Cea mai simplă lecţie de religie

Sâmbătă, după toacă. Peste mica gospodărie se lasă liniştea. Toate sunt în bună rânduială, căci vine ziua de duminică, ziua când mergem să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dat în toate zilele săptămânii. Aşa ne-a învăţat bunica. Era de ajuns să vedem pe culme, aşezate mai la îndemâna baticul alb şi cămaşa cu mireasma de mir şi de tămâie, ca să ştim că a doua zi e duminică.

Mergeam spre biserică înaintea ei, încolonate câte două, în aşa fel încât să ne vadă dacă nu uitam să salutăm, dacă nu facem vreo şotie cu care s-o facem de ruşine. Ne gândeam la câte ore de joacă am pierdut, dar câştigam cu prisosinţă cei mai frumoşi colăcei şi cele mai rumene mere.

Uneori ne prefăceam că ne doare câte ceva şi n-o mai însoţeam la biserică. Nu ne certa, avea însă o tristeţe în glas şi găsea, numai ea ştie cum, câte o pildă cu care să ne plece ochii, ori de câte ori ni se întâmpla câte ceva rău. Aşa era bunica...

Astăzi nu mai este. N-a plecat oricum însă. Ne-a lăsat iconiţele la care se ruga dimpreună cu noi, cărţile de rugăciuni îngălbenite de vreme, cărăruia din spatele casei pe unde pleca spre biserică şi pe care n-am lăsat să crească iarba.

Mergem la biserică, cele câte am mai rămas, ne rugăm pentru sufletul ei, ne doare câte ceva, dar ne prefacem că nu simţim. Ne gândim la câte ore de rugăciune vom mai câştiga, să-I mulţumim lui Dumnezeu şi bunicii noastre pentru cea mai simplă lecţie de religie.

Prof. Georgeta Pascaru