuă: „Săptămâna are şapte zile; pe aceste şapte zile Dumnezeu le-a împărţit cu noi şi n-a luat El mai multe, iar nouă ne-a dat mai puţine, sau mai bine spus, nici nu le-a împărţit pe jumătate, n-a luat El trei şi nouă ne-a dat trei, ci ne-a dat şase, iar Lui i-a rămas una...Fă şi tu cu ceasurile acestei zile, ceea ce a făcut văduva aceea cu milostenia. Dă-i lui Dumnezeu două ceasuri din zi şi vei aduna în casa ta câştigul a mii de zile”[5].

Iată aşadar, ce învăţăminte măreţe ne stau le îndemână în opera acestui corifeu al Bisericii creştine, învăţături mereu actuale şi niciodată epuizabile, izvorâte din bogăţia tradiţiei patristice.

În gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur, Biserica este un „adevărat spital al sufletelor”[6]. La fel ca la spital, să plecăm şi noi de aici, încărcaţi cu leacuri potrivite patimilor noastre. Că nu venim la biserică doar pentru a ne întâlni unii cu alţii şi apoi să ne despărţim, ci ca fiecare să învăţăm ceva folositor”. Creştinii trebuie să vadă în biserică o adevărată şcoală duhovnicească, unde se dobândeşte mântuirea sufletelor[7]. Participarea la Biserică este una dintre datoriile principale ale credincioşilor, fiind un prilej de a ne lumina mintea hrănind-o cu învăţături sfinte.

Ionuţ Bădiliţă, student Teologie

---

[1] Cuvântul III împotriva anomeilor, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 53

[2] Omilia XLI la epistola I către Corinteni, trad. Arhim. Theodosie Athanasiu, revizuită de C-tin Făgeţan, Sofia, Bucureşti, 2005, p. 451

[3] Despre schimbarea numelor, I, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 9

[4] Cuvânt la Botezul Domnului, trad. Mitrop. Grigorie Dascălul, publicată în volumul „Predici la sărbători împărăteşti”, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 33

[5] Ibidem, p. 34

[6] Omilia XXXII la Facere, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în P.S.B vol. 21, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 408

[7] Ibidem, 4. 409

Viaţa Sfântului Gheorghe

Scenetă religioasă

Diocleţian – împărat idolatru şi persecutor sângeros al creştinilor

Slujitori în slujba împăratului, preoţi idolatri

Atanasie, un vrăjitor temut

Gheorghe – conducător de oaste în armata împăratului, creştin

Povestitorul

Actul I – Scena 1

Diocleţian:

Aduceţi ofrande-nmiresmate

Jertfe sângeroase, tămâie şi bucate

Căci Apolo parcă-i adormit

Şi din somnu-i greu, să fie trezit!

Apolo! Apolo! Magnific zeu!

Preoţii să vină la ordinul meu

Şi să-mi prezică viitorul

Căci a-nceput să murmure poporul...

Un preot idolatru:

Majestate, Apolo n-are putere

Căci drepţii îl împiedică-n tăcere!

Diocleţian:

Care drepţi?! Spuneţi-le pe nume!

Creştini? Şi cine anume

Le este zeul? Hristos?

Acesta nu-mi este mie de nici un folos!

Deci, scoateţi tâlharii din închisoare

Şi pe creştini lipsiţi-i de soare!

Să fie ucişi cu toţii

De la mic la mare!

Aşa că scoateţi hoţii,

Criminalii, trădătorii

Eliberaţi-i în numele sărbătorii lui Apolo!

Apoi, chemaţi-mă acolo!

Scena 2

Gheorghe:

Gheorghe sunt! Al Majestăţii Voastre

Oştean şi conducător de oaste!

În numele Adevărului am venit să cer

Libertate, creştinilor ce pier!

Diocleţian:

Gheorghe, viteaz oştean

Slujbaş al armelor, brav capadocian!

Despre ce Adevăr ne vorbeşti nouă?

Gheorghe:

Despre Domnul Hristos, necunoscut vouă!

