Importanţa participării la slujbele bisericii după

Sfântul Ioan Gură de Aur

Vorbind despre importanţa rugăciunii în comun, Sfântul Ioan Gură de Aur adresează credincioşilor următoarele cuvinte: „Poţi să te rogi şi acasă, dar e cu neputinţă să te rogi acasă ca şi în biserică, unde este atâta mulţime de părinţi, unde într-un suflet se înalţă rugăciuni către Dumnezeu. Nu te ascultă aşa Dumnezeu când te rogi singur, cum te ascultă când te rogi cu fraţii tăi, căci aici, în biserică, este ceva mai mult decât în casă, adică: unirea şi înţelegerea, legătura dragostei şi rugăciunile preoţilor[1]. Rugăciunea în comun crează climatul pentru comuniunea sfinţilor, una dintre ideile cele mai originale şi de viitor ale teologiei patristice. Sfântul Ioan precizează că preoţii se roagă pentru întreaga lume, pentru cei care au fost înaintea noastră, martiri, mărturisitori şi slujitori ai altarelor, pentru toţi cei adormiţi întru Hristos, pentru cei ce-i pomenesc, pentru cei ce vor veni după noi, fiindcă „un trup suntem cu toţii, chiar dacă unele mădulare ar fi mai strălucite decât altele; şi este cu putinţă a le câştiga din toate părţile iertarea păcatelor lor, prin rugăciuni şi prin darurile ce le aducem”[2]. Sfintele învăţături şi povăţuiri ale Marelui Părinte, se îndreaptă cu deosebire către cei care caută mai întâi sa-ţi întărească duhul, la sfintele slujbe din biserici. Dar în acelaşi timp, sunt deplânşi cei care îşi lasă sufletul să se topească de foame, trecând cu nepăsare pe lângă ospăţul duhovnicesc întins nouă de Dumnezeu mai ales la fiecare Sfântă Liturghie.

Pe cei care „nu vor să calce pragul sfântului locaş, Sfântul Ioan îi aseamănă cu cei care rătăcesc departe de sfinţita turmă, departe de casa părintească”, pierzându-şi astfel adesea „şi viaţa şi libertatea”, adică plătind cu moartea „lenevia lor”. Căci departe de „casa părintească – adică de biserică – şi de petrecerea de aici, dau de gurile ereticilor şi de limbile duşmanilor adevărului; iar aceştia, ca nişte ticăloşi şi hoţi, le fură podoaba credinţei şi-i îneacă iute, prin învăţăturile lor tulburi...”[3]. Dar cei care se întăresc şi se desfată cu hrana dumnezeieştilor cuvinte în biserică, devin răspunzători şi pentru fraţii lor, rătăcitori departe de adevăr şi primejduiţi sufleteşte: „Datoria voastră, a celor din biserică, este să vă îngrijiţi de mântuirea acelor fraţi”, spune Sfântul Ioan.

O atenţie deosebită este îndreptată mai ales către cei care frecventează biserica doar de sărbători. „Cât de mare ar fi veselia duhovnicească, cât de mare bucuria, cât de mare slava lui Dumnezeu, dacă la fiecare Liturghie aş vedea tot atât de pline sânurile bisericii (ca acum la sărbătoarea Bobotezei).” Mai departe Sfântul Ioan foloseşte drept pildă pe corăbierii şi cârmacii care dau totul pentru a străbate marea şi să ajungă în port; însă, credincioşii dimpotrivă, se străduiesc necontenit să tulbure marea vieţii, scufundându-se în mrejele grijlor vieţii, „fiind prinşi în treburile din pieţe şi de pe la tribunale, iar la biserică reuşim să ne vedem o dată sau de două ori pe an. Sau nu ştiţi că Dumnezeu a aşezat bisericile în oraşe aşa cum a aşezat porturile în mări, pentru a ne fi adăpost împotriva vârtejelor din lume, bucurându-ne de linişte?”[4].

Biserica potoleşte toate patimile trupeşti şi sufleteşti, comparate Se sfântul Ioan cu nişte fiare. Cuvintele Scripturii intră în suflet ca nişte descântece dumnezeieşti, adormind toate aceste patimi. Biserica este „mama obştească a tuturor”, iar nefericiţi sunt cei care nu pot avea parte de o aşa mare filosofie. Sfântul Părinte continuă: „Săptămâna are şapte zile; pe aceste şapte zile Dumnezeu le-a împărţit cu noi şi n-a luat El mai multe, iar nouă ne-a dat mai puţine, sau mai bine spus, nici nu le-a împărţit pe jumătate, n-a luat El trei şi nouă ne-a dat trei, ci ne-a dat şase, iar Lui i-a rămas una...Fă şi tu cu ceasurile acestei zile, ceea ce a făcut văduva aceea cu milostenia. Dă-i lui Dumnezeu două ceasuri din zi şi vei aduna în casa ta câştigul a mii de zile”[5].

Iată aşadar, ce învăţăminte măreţe ne stau le îndemână în opera acestui corifeu al Bisericii creştine, învăţături mereu actuale şi niciodată epuizabile, izvorâte din bogăţia tradiţiei patristice.

În gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur, Biserica este un „adevărat spital al sufletelor”[6]. La fel ca la spital, să plecăm şi noi de aici, încărcaţi cu leacuri potrivite patimilor noastre. Că nu venim la biserică doar pentru a ne întâlni unii cu alţii şi apoi să ne despărţim, ci ca fiecare să învăţăm ceva folositor”. Creştinii trebuie să vadă în biserică o adevărată şcoală duhovnicească, unde se dobândeşte mântuirea sufletelor[7]. Participarea la Biserică este una dintre datoriile principale ale credincioşilor, fiind un prilej de a ne lumina mintea hrănind-o cu învăţături sfinte.

Ionuţ Bădiliţă, student Teologie

---

[1] Cuvântul III împotriva anomeilor, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 53

[2] Omilia XLI la epistola I către Corinteni, trad. Arhim. Theodosie Athanasiu, revizuită de C-tin Făgeţan, Sofia, Bucureşti, 2005, p. 451

[3] Despre schimbarea numelor, I, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 9

[4] Cuvânt la Botezul Domnului, trad. Mitrop. Grigorie Dascălul, publicată în volumul „Predici la sărbători împărăteşti”, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 33

[5] Ibidem, p. 34

[6] Omilia XXXII la Facere, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în P.S.B vol. 21, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 408

[7] Ibidem, 4. 409