Părintele Galeriu ne explică rugăciunea domnească:

X. „Şi ne iartă nouă greşalele noastre,

Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”

Mântuitorul ne descoperă părinteasca iubire divină. Dumnezeu iartă, iartă totul. Dar uneşte iertarea Lui faţă de noi cu iertarea noastră faţă de semenii noştri; uneşte iubirea Lui cu iubirea noastră. Pentru că acolo unde nu este iertare, este suferinţă, iar suferinţa noastră e şi suferinţa Lui. „Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine” – rosteşte Dumnezeu către Cain după uciderea lui Abel.

În faptul că Dumnezeu leagă iertarea Lui de iertarea noastră, simţim deodată şi bucurie, şi cutremur. Bucurie, pentru că Dumnezeu ne iartă, dacă şi noi iertăm. Şi ne zice: ce este mai uşor şi mângâietor decât să iert fratelui meu, ştiind că atunci îmi iartă şi mie Dumnezeu? Şi totuşi, cât de greu! E deajuns să priveşti în lume şi te cutremuri. Pentru că iertare nu este. Oamenii se urăsc unii pe alţii. Oamenii se pizmuiesc, se suspectează, nu se încred unii în alţii, se năpăstuiesc unii pe alţii, chiar se şi ucid unii pe alţii. Cât suferă Dumnezeu pentru toate acestea! Să-L lăsăm să-Şi audă singur plânsul Lui?

Astfel, cei mai mulţi dintre oameni nu se iartă. Nu se iartă pentru că nu se iubesc. Şi nu iertăm pentru că nu ştim ce înseamnă iertarea. Nu mai ştim că, aşa precum s-a dovedit, în înţelesul dumnezeiesc, iertarea înseamnă vindecare. Nu ştim că păcatul este întâi o boală a sufletului, a minţii. Nu ştim că ura este boală. Invidia este boală. Necredinţa şi neîncrederea, nedreptatea şi năpăstuirea, răzbunarea, violenţa, uciderea, toate sunt boli tot mai înspăimântătoare. Şi atunci, dacă nu iertăm, e semn că suntem bolnavi, bolnavi sufleteşte; iar bolii sufleteşti îi urmează şi cea trupească. Atunci, a fi în stare să ierţi înseamnă a fi preocupat să te vindeci. Numai cel vindecat poate ierta. Iar vindecarea, fundamental, înseamnă redobândirea iubirii, care este chipul meu divin, chipul lui Dumnezeu Cel Iertător. Aşa de abia înţeleg legătura de nedesfăcut între iertarea divină şi iertarea umană, pentru că ajung, fundamental, la legătura dintre iubirea divină şi iubirea umană, dintre iubirea de Dumnezeu şi iubirea de om. Ajung să înţeleg cuvintele Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele lui îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească”(I Ioan 4,20). Iubirea ni se descoperă deodată drept starea noastră adevărată, drept sănătatea noastră; şi încă mai adânc, drept prezenţa lui Dumnezeu în noi, cei zidiţi după chipul Lui: „Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan 4,16). Iar cu aceasta, tot atât de adânc, în iubire e viaţă, e învingerea morţii. Iubind şi iertând, asemenea lui Dumnezeu, mă aflu împreună cu Dumnezeu. E Dumnezeu în mine, Îl simt pe Dumnezeu, simt că Dumnezeu vorbeşte în mine, lucrează în mine; astfel, nu mai am nevoie de nici un argument al prezenţei lui Dumnezeu în lume şi în mine. Simt că întreaga tragedie a semenilor mei care se îndoiesc, care nu cred, este tragedia neiubirii, a neiertării, stare sinonimă cu moartea, cu întunericul morţii. „Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte. Oricine urâşte pe fratele său, este ucigaş de oameni, şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică dăinuitoare în el”(Ioan 3, 14-15).

Dar dacă iertarea înseamnă vindecare, eu trebuie să am în vedere numai vindecarea mea, nu şi a semenului meu? Dacă însă el nu caută vindecare, săvârşind mereu rele care pun în prijmedie nu numai şi viaţa şi mântuirea lui, ci şi a unor semeni ai săi? Nu trebuie să mă preocupe vindecarea lui, din iubire pentru el şi pentru cei ce sunt în primejdie din pricina relelor lui? Aceasta cu atât mai mult în cazul celui ce are şi o răspundere deosebită în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor pentru el şi pentru semeni ai lui. Această preocupare, purtare de grijă pentru semenul meu, poate lua uneori forma unei certări, mustrări. Mântuitorul învaţă: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mustră-l pe el între tine şi el singur. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi, de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş”(Matei 18, 15-17). Aceasta e ca o părăsire a lui. Îl laşi pe seama judecăţii lui Dumnezeu. Refuzând iertarea, refuzând vindecarea, căinţa, el păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt. Pot să cadă atunci în lumi, asupra lui şi pedepse, care însă nu trebuie să se atingă de viaţa lui, aşa cum Dumnezeu nu i-a îngăduit lui Satan să se atingă de viaţa lui Iov. Dar în orice stare a lui, eu nu trebuie să încetez să-l iubesc. Privind cu o pătrundere adâncă, într-o pedeapsă vindecătoare eu văd iubirea divină continuând să lucreze, însă prin alte mijloace. Iar în ce priveşte răul pe care mi l-a făcut mie personal, iertarea depinde de mine. Or eu, zidit după chipul lui Dumnezeu, al Mântuitorului meu, nu pot să nu iert, nu pot să nu iubesc. A nu iubi înseamnă a cădea din definiţia mea, a-mi pierde sănătatea divină. Când Mântuitorul îmi spune să-mi fie „ca un păgân şi vameş”, vrea să mă păzească să nu fiu contaminat, molipsit de răul din el. Iar răul cel mai mare, capital, pe care mi-l poate face el, este acela pentru care şi previne Mântuitorul: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi trupul şi sufletul să le piardă în gheena” (Matei 10,28). Frica şi primejdia cea mai mare sunt numai de la cel ce-mi poate ucide sufletul. Iar a pierde sufletul înseamnă a pierde iubirea. Doamne, ajută-mă să nu pierd nici o clipă acest dar scump, singurul cu adevărat dătător de viaţă – iubirea.