Implicaţiile sociale ale sabatului în vremea lui Moise

Potrivit legilor lui Moise omul trebuie să-şi organizeze timpul astfel încât să împletească munca cu odihna. Deşi lenea este blamată fiind aducătoare de sărăcie (Pilde 20, 13), totuşi munca trebuie să se desfăşoare în anumite canoane prevăzute de lege: „Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar în ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine”(Ieşirea 20, 9-10). Practic este vorba aici despre ziua sabatului[1] care avea o dimensiune spirituală prin aceea că era raportată la cele şase zile în care Dumnezeu a creat lumea ce au fost urmate de o şaptea zi în care S-a odihnit(Facerea 1,1 – 2,3). Prin analogie şi omul trebuie să-şi organizeze timpul de muncă şi odihnă după acelaşi model al creaţiei lumii de către Dumnezeu[2]. Sfinţirea zilei de odihnă însemna şi separarea ei, consacrarea ei lui Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu a creat lumea, a creat deodată cu ea şi timpul, aşa cum reiese din cuvintele referatului biblic referitor la creaţie: „La început a creat Dumnezeu ...” (Facerea 1,1). Timpul are de la creaţie curgerea sa continuă, implacabilă, dar omul poate să domine timpul şi să-l organizeze prin sanctificare. Graţie sfinţirii timpului şi consacrării lui către Dumnezeu este inserată eternitatea în timp, Sabaturile şi sărbătorile fiind reflexe ale eternităţii.[3]

Pentru a respecta ziua sabatului rabinii s-au străduit să definească munca pentru că aceasta era interzisă. Astfel pentru a realiza acest lucru au studiat contextul în care apar referinţele la muncă şi interzicerea ei în Scriptură. În cartea Ieşirea capitolul 35, imediat după oprirea muncii în zi de sabat, sunt enumerate o serie de indicaţii privitoare la construirea cortului sfânt. Pentru că ambele paragrafe biblice sunt introduse prin aceleaşi formule: „Atunci a adunat Moise toată obştea fiilor lui Israel şi le-a zis: Iată ce a poruncit Domnul să faceţi:” (Ieşirea 35, 1 şi 35, 4), rabinii au concluzionat că tot ceea ce priveşte construcţia cortului sfânt este considerat ca fiind muncă şi prin urmare este interzis a fi realizat în zi de sabat[4]. Au fost stabilite astfel treizeci şi nouă de tipuri de lucrări ce au fost prohibite, printre ele numărându-se aprinderea focului, semănatul, culesul, treieratul şi mutarea unei sarcini, sau greutăţi dintr-un loc într-altul[5]. Aceste treizeci şi nouă de interdicţii reprezentau legea negativă a sabatului.

Bineînţeles că au existat şi foarte multe exagerări în ceea ce priveşte ziua de odihnă, unele texte fiind interpretate în sensul literal de aici rezultând o serie de interdicţii care îngrădeau libertatea de manifestare a omului şi erau de-a dreptul hilare. Spre exemplu versetul biblic de la Ieşirea 16, 29: „Vedeţi că Domnul v-a dat ziua aceasta de odihnă şi de aceea vă dă El în ziua a şasea şi pâine pentru două zile; rămâneţi fiecare în casele voastre şi nimeni să nu iasă de la locul său în ziua a şaptea”. Luat în sens literal acest verset interzicea ieşirea din casă în zi de sabat. Karaiţii, membri ai unei secte iudaice care insista pe interpretarea literală a Bibliei, îşi restricţionau ieşirea din casă în zi de sabat, excepţie de la această regulă fiind doar mersul la sinagogă[6]. Rabinii Talmudului au interpretat însă cuvântul „loc” prin „cetate” făcând posibilă deplasarea nu doar în interiorul cetăţii, ci chiar jumătate de milă în afara zidurilor cetăţii[7]. Aceste amănunte au mai mult rostul de a devoala atmosfera care exista în rândul comunităţilor ebraice cu privire la interesul care exista pentru înţelegerea legilor înscrise în Scriptură, frământările inevitabile născute din dorinţa de a înţelege voia lui Dumnezeu şi a se conforma ei.

Dincolo de aspectul rigorist al legilor lui Moise se ascundea însă un profund spirit umanitar, care dorea să ofere unei societăţi în formare o serie de repere cu origine transcendentă şi cu aplicabilitate mundană: sfinţenia, dreptatea, statornicia în credinţă erau atribute dumnezeieşti aşteptate a fi respectate şi de popor. Acelaşi eveniment, al sabatului spre exemplu, putea avea ca motiv principal odihna lui Dumnezeu Creatorul după cele şase zile ale creaţiei, dar nu trebuie neglijat nici aspectul social al acestei legi, prin aceea că omul era invitat să-şi limiteze egoismul, iar munca sa să fie închinată lui Dumnezeu. În acelaşi timp era oprită şi exploatarea fără noimă a semenilor, dar şi a animalelor. În acelaşi spirit dual este enunţată legea privitoare la ziua de odihnă în textele de la Ieşirea 20, 11, respectiv Deuteronomul 5, 14. Dacă în textele din cartea Ieşirea argumentarea adusă pentru respectarea sabatului era legată de evenimentul creaţiei lumii, în cartea Deuteronomul este evidenţiată mai degrabă dimensiunea socială a acestei legi făcându-se referire şi la servitori care se puteau bucura în această zi de aceeaşi odihnă ca şi stăpânii lor[8].

Preot Drd. Marius–Daniel Profir

---

[1] Sabatul era o instituţie special israelită, până acum nefiind descoperită vreo paralelă satisfăcătoare în alte culturi - cf. Richard Clifford, op. cit, p. 240;

[2] Ben Zion Bokser, The Talmud Selected Writings, Paulist Press, 1989, p.84;

[3] Alexandru Şafran, Înţelepciunea Cabalei, Editura Hasefer, Bucureşti, p. 115;

[4] Abraham E. Millgram, Sabbath the Day of Delight, Jewish Publication Society of America, 1947, p. 173;

[5] J.D. Douglas, The New International Dictionary of the Bible, Grand Rapids USA, 1987, p. 877;

[6] Abraham E. Millgram, op. cit, p.173;

[7] Idem, p. 174, vezi şi Avraham Yaakov Finkel, The Torah Revealed: Talmudic Masters Unveil the Secrets of the Bible, Jossey – Bass, 2004, p. 113;

[8] Martin Noth, op. cit., p. 164;