Dacă L-aţi cunoaşte, sigur V-aţi închina

Şi idolii cred că nu vă vor judeca!
Diocleţian:

Te ştiam curajos şi... înţelept! Tăcere (către mulţime)

Nu mai murmuraţi!

De ce sunteţi cu toţii intrigaţi?

Gheorghe, fiule, nouă supune-te!

Căci cu onoruri te vom înconjura şi cu cinste!

De jertfe la templu vei aduce idolilor...

Gheorghe:

Pentru Hristos, mai bine eu să mor!

Diocleţian:

Atunci ostaşi! Luaţi-l de-aici

În temniţă să-l duceţi în suliţi!

(Ostaşii îl iau în suliţi şi-l aruncă în închisoare!)

Scena 3

Diocleţian:

Tălpile să i le-nroşiţi!

Pieptul să i-l zdrobiţi!

De Hristos să-l despărţiţi!

Pe roată să-l trageţi

Şi trupul să-l rupeţi

În fiare-ascuţite!

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Diocleţian:

Unde este Dumnezeul Său

Căci de chin, nu l-a scăpat, zău?!

Să mergem la templu să ne-nchinăm

Pe Apolo cu toţii să îl adorăm!

Gheorghe:

Doamne, fierbinte-i rugăciunea mea

Răbdare-n suferinţă să-mi dai aş mai vrea

Suspine nu mai scot...

Dar aud şi văd ceva!?

Văd o lumină strălucitoare

Mi se vindecă rana care mă doare...

Ce sfânt al lui Dumnezeu

A venit să-mi dezlege acum trupul meu?!

Diocleţian:

Ce se petrece nu-nţeleg

Cum de-acest tânăr e întreg?

Şi voi Anatolie şi Preotoleon,

Ostaşi neînfricaţi ai zeului Apolon

De ce pe Hristos acum îl slujiţi

Credinţa-n El de ce mărturisiţi?

(către slujitori)

Tăiaţi-i pe loc pe mişei

Iar creştinii, să îi dăm la lei!

Scena 4

Gheorghe:

Eu sunt Gheorghe! Credinţa m-a salvat!

Diocleţian:

Dacă-i aşa..

În groapa cu var să fie aruncat!

Trei zile şi trei nopţi să fie legat,

De moarte, nu va mai fi scăpat!

Gheorghe:

Doamne, fierbinte-i rugăciunea mea

Şi de astă dată, te rog, nu mă lăsa!

Dă-mi puterea să rabd pân`la sfârşit!

Diocleţian:

Slijitorilor ce aţi păţit?

Slijitorii:

Dezlegat, noi l-am găsit în var,

Nevătămat, cu faţa luminată

Cu mâinile în sus, el slavă lui Hristos arată!

Diocleţian(nervos):

Puneţi-l pe vrăjitor în tălpi de fier

Înroşite-n foc! Aleargă-l temnicer!

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Cum... nici focul nu l-a putut învinge?!

Cu vine de bou până la sânge

Să mi-l loviţi!

Şi din bătaie

Să nu vă opriţi!

Slujitorii

Rănile, Stăpâne, i s-au vindecat

Căci pe Hristos, fierbinte L-a chemat!

Diocleţian:

Să-l aduceţi pe Atanasie

Cel mai mare vrăjitor, se ştie!

Scena 5

Atanasie:

Majestate, aceste două pahare

Sunt pline cu meşteşugită licoare.

Una, îl va face sluga Ta

Din alta, moartea îşi va bea!

Un slujitor:

Stăpâne, iată-l întreg

Cum s-a-ntâmplat, nu-nţeleg!

Diocleţian:

Gheorghe, fiule, spune-ne nouă tuturor

Care e secretul puterii vrăjilor?

Gheorghe:

Puterea mea e Iisus Hristos,

Care m-a-nvăţat să rabd curajos

Chinurile voastre pline de cruzime!

Hristos a redat vederea orbilor în lume,

Pe şchiopi i-a făcut să meargă

Pe cei ce n-aud să-nţeleagă!

Iar duhurile necurate

Le-a izgonit, hăt, departe!

Atanasie:

Să vedem de ai să poţi

Învia un mort din morţi!

