Interviu cu Pr. prof. Semen Petre – Despre Sf. Prooroc Daniel

1. Părinte profesor, vă rugăm să oferiţi, pentru revista noastră parohială, „Mărgăritarul Credinţei”, câteva cuvinte despre viaţa şi activitatea Sfântului Prooroc Daniel.

Despre Proorocul Daniel aflăm din informaţiile transmise de Sfânta Scriptură. El a făcut parte din nefericitul lot de exilaţi în ţara Babilonului. A fost luat captiv în anul 606 î.Hr., o dată cu regele evreu Ioiachim de către armatele cuceritorului timpului, Nabucadneţar (Nabucodonosor) al Babilonului.Era în politica timpului, cum s-a preluat mai târziu şi în politica imperiului otoman, ca tinerii de viţă nobilă să fie crescuţi şi cultivaţi la curtea imperială sau la curtea stăpânitorului, din două raţiuni: în primul rând să poată controla prin ei familiile regale, pentru că erau de neam regal, şi în al doilea rând să se autoflateze că printre achiziţiile cuceririlor se află cât mai mulţi regi. La un moment dat, ne spune profetul Ieremia, erau în jur de peste o sută de regi care stăteau şi mâncau din mila regelui Nabucodonosor la curtea Babilonului. El a fost luat, deci, captiv alături de alţi tineri nobili şi selectaţi în vederea pregătirii. Probabil au fost supuşi unui test al timpului şi s-au dovedit că sunt cei mai capabili şi apţi de a-şi însuşi cunoştinţele şi limba stăpânitorilor, în vederea folosirii, în primul rând, ca intermediari pentru iudei, transmiţători ai ordinelor stăpânitorilor către supuşi, dar într-un fel şi interpreţi ai culturii ebraice faţă de stăpânirea babiloniană.Daniel era în exil alături de alţi trei tineri, probabil tot de spiţă nobilă, nu ştim exact din ce familii nobile proveneau pentru că textul în sine se concentrează, se focalizează pe personalitatea Sfântului Daniel. Ceilalţi trei colegi de-ai săi, se numeau Anania, Azaria şi Misail.De remarcat că Sfânta Scriptură nu foloseşte numele proprii la întâmplare. Ele au o mare valenţă teologică şi încărcătură simbolică. Dacă numele de Daniel înseamnă „Dumnezeu este Judecătorul meu”, numele de Misail este înrudit cu Mihail, „Cine este ca Dumnezeu?”, Hanania, „Dumnezeu este plin de har” sau „El este Cel care ne dă harul”. În final, Azaria, „Cel care întăreşte” sau „Dumnezeu este cel care întăreşte”.Prin numele date copiilor, în societatea biblică a timpului, deducem că avem de-a face cu nişte tineri crescuţi cu frica de Dumnezeu şi în tradiţia religioasă strămoşească. Când ajung la Babilon li se schimbă numele. Din numele care au relevanţă pentru mărturisirea credinţei în Dumnezeu, a părinţilor şi a lor, li se pun nume străine pentru că stăpânitorul nu vrea să audă de numele lui Dumnezeu. Aici putem găsi şi un simbolism al răutăţii care nu vrea să audă de Dumnezeu, nu vrea să audă de numele Lui, şi cu atât mai puţin de lucrarea Sa.

2. Consideraţi că Sf. Prooroc Daniel ocupă un loc special în istoria biblică a Vechiului Testament?

Aş zice că ocupă un loc special nu numai în istoria biblică a Vechiului Testament ci şi în istoria poporului evreu, în timpul relaţiilor sale cu puterea caldeiană. Exilul evreilor în ţara Babilonului a fost un dezastru din perspectivă naţională şi religioasă.Din perspectiva planurilor lui Dumnezeu, a fost un element pozitiv extraordinar pentru că ei au făcut, de fapt, misiune. Acolo unde i-a trimis Dumnezeu au mărturisit credinţa monoteistă şi dovada cea mai elocventă este că au supravieţuit asimilării. Nu poţi supravieţui asimilării fără o bază spirituală foarte solidă şi aceasta a fost Sf. Scriptură şi Legea, pe care le-au promovat printre iudeii din Babilon, în primul rând, profeţii ridicaţi de Dumnezeu, din rândul cărora face parte şi acest tânăr Daniel.El însă a avut o poziţie cu totul specială. Este primul profet evreu care şi-a desfăşurat misiunea, pe termen lung, printre păgâni. El a îndeplinit trei oficii: a fost guvernator regal, cronicar regal şi profet.

