Irosire şi Înviere

Mulţi dintre noi au avut, cred, ocazia să vadă excepţionalul film al regizorului rus Pavel Lungin, „Ostrovul”.

Acţiunea...în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, undeva la Marea Albă, un soldat rus este capturat de nemţi. Frica îl înnebuneşte, îşi trădează căpitanul şi, la comanda nemţilor, îl împuşcă. Lăsat în viaţă, e găsit a doua zi de nişte călugări. Acţiunea filmului e plasată la treizeci de ani după acest eveniment: fostul soldat, acum părintele Anatolie, duce o viaţă de nevoinţă aspră într-o mică mănăstire izolată pe o insulă. Monahul, locuind într-o magazie de cărbuni incredibil de murdară, dormind în frig fără nici un aşternut, dispreţuit sau mustrat de către restul obştii, e totuşi aproape de sfinţenie...o ştiu nenumăraţii pelerini care-l caută zilnic, venind din toate colţurile Rusiei.

Însă omul e condus de o singură idee: ispăşirea crimei săvârşite în tinereţe...întreaga viaţă şi-a închinat-o acestui scop, nici o renunţare nu i-a părut prea mare. Cu trupul vlăguit de efort în urma muncii, postului şi frigului îndurat, cu articulaţiile roase de reumatism, cu plămânii bolnavi de la praful de cărbune, fără vreun avut propriu...Anatolie se consideră încă vinovat, departe de mântuire. Finalul filmului aduce o schimbare zguduitoare...omul pe care credea că-l ucisese, căpitanul său, este în viaţă…împuşcătura doar îl rănise...

Din punct de vedere duhovnicesc, situaţia din film poate fi considerată sublimă. Cutremurătoare şi înălţătoare. Dar privită din alte puncte de vedere? Din punctul de vedere al unui om fidel principiilor capitaliste, axat pe jocul pragmatic între investiţie şi profit, Anatolie e un ratat...Din punctul de vedere al unui tânăr hedonist, educat de cluburi şi internet, Anatolie e un „fraier”. Pentru un cosmopolit şi rafinat intelectual, Anatolie e un exemplu învechit al unei morale limitate, o mostră a absurdului. Pentru un psihitaru modern, Anatolie este un exemplu tipic de om care nu reuşeşte „să se împace cu sinele”, blocat într-un moment traumatic din trecut.

Pe scurt, Anatolie ar putea fi catalogat drept un om care şi-a irosit viaţa. Această problemă a irosirii – de o remarcabilă complexitate – este o constantă a timpurilor noastre. Trăim adesea cu impresia că irosim timpul... că ne irosim tinereţea, chiar viaţa întreagă, fără să realizăm ceva... aşa că ne facem calcule, în nopţi de nesomn, după certuri cu familia şi cu seful, ca să obţinem de exemplu un statut social cu o treaptă mai sus, salarii mai mari, să ne facem rată la bancă pentru apartamente, vile, maşini sau ecrane cu plasmă. Pentru mulţi dintre noi acestea sunt cam singurele realizări la care ne gândim serios...pentru care ne mobilizăm în totalitate. Altfel ne simţim irosiţi. Poate chiar excluşi sau rataţi.

De multe ori, din păcate, aceste lucruri ne condiţionează în mod inevitabil... există în momentul actual atâţia oameni care se simt total nerealizaţi pentru că nu au reuşit să agonisească bunuri din categoria celor pomenite mai sus. Oamenii aceştia, încercând să nu-şi irosească şansa unei reuşite materiale, sociale, riscă la un moment dat adevărata şi marea irosire. Aceea duhovnicească. Pentru că ajungem fie să ne vindem sufleteşte (poate şi trupeşte), pentru că ne revoltăm împotriva lui Dumnezeu fiindcă nu ne dă ceea ce credem noi că avem nevoie, pentru că ajungem să ne resemnăm într-o stare de nemulţumire permanentă şi depresie, invidiind neputincioşi pe alţii...Iar când am ajuns într-un asemenea punct, este deja foarte greu să mai fim obiectivi cu noi înşine, cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Evident, într-o asemenea stare de spirit e puţin probabil că ne vom putea mângâia imediat cu ideea că toate sunt deşertăciuni, că importantă e viaţa veşnică.

Cu cât e mai mare depărtarea de Dumnezeu, cu atât suntem mai orbi...cu atât mai greu şi insurmontabil ni se pare orice obstacol.

E adevărat că aici, pe pământ, obişnuim să ne judecăm dur unii pe alţii, sau pe noi înşine, pentru ceea ce realizăm sau nu. De aceea învăţăturile creştine insistă atât de mult pe îndemnul de a nu ne judeca. Asta pentru că, dincolo de faptul că nu avem nici un drept, o facem şi prost pe deasupra. Poţi împinge un om la acte dramatice, chiar la pierzanie, judecându-l în mod nepotrivit.

Paradoxal, fugim cu toţii de irosire, dar mai tare ne împotmolim în ea... e ca o pânză de păianjen în care dacă te zbaţi, mai rău eşti strâns. Efectele oricărei boli duhovniceşti sunt în general uşor observabile. Ultimul secol a adus în societatea occidentală o epidemie de psihoze, de mainifestări patologice îngrijorătoare: SUA generează cu 76% mai mulţi ucigaşi în serie decât orice altă ţară, iar rata sinuciderilor este înspăimântătoare. Cauza este cu siguranţă obsedanta povara a oricărui american, egotismul exacerbat şi nevoia de a fi mereu mai bun decât celălalt.

Dumnezeu nu ne-a dat viaţa ca să fim în primul rând „oameni de succes”. Să irosim timp, energie sufletească şi simţ al datoriei pentru un maldăr de fiare vechi, adică actualul Mercedes sau BMW, sau pe molozul care astăzi reprezintă o vilă vopsită portocaliu, cu cramă şi biliard la subsol. Dumnezeu ne oferă în locul acestora nimic altceva decât Învierea. Învierea şi viaţa veşnică. Învierea pentru totdeauna, în vecii vecilor, nu ceea ce românul occidentalizat obişnuieşte să asocieze Învierii, adică ouă strident colorate, iepuri de ciocolată şi câteva zile libere în care să-ţi faci de cap, pentru ca apoi să ai ce povesti la serviciu…

Să ne iertăm faptul că n-am fost capabili să cumpărăm BMW-ul şi vila, dar să nu ne iertăm irosirea Învierii…

A., 26 ani