Aşa ceva nimeni n-a reuşit,

Nici zeii şi nici vrăjitorii, negreşit.

Gheorghe:

Lacrimi fierbinţi iar mă-ncearcă

Căci aceşti păgâni, Doamne, parcă

Ar vrea să te ispitesc mereu,

Să învii şi morţi, Doamne, e prea greu!

Desigur, numai puterea Ta sfântă

Şi mila Ta neîntreruptă

Le va întări credinţa-n Tine...

O! Iată că mortul la viaţă revine!

Atanasie (foarte mirat):

Lăudat să fie

Dumnezeul lui Gheorghe, pe vecie!

Diocleţian:

Capul să-i tăiaţi acestui vrăjitor! (arată spre Atanasie)

S-a dovedit a fi un mare trădător.

Pe Gheorghe, ce creştin îşi zice

În temniţă capul să-şi culce!

Gheorghe:

Fraţilor, temniţa biserică a devenit

Cu toţii pe Hristos aici L-aţi întâlnit

Şi cei bolnavi vin să se-ntâlnească

Cu puterea Domnului cerească!

Lui Glicherie boul i-a înviat

Măritul şi cerescul Împărat!

Iar Diocleţian atât a aşteptat

Viaţa lui Glicherie i-a curmat

Vărsarea-i de sânge, botez s-a socotot

Cunună de martir, el a primit!

Povestitorul:

În acea noapte, Domnul în vis, lui Gheorghe se arată,

Iar Gheorghe pe cap o cunună poartă

Şi amândoi în lumină păşesc,

Înconjuraţi de îngeri ce-odihnă vestesc.

Scena 6

Diocleţian:

Să vină Gheorghe, chip împodobit

Cu frumuseţe, de oameni cinstit!

Mi-e milă pentru tinereţea sa

O şansă însă i-aş mai da.

Gheorghe:

La templu am ajuns cu Diocleţian

Şi văd doar idoli fumegând în van.

Bucăţi de piatră fără de suflare

Crucea lui Hristos, vă fie pierzare!

Dar ce aud, ce văd doar pietricele

Au mai rămas din duhurile rele??

Ce stăpâneau faimoşii idoli...?

Diocleţian:

Destul! În temniţă să-l legaţi

La moarte pe nerecunoscător să-l daţi!

Tu, Alexandra, soţia mea, aceeaşi soartă

Gheorghe cu tine să o-mpartă,

De înaltă trădare sunteţi acuzaţi

Şi cu sabia veţi fi tăiaţi!

Gheorghe:

Doamne, trece-le cu vederea

Neştiinţa, aceasta-i durerea

Mea ce mă frământă!

Căci viaţa-n Hristos, e calea sfântă

Care-am ales-o, către ea mă îndrept

Şi crucea lui Hristos e tot ce eu aştept!

Prof. Elena Chirvasă

Icoana – chipul slavei dumnezeieşti

“Doamne, luminează-mă cu puterea Preasfântului Tău Duh întărindu-mi neputincioasele mele mâini spre bineplacuta Ţie zugrăvire a sfintei icoane..”

Această rugăciune ce trebuie rostită de către iconar inaintea începerii săvârşirii lucrului său ne introduce în taina icoanei descoperind sensul ei profund de legatură între Dumnezeu si om.

Ce este, de fapt, icoana? Ce semnificaţie are ?

Ne punem astfel de întrebări astăzi, într-o lume secularizată, în care mass-media agresează cu diferite imagini şi informaţii, când în realitatea concretă lucrăm cu simboluri, idei care exclud lumea celor nevăzute şi pe Dumnezeu. Pe de altă parte, în ultimii ani, se constată un fenomen interesant: atracţia lumii occidentale spre icoană. Magazinele de artă religioasă din Apus sunt invadate de icoane; se vând bine, sunt “la modă” şi ne întrebăm de ce asta? Acest fenomen, mai mult sau mai putin conştient, se poate explica prin nevoia de “o altfel de imagine”, una purificată, aparţinând altei lumi, care să ridice pe om din concret, setea vederii lui Dumnezeu ce poate fi regăsit în icoana. De asemeni, dispunerea icoanelor în diferite instituţii: şcoli, spitale ne arată nevoia omului de a simţi prezenţa şi binecuvântarea lui Dumnezeu în diferite momente ale vietii sale.