3. Cum trebuie să înţelegem expresia „urâciunea pustiirii” din profeţia sa?

În primul rând, trebuie să ne raportăm la interpretarea pe care o dă Biserica. În abordarea Sf. Scripturi se cuvine să avem o frică de Dumnezeu pentru că nu e o carte de lectură oarecare. Ea este tezaurul Bisericii. Biserica a primit-o, Biblia s-a născut în Biserică, căci Biserica e mai veche decât Biblia, mă refer la Biblia Noului Testament.Şi explicaţia Sf. Scripturi vizavi de expresia „urâciunea pustiirii” la Daniel are în vedere înlocuirea adorării lui Dumnezeu cu surogate de adorări. Adică intrarea puterii romane în sanctuarul din Ierusalim şi ocuparea cetăţii ca atare. Deci, Profetul Daniel a prevăzut luminat de Duhul Sfânt, intrarea lor în sanctuarul lui Solomon, când în locul slavei lui Dumnezeu a fost instaurată statuia lui Zeus Olimpianul şi nu numai.Transferată pe plan spiritual, orice înlocuire a adorării, a cinstirii adevăratului Dumnezeu cu creatura este tot o „urâciune a pustiirii” indiferent că e vorba de obiecte sau de persoane. Când un imperator sau un preşedinte sau ce-o fi pretinde să fie adorat în locul lui Dumnezeu este tot o „urâciune a pustiirii” pentru că numai Dumnezeu este dătător de viaţă, celelalte sunt sortite, mai devreme sau mai târziu, pustiirii.

4. Care a fost rolul Profetului Daniel în păstrarea conştiinţei mesianice a poporului evreu?

Daniel a avut totuşi o sarcină extraordinară în Babilon că a ţinut printre conaţionalii săi conştiinţa trează în Dumnezeul revelat. I-a îmbărbătat, i-a încurajat, i-a învăţat şi de aceea a fost numit pe drept cuvânt „profetul exilului babilonic” alături de mai tânărul său coleg Iezechiel, care îl şi laudă în scrierea sa; e vorba de capitolul 14, unde se zice: „Aţi auzit de înţelepciunea lui Daniel”.El profeţeşte de timpul venirii Mântuitorului.Este extrem de greu de interpretat textul, dar, practic, Duhul i-a descoperit cu aproximaţie perioada în care Mesia va veni. Şi face acolo nişte calcule: este vorba de binecunoscutul capitol 9, unde zice că s-a rugat îndelung, şi este foarte interesant aici de făcut sublinierea că Profetul Daniel a dat dovadă şi de o smerenie extraordinară în relaţie cu semenii săi şi cu Dumnezeu.Doream să spun, de asemenea, că la capitolul 9 profetul se asociază păcatelor lumii în care trăia, în special a coreligionarilor săi. Mesajul pe care îl desprindem din tot acest capitol este să nu ne situăm niciodată pe o poziţie superioară: „S-a stricat lumea” – auzi vorbind pe mulţi, „S-a înrăit lumea, nu mai vrea Dumnezeu cu noi”. Nu spune că ne-am înrăit, ca Profetul, „Suntem răi, Doamne, merităm să fim pedepsiţi”.Aici la acest capitol 9, de fapt, profetul a postit şi s-a rugat după ce citise Scriptura şi a aflat de la Ieremia că se cam încheiase perioada exilului. Dumnezeu le-a fixat un timp de penitenţă, 70 de ani. Dar a zis să nu-L întrebe pe Dumnezeu până ce nu se pregăteşte cu post, meditaţie şi rugăciune. Şi după post, zice: „Şi când ai început tu să te rogi, mi-a venit poruncă” – îi spune cineva, e vorba de Gavriil (eroul sau luptătorul lui Dumnezeu, sau împlinitorul voii lui Dumnezeu). I-a dat vestea şi i-a descoperit că au trecut într-adevăr 70 de ani cât a calculat că se cuvenea, conform descoperirii, dar zice: 70 de săptămâni sunt hotărâte pentru popor şi pentru cetatea Ierusalimului până ce se va ispăşi fărădelegea şi păcatul şi nelegiurea şi va veni dreptatea cea veşnică. Dreptatea cea veşnică a fost identificată de majoritatea gândirii patristice ca fiind Fiul lui Dumnezeu.Zice „şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni”; s-au făcut de către exegeţi calcule: e vorba de 70 × 7 = 490 de ani vor mai trece de la Daniel, de la ieşirea poruncii de zidire a Ierusalimului până când va veni Cel Uns. Şi s-a putut determina că e vorba de refacerea sub Zorobabel a cetăţii Ierusalimului, nu a templului ca atare şi Mântuitorul a fost identificat ca împlinind, în timp, cuvântul vestit de Daniel.

