Icoana – chipul slavei dumnezeieşti

“Doamne, luminează-mă cu puterea Preasfântului Tău Duh întărindu-mi neputincioasele mele mâini spre bineplacuta Ţie zugrăvire a sfintei icoane..”

Această rugăciune ce trebuie rostită de către iconar inaintea începerii săvârşirii lucrului său ne introduce în taina icoanei descoperind sensul ei profund de legatură între Dumnezeu si om.

Ce este, de fapt, icoana? Ce semnificaţie are ?

Ne punem astfel de întrebări astăzi, într-o lume secularizată, în care mass-media agresează cu diferite imagini şi informaţii, când în realitatea concretă lucrăm cu simboluri, idei care exclud lumea celor nevăzute şi pe Dumnezeu. Pe de altă parte, în ultimii ani, se constată un fenomen interesant: atracţia lumii occidentale spre icoană. Magazinele de artă religioasă din Apus sunt invadate de icoane; se vând bine, sunt “la modă” şi ne întrebăm de ce asta? Acest fenomen, mai mult sau mai putin conştient, se poate explica prin nevoia de “o altfel de imagine”, una purificată, aparţinând altei lumi, care să ridice pe om din concret, setea vederii lui Dumnezeu ce poate fi regăsit în icoana. De asemeni, dispunerea icoanelor în diferite instituţii: şcoli, spitale ne arată nevoia omului de a simţi prezenţa şi binecuvântarea lui Dumnezeu în diferite momente ale vietii sale.

Astăzi, ca şi ieri icoanele vorbesc în felul lor. Ele exercită o putere a harului şi o manifestare a credinţei în inimile credincioşilor şi chiar în ale necredincioşilor. După atâtea veacuri, icoana este atât de vie şi continuă să cucerească pentru că are ceva de spus omului arătându-i că în Duhul Sfânt el este chemat să devină asemenea frumuseţii însăşi a lui Dumnezeu făcut om.

Pentru lumea ortodoxă vorbirea despre Dumnezeu nu poate fi desparţită de icoană. Icoana face parte din cultul ortodox şi este o mărturie permanentă a tainei întrupării lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului. Despre icoana s-au scris multe tratate, de-a lungul istoriei, care au explicat sensurile ei profunde, însă pentru a cunoaşte şi înţelege icoana este necesar să ne apropiem nu doar cu mintea, ci mai ales cu inima.

Icoana este o reprezentare sensibilă a lumi nevăzute, fiind revelată de însuşi Dumnezeu; este fereastra spre altă lume. Vederea duhovnicească este cea care ne dă posibilitatea de a ne înălţa deasupra vederii concrete. A vedea este o însuşire firească a trupului, dar a vedea pe Dumnezeu este taina celor curaţi cu inima. Icoana nu este o reprezentare asemeni oricărui tablou în care apar personaje biblice. Ele, icoanele, nu sunt obiecte de arta, ci spaţii de taina în care omul se întâlneşte cu Dumnezeu. Să ne amintim cum bunicii noştri puneau icoana la răsărit, iar ea devenea centrul spiritual al casei unde se adunau toţi şi povesteau lui Dumnezeu despre cele bune şi mai puţin bune ale vieţii lor. Ei vorbeau cu Dumnezeu prin intermediul icoanei iar familia şi întreg spaţiul devenea “o mică biserică”, după cum spun Sfinţii Părinţi.

Redescoperirea icoanei este redescoperirea rugăciunii, a trăirii profunde, a unei vieţi religioase. Este necesară înălţarea din lumea concretă a grijilor şi neliniştilor în cea care ne vesteşte viaţa viitoare. Pătrunderea în altă lume..

Când rugăciunea se înalţă şi cuvintele încetează ajungem la întâlnirea cu Dumnezeu, la contemplarea slavei Sale şi, astfel, icoana devine un mijloc prin care putem vedea Slava Lui.