Astăzi, ca şi ieri icoanele vorbesc în felul lor. Ele exercită o putere a harului şi o manifestare a credinţei în inimile credincioşilor şi chiar în ale necredincioşilor. După atâtea veacuri, icoana este atât de vie şi continuă să cucerească pentru că are ceva de spus omului arătându-i că în Duhul Sfânt el este chemat să devină asemenea frumuseţii însăşi a lui Dumnezeu făcut om.

Pentru lumea ortodoxă vorbirea despre Dumnezeu nu poate fi desparţită de icoană. Icoana face parte din cultul ortodox şi este o mărturie permanentă a tainei întrupării lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului. Despre icoana s-au scris multe tratate, de-a lungul istoriei, care au explicat sensurile ei profunde, însă pentru a cunoaşte şi înţelege icoana este necesar să ne apropiem nu doar cu mintea, ci mai ales cu inima.

Icoana este o reprezentare sensibilă a lumi nevăzute, fiind revelată de însuşi Dumnezeu; este fereastra spre altă lume. Vederea duhovnicească este cea care ne dă posibilitatea de a ne înălţa deasupra vederii concrete. A vedea este o însuşire firească a trupului, dar a vedea pe Dumnezeu este taina celor curaţi cu inima. Icoana nu este o reprezentare asemeni oricărui tablou în care apar personaje biblice. Ele, icoanele, nu sunt obiecte de arta, ci spaţii de taina în care omul se întâlneşte cu Dumnezeu. Să ne amintim cum bunicii noştri puneau icoana la răsărit, iar ea devenea centrul spiritual al casei unde se adunau toţi şi povesteau lui Dumnezeu despre cele bune şi mai puţin bune ale vieţii lor. Ei vorbeau cu Dumnezeu prin intermediul icoanei iar familia şi întreg spaţiul devenea “o mică biserică”, după cum spun Sfinţii Părinţi.

Redescoperirea icoanei este redescoperirea rugăciunii, a trăirii profunde, a unei vieţi religioase. Este necesară înălţarea din lumea concretă a grijilor şi neliniştilor în cea care ne vesteşte viaţa viitoare. Pătrunderea în altă lume..

Când rugăciunea se înalţă şi cuvintele încetează ajungem la întâlnirea cu Dumnezeu, la contemplarea slavei Sale şi, astfel, icoana devine un mijloc prin care putem vedea Slava Lui.

Sfântul Ioan de Kronstadt ne învaţă că atunci când contemplăm icoana lui Hristos, a Maicii Sale şi a Sfinţilor ajungem să devenim ceea ce contemplăm:

“Dacă un creştin priveşte deseori cu dragoste şi evlavie icoana Domnului Iisus Hristos, a Preacuratei Sale Maici şi a sfinţilor, sufletul său va primi trăsăturile duhovniceşti ale chipului contemplat cu dragoste: blândeţe, smerenie, milostivire şi cumpătare. Când contemplăm deseori icoanele şi îndeosebi viaţa Domnului şi a sfinţilor Săi, cum ne vom schimba, cum vom ajunge mai sus..!”

Devenim ceea ce privim, deci. Trebuie spus că icoana, ca loc viu al prezenţei dumnezeieşti, este cea care acţionează prima asupra noastră şi ne îndeamnă la pocainţă. Acelaşi Sfânt Ioan de Kronstadt ne explică în ce fel icoana este un “câmp de forţă” în viaţa creştină.