5. Ştim că profetul Daniel a fost un tânăr virtuos într-o lume decăzută. Vedeţi vreun mesaj al acestui profet pentru tinerii de azi?

Nu ştiu cât a fost de decăzută lumea de atunci sau cât e acum. Spuneam adineauri că Daniel, spre deosebire de mulţi alţii, a conştientizat că avem un destin comun în păcat şi în pocăinţă. Deci, el se simţea culpabil în egală măsură cu poporul evreu din care făcea parte. Există un exeget catolic (Pierre Doubenois) care spune că suntem cu toţii responsabili de păcatele în care coboară sau a coborât lumea. Exemplul, însă, pentru tinerii de azi îl constituie Daniel împreună cu cei trei prieteni ai săi în următoarele: în primul rând, observaţia de către ei cu mare stricteţe a învăţăturilor strămoşeşti, a legilor vechi, care sunt bune; căci Mântuitorul a continuat legea pe care a dat-o iudeilor în primul testament, El a zis: „Am venit să împlinesc, nu să desfiinţez”. Apostolul Pavel în Epistola către Romani zice aşa: „Legea e sfântă şi dreaptă şi bună”. Sunt trei adjective care exprimă superlativul din punct de vedere spiritual. Noi trebuie să o păstrăm în ceea ce a rămas, evident, valabil pentru noi.A doua idee, în legătură cu cei patru tineri care pot constitui modele pentru omul de astăzi, este că departe de casă, deşi erau la vârsta adolescenţei când păcatele şi pornirile trupeşti încep să-l asalteze pe tânăr, au respectat buna creştere de acasă, educaţia primită, fără să mai fie controlaţi. Când omul este controlat şi respectă legea, nu poţi să spui despre el că este educat, ci că e dresat. Când este singur, neverificat, necontrolat de nimeni, atunci discerni bine aurul de lut. Atunci îţi dai seama că într-adevăr este convins că aceasta este calea pe care trebuie să meargă. Pentru că mulţi tineri se pierd în marele oraşe, mai ales în faţa ofertelor de păcat, pe care din nefericire, lumea le pune din ce în ce mai pregnant în faţa tinerilor.

Vă mulţumim.