Sfântul Ioan de Kronstadt ne învaţă că atunci când contemplăm icoana lui Hristos, a Maicii Sale şi a Sfinţilor ajungem să devenim ceea ce contemplăm:

“Dacă un creştin priveşte deseori cu dragoste şi evlavie icoana Domnului Iisus Hristos, a Preacuratei Sale Maici şi a sfinţilor, sufletul său va primi trăsăturile duhovniceşti ale chipului contemplat cu dragoste: blândeţe, smerenie, milostivire şi cumpătare. Când contemplăm deseori icoanele şi îndeosebi viaţa Domnului şi a sfinţilor Săi, cum ne vom schimba, cum vom ajunge mai sus..!”

Devenim ceea ce privim, deci. Trebuie spus că icoana, ca loc viu al prezenţei dumnezeieşti, este cea care acţionează prima asupra noastră şi ne îndeamnă la pocainţă. Acelaşi Sfânt Ioan de Kronstadt ne explică în ce fel icoana este un “câmp de forţă” în viaţa creştină.

“Priveşte icoana Mântuitorului şi vezi că te priveşte cu ochi plini de lumină. Această privire este icoana privirii pe care El o îndreaptă cu adevărat spre tine, cu ochii Săi mai strălucitori decât soarele, El care îţi vede fiecare gând, care aude temerile şi suspinurile inimii tale. Icoana este o imagine, ea înfăţişează cu trăsături şi simboluri ceea ce nu poate fi înfăţişat, ceea ce nu poate fi simbolizat decât prin credinţă. Crede, deci, că Domnul veghează asupra ta, neîncetat, că ne vede pe fiecare dintre noi, cu gândurile, cu dorinţele şi suferinţele noastre, în toate împrejurările vieţii: “Iată, te-am însemnat în palmele Mele”( Is. 49, 16). Aşa că roagă-te la icoana Domnului ca şi cum te-ai afla în Faţa Lui. Iubitorul de oameni este prezent în icoana cu harul Său. “Ochii Domnului sunt pretutindeni” (Pilde 15, 3). Urechile înfăţişate în icoana te ascultă cu adevărat. Nu uita că aceşti ochi sunt cu adevărat ochii lui Dumnezeu şi aceste urechi, urechile lui Dumnezeu atotprezent”.

Lucrarea harului prin sfintele icoane ne ajută să înţelegem puterea sa minunată de convertire. În acest sens sunt nenumărate istorisiri despre oameni convertiţi în urma întâlnirii sau descoperirii icoanelor, sau, mai bine zis, a întâlnirii cu Dumnezeu prin mijlocirea icoanei.

În cele ce urmează vă istorisesc o întâmplare la care am fost părtaş prin voia lui Dumnezeu:

În anul 2005 am participat la slujba de sfinţire a unei biserici de lemn din Maramureş, ctitorită de un fost pastor american, convertit cu câţiva ani în urmă, la ortodoxie. Cu ocazia acestui eveniment, acelaşi ctitor a adus din Statele Unite, în Romania încă o familie pentru a cunoaşte pe de o parte frumuseţile ţării noastre dar, mai cu seamă, ale spaţiului şi ritualului ortodox (mentionez că această familie nu era creştin ortodoxă). Am asistat la momentul când dna Janet a intrat în biserica maramureşeană, a mers la icoana Mântuitorului, a îngenuncheat şi a privit îndelung şi a plâns... numai Dumnezeu ştie ce s-a petrecut în sufletul ei în acel moment. S-a ridicat apoi şi s-a îndreptat spre pictorul acelei icoane, prezent şi el în biserică, şi i-a mulţumit zicând că ochii lui Hristos i-au spus ceva ce nu i-a mai spus nimeni. De fapt mulţumea lui Dumnezeu că i s-a arătat. După acest eveniment viaţa ei s-a schimbat. A plecat din România cu un geamantan plin cu icoane luând cu ea mărturia experienţei întâlnirii cu Dumnezeu.

Să învăţăm şi noi să îngenunchem în faţa icoanelor, să privim, să plângem şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă în toate momentele vieţii noastre.

Geanina Bratu, doctorand Facultatea de Biologie