“Priveşte icoana Mântuitorului şi vezi că te priveşte cu ochi plini de lumină. Această privire este icoana privirii pe care El o îndreaptă cu adevărat spre tine, cu ochii Săi mai strălucitori decât soarele, El care îţi vede fiecare gând, care aude temerile şi suspinurile inimii tale. Icoana este o imagine, ea înfăţişează cu trăsături şi simboluri ceea ce nu poate fi înfăţişat, ceea ce nu poate fi simbolizat decât prin credinţă. Crede, deci, că Domnul veghează asupra ta, neîncetat, că ne vede pe fiecare dintre noi, cu gândurile, cu dorinţele şi suferinţele noastre, în toate împrejurările vieţii: “Iată, te-am însemnat în palmele Mele”( Is. 49, 16). Aşa că roagă-te la icoana Domnului ca şi cum te-ai afla în Faţa Lui. Iubitorul de oameni este prezent în icoana cu harul Său. “Ochii Domnului sunt pretutindeni” (Pilde 15, 3). Urechile înfăţişate în icoana te ascultă cu adevărat. Nu uita că aceşti ochi sunt cu adevărat ochii lui Dumnezeu şi aceste urechi, urechile lui Dumnezeu atotprezent”.

Lucrarea harului prin sfintele icoane ne ajută să înţelegem puterea sa minunată de convertire. În acest sens sunt nenumărate istorisiri despre oameni convertiţi în urma întâlnirii sau descoperirii icoanelor, sau, mai bine zis, a întâlnirii cu Dumnezeu prin mijlocirea icoanei.

În cele ce urmează vă istorisesc o întâmplare la care am fost părtaş prin voia lui Dumnezeu:

În anul 2005 am participat la slujba de sfinţire a unei biserici de lemn din Maramureş, ctitorită de un fost pastor american, convertit cu câţiva ani în urmă, la ortodoxie. Cu ocazia acestui eveniment, acelaşi ctitor a adus din Statele Unite, în Romania încă o familie pentru a cunoaşte pe de o parte frumuseţile ţării noastre dar, mai cu seamă, ale spaţiului şi ritualului ortodox (mentionez că această familie nu era creştin ortodoxă). Am asistat la momentul când dna Janet a intrat în biserica maramureşeană, a mers la icoana Mântuitorului, a îngenuncheat şi a privit îndelung şi a plâns... numai Dumnezeu ştie ce s-a petrecut în sufletul ei în acel moment. S-a ridicat apoi şi s-a îndreptat spre pictorul acelei icoane, prezent şi el în biserică, şi i-a mulţumit zicând că ochii lui Hristos i-au spus ceva ce nu i-a mai spus nimeni. De fapt mulţumea lui Dumnezeu că i s-a arătat. După acest eveniment viaţa ei s-a schimbat. A plecat din România cu un geamantan plin cu icoane luând cu ea mărturia experienţei întâlnirii cu Dumnezeu.

Să învăţăm şi noi să îngenunchem în faţa icoanelor, să privim, să plângem şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă în toate momentele vieţii noastre.

Geanina Bratu, doctorand Facultatea de Biologie

Selecţii filocalice

Antonie cel Mare

Moartea, de-o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului.

Liber este omul care nu slujeşte patimilor, ci cu înţelepciune şi cu înfrânare îşi stăpâneşte trupul şi se îndestulează, plin de mulţumire, cu cele dăruite de Dumnezeu, chiar de ar fi foarte puţine. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu şi sufletul, dacă vor cugeta la fel, vor împădui şi trupul întreg, chiar de n-ar vrea acesta. Deoarece când vrea sufletul, toată tulburarea trupului se stinge.

Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrânare. Căci eşti dator să ţii trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi ru­găciune, dar e păcat la vorbirea de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte, când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu.

Nimic nu cinstesc oamenii mai mult decât cuvântul. Aşa de puternic este cuvântul, că printr-însul şi prin mulţumire slujim lui Dumnezeu; iar folosind cuvânt netrebnic sau cu sunet urât ne osândim sufletul. Deci este lucru de om nesimţit ca cineva să învinuiască naşterea sa, sau pe alţii pentru că păcătuieşte. Căci el se slujeşte cu slobodă alegere de cuvântul sau de fapta rea.

Nu trebuie să urîm pe cei ce au uitat de vieţuirea cea bună şi plăcută lui Dumnezeu şi care nu recunosc dogmele drepte şi iubite de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne fie milă de ei, ca fiind slabi în puterea de-a deosebi lucrurile şi orbi cu inima şi cu înţelegerea. Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neştiinţei, şi nu cunosc pe Dumnezeu, sărmanii şi nechibzuiţii de ei.