Interviu realizat de Bogdan Florea, student Teologie Pastorală

Proorocul Daniel în cultul Bisericii noastre

Troparul Sfântului Prooroc Daniel şi a celor trei tineri rezumă virtuţile pe care le-au avut aceştia ca şi lucrarea specială a lui Dumnezeu prin ei, fapt pentru care sunt atât de des menţionaţi în slujbele noastre bisericeşti. Iată şi conţinutul troparului:
«Mari sunt faptele credinţei, că în mijlocul văpăii ca într-o apă de odihnă, sfinţii trei tineri s-au bucurat şi Proorocul Daniel, păstor leilor ca unor oi s-a arătat. Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi.»
Daniel, al cărui nume înseamnă „Dumnezeu este judecătorul meu” a trăit în robia babiloniană (sec. VII-VI î.d.Hr.) iar semnificaţia numelui îi devenise călăuză în viaţă.
Deşi departe de templul sfânt şi de neamul său, pentru că fusese luat în robie împreună cu alţi tineri, el rămâne un simbol al înţelepciunii şi al curăţiei sufleteşti. Spre deosebire de ceilalţi profeţi ai Vechiului Testament, Daniel a trăit în captivitate, socotindu-se ca un trimis al lui Dumnezeu pentru a duce ideea mesianică la popoarele păgâne. Pentru acest fapt, el a fost numit „profetul popoarelor”.
E foarte interesant faptul că atunci când Cirus – regele perşilor, care ocupase Babilonul, a permis evreilor aflaţi în robie, să se întoarcă în grupuri în ţara lor, Daniel rămâne în continuare în Babilon, pentru ca evreii din exil, care nu puteau să se întoarcă, să nu fie lipsiţi de cuvântul lui Dumnezeu.
Ca profet mesianic, Daniel prezice timpul când se va întrupa Mesia, şi anume după şaptezeci de săptămâni de ani de la ieşirea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului (Daniel IX,24).
În cele ce urmează nu intenţionăm o prezentare exhaustivă a personalităţii profetului Daniel, ci vrem să evidenţiem faptul că el a fost în atenţia imnografilor creştini şi a autorilor de rugăciuni, fapt pentru care este adesea pomenit în diferitele slujbe religioase ale Bisericii noastre.
Pentru că a fost un mare postitor, preferând să se hrănească numai cu seminţe în locul bucatelor alese de la curtea regelui, el este astăzi pomenit în rugăciunea de binecuvântare a prinoaselor: „...pe cei trei tineri şi pe Daniel fiind hrăniţi numai cu seminţe i-ai arătat mai frumoşi decât pe cei hrăniţi cu multe desfătări”(Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R, Bucureşti, 2000, pag. 372).
De asemenea la proscomidie, din prescura a treia se scoate miridă şi pentru profeţi însă dintre toţi aceştia (mari şi mici – ne referim la cei cu scrieri în canonul biblic al Vechiului Testament) doar Daniel este nominalizat (Ibidem, pag. 109).
La slujba logodnei se zice printre altele: „Prin inel s-a preamărit Daniel în ţara Babilonului” (Moliftelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R, Bucureşti, 1998, pag. 67).
Apoi la Cununie, la rugăciunea a II-a din cele trei consecutive, se spune: „Păzeşte-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum ai păzit de foc pe sfinţii trei tineri, trimiţându-le lor rouă din cer.” (Ibidem, pag. 75).
Amintim deasemeni cântarea a VII-a de la Rânduiala pentru cei supăraţi de duhuri necurate: „Precum de demult pe cei trei tineri din cuptorul de foc i-ai izbăvit...” şi ideea continuă şi în cântarea a VIII-a: „Pe Dumnezeu Care S-a pogorât în cuptorul cel cu foc...”(Ibidem, pag. 341).
În Penticostar găsim foarte multe menţiuni despre cei trei tineri şi Daniel. Faptul că fiind aruncaţi în foc, ei au rămas nevătămaţi, dovedeşte intervenţia directă a lui Dumnezeu pentru faptul că ei n-au voit a se închina chipului celui de aur. Unii imnografi au văzut în acest fapt un simbol al zămislirii Sfintei Fecioare Maria, care a primit în pântece focul dumnezeirii şi a rămas nevătămată: „Chipul naşterii tale, celor trei tineri în cuptor li s-a arătat, fiind păziţi nevătămaţi de foc. Iar pe tine, ceea ce ai primit în pântece Focul cel greu de suferit te-a păzit curată...”(Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1999, pag. 341).
În paralel cu cei trei tineri din cuptorul cu foc este prezentată imaginea lui Daniel în groapa cu lei, care în loc să-l sfâşie, i se arată prieteni: „Mâinile întinzându-şi Daniel, gurile leilor în groapă le-a închis...”(Mineiul pe luna Mai, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001, pag. 28).
Împotrivirea lor faţă de poruncile regelui din Babilon se datora fidelităţii faţă de credinţa iudaică. Chiar dacă erau pe pământ străin, au păstrat credinţa neatinsă de influenţe păgâne: „Pentru legile părinteşti fericiţii tineri pătimind în Babilon, au nesocotit porunca cea nebunească a celui ce împărăţea...”(Ibidem, pag. 428).
De obicei, catavasiile 7 şi 8 de la foarte multe canoane de rugăciune, din Penticostar, Triod, Minee, este în legătură cu cei trei tineri şi cu Proorocul Daniel în Babilon.
Cuptorul cu foc şi groapa cu lei au reprezentat motive de inspiraţie pentru alcătuirea de canoane în cinstea unor mucenici ce au avut parte de suferinţe similare cu ale tinerilor din Babilon.
Amintim o strofă din canonul Sf. Talaleu (13 mai):
„Ca un alt nou Daniel ai fost aruncat în mijlocul leilor şi prin dumnezeiescul dar nicicum împărtăşindu-te de vătămarea acelora, mucenice, purtătorule de nevoinţe Talaleu”(Mineiul pe luna Mai, Op. cit., pag. 162).
Sf. Andrei Criteanul în Canonul său de pocăinţă îl aminteşte adesea pe Daniel ca un exemplu de credinţă şi de post, prin care el a închis gurile fiarelor: „De Daniel, ai auzit o suflete, cum a astupat gurile fiarelor în groapă; ai cunoscut cum tinerii cei ce au fost cu Azaria, au stins prin credinţă, văpaia cuptorului cea arzătoare”.
Tot în Triod, la canonul din Duminica a III-a, imnograful îl numeşte pe Daniel „marele între prooroci” şi vede mâinile acestuia „întinse în chipul Crucii”:
„În groapa leilor aruncat fiind oarecând, marele între prooroci Daniel, mâinile în chipul crucii întinzându-şi, nevătămat s-a păzit de a fi mâncare lor”.
În mineiul fiecărei luni întâlnim aproximativ 30 de locuri cu menţionarea numelui Sf. Prooroc Daniel sau a celor trei tineri care au fost împreună cu el.
Toate aceste menţiuni din cărţile de cult, atât cele de la Sf. Altar dar şi cele de la strană, arată de fapt locul pe care îl are proorocul Daniel în cultul bisericii noastre.
Simbol al curăţiei inimii, exemplu de statornicie în credinţă, mare postitor şi râvnitor al Legii iudaice, mărturia monoteismului într-o lume păgână politeistă, înzestrat de Dumnezeu cu daruri deosebite, Daniel Proorocul reprezintă o personalitate vechi-testamentară dintre cele mai importante.
Autoritatea sa este evidenţiată de Însuşi Mântuitorul, când face referiri la sfârşitul lumii, amintind de profeţia lui Daniel, zicând: „Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii, ce s-a zis prin Daniel proorocul...”(Matei 24, 15).