Prin trup omul este muritor. Dar prin minte şi cuvânt nemuritor. Tăcând înţelegi şi după ce ai înţeles grăieşti. Căci în tăcere naşte mintea cuvântul. Şi rostind cuvânt de mulţumită lui Dumnezeu, îţi lucrezi mântuirea.

Precum trupul ieşind din pântecele maicii nu poate să se hrănească, fiind încă nedesăvarşit, tot astfel şi sufletul când iese din trup, dacă nu şi-a agonisit prin bunăvieţuire cunoştinţa de Dumnezeu, nu poate să se mântuiască, sau să se unească cu Dumnezeu.

Trupul vede prin ochi; iar sufletul prin minte. Şi precum trupul fără ochi e orb şi nu vede soarele, care luminează tot pământul şi marea, nici nu se poate bucura de lumină, aşa şi sufletul, dacă nu are minte bună şi vieţuire cuvioasă, este orb şi nu înţelege pe Dum­nezeu, Făcătorul şi Binefăcătorul tuturor, şi nu-L prea­măreşte, nici nu va putea să se bucure de nestricăciunea Lui şi de bunurile veşnice.

Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute. Căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa.

Când te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău, aducându-ţi aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu şi umplându-te de înţelegerea cea bună, te vei veseli şi mai mult, iar somnul trupului tău se va face trezvie a sufletului şi închiderea ochilor tăi, vedere adevărată a lui Dumnezeu. Atunci tăcerea ta, umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o adânc simţită slavă Dumne­zeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult decât toată jertfa cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.

Selectate de Diana Popa, masterand Psihologie

Implicaţiile sociale ale sabatului în vremea lui Moise

Potrivit legilor lui Moise omul trebuie să-şi organizeze timpul astfel încât să împletească munca cu odihna. Deşi lenea este blamată fiind aducătoare de sărăcie (Pilde 20, 13), totuşi munca trebuie să se desfăşoare în anumite canoane prevăzute de lege: „Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar în ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine”(Ieşirea 20, 9-10). Practic este vorba aici despre ziua sabatului[1] care avea o dimensiune spirituală prin aceea că era raportată la cele şase zile în care Dumnezeu a creat lumea ce au fost urmate de o şaptea zi în care S-a odihnit(Facerea 1,1 – 2,3). Prin analogie şi omul trebuie să-şi organizeze timpul de muncă şi odihnă după acelaşi model al creaţiei lumii de către Dumnezeu[2]. Sfinţirea zilei de odihnă însemna şi separarea ei, consacrarea ei lui Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu a creat lumea, a creat deodată cu ea şi timpul, aşa cum reiese din cuvintele referatului biblic referitor la creaţie: „La început a creat Dumnezeu ...” (Facerea 1,1). Timpul are de la creaţie curgerea sa continuă, implacabilă, dar omul poate să domine timpul şi să-l organizeze prin sanctificare. Graţie sfinţirii timpului şi consacrării lui către Dumnezeu este inserată eternitatea în timp, Sabaturile şi sărbătorile fiind reflexe ale eternităţii.[3]

Pentru a respecta ziua sabatului rabinii s-au străduit să definească munca pentru că aceasta era interzisă. Astfel pentru a realiza acest lucru au studiat contextul în care apar referinţele la muncă şi interzicerea ei în Scriptură. În cartea Ieşirea capitolul 35, imediat după oprirea muncii în zi de sabat, sunt enumerate o serie de indicaţii privitoare la construirea cortului sfânt. Pentru că ambele paragrafe biblice sunt introduse prin aceleaşi formule: „Atunci a adunat Moise toată obştea fiilor lui Israel şi le-a zis: Iată ce a poruncit Domnul să faceţi:” (Ieşirea 35, 1 şi 35, 4), rabinii au concluzionat că tot ceea ce priveşte construcţia cortului sfânt este considerat ca fiind muncă şi prin urmare este interzis a fi realizat în zi de sabat[4]. Au fost stabilite astfel treizeci şi nouă de tipuri de lucrări ce au fost prohibite, printre ele numărându-se aprinderea focului, semănatul, culesul, treieratul şi mutarea unei sarcini, sau greutăţi dintr-un loc într-altul[5]. Aceste treizeci şi nouă de interdicţii reprezentau legea negativă a sabatului.

Bineînţeles că au existat şi foarte multe exagerări în ceea ce priveşte ziua de odihnă, unele texte fiind interpretate în sensul literal de aici rezultând o serie de interdicţii care îngrădeau libertatea de manifestare a omului şi erau de-a dreptul hilare. Spre exemplu versetul biblic de la Ieşirea 16, 29: „Vedeţi că Domnul v-a dat ziua aceasta de odihnă şi de aceea vă dă El în ziua a şasea şi pâine pentru două zile; rămâneţi fiecare în casele voastre şi nimeni să nu iasă de la locul său în ziua a şaptea”. Luat în sens literal acest verset interzicea ieşirea din casă în zi de sabat. Karaiţii, membri ai unei secte iudaice care insista pe interpretarea literală a Bibliei, îşi restricţionau ieşirea din casă în zi de sabat, excepţie de la această regulă fiind doar mersul la sinagogă[6]. Rabinii Talmudului au interpretat însă cuvântul „loc” prin „cetate” făcând posibilă deplasarea nu doar în interiorul cetăţii, ci chiar jumătate de milă în afara zidurilor cetăţii[7]. Aceste amănunte au mai mult rostul de a devoala atmosfera care exista în rândul comunităţilor ebraice cu privire la interesul care exista pentru înţelegerea legilor înscrise în Scriptură, frământările inevitabile născute din dorinţa de a înţelege voia lui Dumnezeu şi a se conforma ei.

Dincolo de aspectul rigorist al legilor lui Moise se ascundea însă un profund spirit umanitar, care dorea să ofere unei societăţi în formare o serie de repere cu origine transcendentă şi cu aplicabilitate mundană: sfinţenia, dreptatea, statornicia în credinţă erau atribute dumnezeieşti aşteptate a fi respectate şi de popor. Acelaşi eveniment, al sabatului spre exemplu, putea avea ca motiv principal odihna lui Dumnezeu Creatorul după cele şase zile ale creaţiei, dar nu trebuie neglijat nici aspectul social al acestei legi, prin aceea că omul era invitat să-şi limiteze egoismul, iar munca sa să fie închinată lui Dumnezeu. În acelaşi timp era oprită şi exploatarea fără noimă a semenilor, dar şi a animalelor. În acelaşi spirit dual este enunţată legea privitoare la ziua de odihnă în textele de la Ieşirea 20, 11, respectiv Deuteronomul 5, 14. Dacă în textele din cartea Ieşirea argumentarea adusă pentru respectarea sabatului era legată de evenimentul creaţiei lumii, în cartea Deuteronomul este evidenţiată mai degrabă dimensiunea socială a acestei legi făcându-se referire şi la servitori care se puteau bucura în această zi de aceeaşi odihnă ca şi stăpânii lor[8].

Preot Drd. Marius–Daniel Profir

---

[1] Sabatul era o instituţie special israelită, până acum nefiind descoperită vreo paralelă satisfăcătoare în alte culturi - cf. Richard Clifford, op. cit, p. 240;

[2] Ben Zion Bokser, The Talmud Selected Writings, Paulist Press, 1989, p.84;

[3] Alexandru Şafran, Înţelepciunea Cabalei, Editura Hasefer, Bucureşti, p. 115;

[4] Abraham E. Millgram, Sabbath the Day of Delight, Jewish Publication Society of America, 1947, p. 173;

[5] J.D. Douglas, The New International Dictionary of the Bible, Grand Rapids USA, 1987, p. 877;

[6] Abraham E. Millgram, op. cit, p.173;

[7] Idem, p. 174, vezi şi Avraham Yaakov Finkel, The Torah Revealed: Talmudic Masters Unveil the Secrets of the Bible, Jossey – Bass, 2004, p. 113;

[8] Martin Noth, op. cit., p. 164;