Preot dr. Ioan Chirvasă

Părintele Galeriu ne explică rugăciunea domnească:

V. Vie Împărăţia Ta

Acum Mântuitorul cere să ne rugăm: „Vie Împărăţia Ta”. Sufletul îşi zice însă: „Dumnezeu este dintotdeauna Împăratul nostru”, precum şi auzim în acest ecfonis: „Că a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor”. „Poate Dumnezeu să nu împărăţească?”- se întreabă şi Sfântul Ciprian al Cartaginei. „Şi când ar putea să înceapă ceea ce a existat dintotdeauna şi nu poate sfârşi vreodată?” – Aici însă ni se dezvăluie adânca taină a libertăţii. Un lucru nu-l face Dumnezeu: nu ne impune să-L iubim cu de-a sila, sau să împărăţească peste noi fără voia noastră. În acest înţeles învaţă şi Sfântul Grigorie de Nyssa: „Una singură e stăpânirea şi puterea adevărată, cea mai presus de toate: aceea care nu a primit stăpânirea şi Împărăţia prin vreo silă, şi nu ţine sub stăpânire pe cei supuşi prin vreo tiranie, prin frică şi printr-o nevoie impusă acestora”.
Dar dacă Dumnezeu nu ni Se impune Împărat cu de-a sila, dacă El ne respectă desăvârşit libertatea, atunci voia noastră liberă poate să aleagă un alt împărat. Auzim dureros strigătul Apostolului: „Să nu împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui”(Romani 6,12). O, împărăţie a păcatului şi a răului, lipsită de sens ziditor şi purtătoare de stricăciune şi moarte, cum te putem alege, prefera? Tragică seducţie a „florilor răului”! De aceea „cu dreptate ne rugăm să vină Stăpânirea lui Dumnezeu la noi. Căci nu putem scăpa altfel de reaua stăpânire a stricăciunii, decât dacă stăpânirea puterii de viaţă făcătoare ia locul aceleia asupra noastră”.
Aici se dezvăluie „lupta dramatică pentru Împărăţie”. Pentru că, pe de o parte, Mântuitorul arată că „din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Iar pe de altă parte, Mântuitorul spune: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”(Luca 17, 21). Adâncul din noi trebuie curăţit şi schimbat. Inima, altfel spus, eul nostru ispitit luciferic, orgolios, închipuindu-şi că-şi are în el însuşi fiinţa, existenţa şi viaţa, se amăgeşte şi crede că poate deveni bun şi fericit prin el însuşi, că poate deveni dumnezeu el însuşi. Or, această introvertire şi închircire în sine sub imperiul demonic produce relele inimii arătate de Mântuitorul. Eul trebuie să se lepede de închipuirea că-şi este lui însuşi împărat: „Căutaţi mai întâi Împărăţia Lui!”(Luca 12, 31). Inima trebuie să înveţe chemarea: „Vie Împărăţia Ta”! Vie Împărăţia Ta, Doamne, care este „dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt”! – Într-o veche formă a Rugăciuniii Domneşti, după Sfântul Evanghelist Luca, în loc de „Vie Împărăţia Ta”, se spune: „Fă să vină Duhul Tău cel Sfânt peste noi, pentru ca el să ne curăţească”. Să ne curăţească, să facă Duhul Sfânt din inima noastră vas curat în care să sălăşluiască Dumnezeirea, precum a zis Mântuitorul: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi locaş la el vom face”(Ioan 14, 23).
Cât de sfântă e această făgăduinţă! Recunoaşterea şi simţirea prezenţei lui Dumnezeu, a harului Lui în noi „ca într-un rai duhovnicesc”, sunt o arvună a Împărăţiei. Pentru că, prin Iisus Hristos, Împărăţia lui Dumnezeu a venit la noi; dar, în acelaşi timp, ea se şi lucrează mereu, cu toţi cei în care vieţuieşte Hristos. Martorii ei sunt Apostolii, mucenicii, cuvioşii, drepţii, toţi cei numiţi de Mântuitorul „fii ai Împărăţiei”. Ea creşte smerit, ca din grăuntele de muştar. Dar nu încetează o clipă sporirea ei. Fiul Tatălui Ceresc Se întrupează pentru a veni, şi întreg mersul istoriei spre ea conduce. Căci fără ea nu poate fi viaţa sigur şi pe deplin mântuitoare, aceea în iubire şi adevăr. Duhul Sfânt Care „călăuzeşte la tot adevărul” o săvârşeşte şi o desăvârşeşte în noi. Fiecare suflet care, cu harul şi lumina Mântuitorului, plineşte poruncile şi se face ascultător Părintelui Ceresc prin Fiul, este un semn şi o anticipare a Împărăţiei, deodată şi prezentă, dar şi care va „să vie”. Şi orice creştin cunoaşte o pregustare a ei atunci când se roagă: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.

– va continua –

Cuvinte de la Sfinţii Părinţi

„Avva Isaia l-a întrebat pe avva Pimen despre gândurile murdare. Avva Pimen îi zice: „[Ce se întâmplă cu] o ladă plină de haine? Dacă le lăsăm acolo, cu timpul putrezesc. La fel şi gândurile murdare, dacă nu le întrupăm, cu timpul se strică ori putrezesc.””

„Avva Pimen a zis: "Dacă cineva păcătuieşte şi apoi tăgăduieşte, spunând: ”N-am păcătuit” nu-l condamna, căci îi tai zelul. Dar dacă îi zici: „Nu te descuraja, frate, ci ai grijă pe viitor”, îi trezeşti sufletul la pocăinţă.””

„Cine este bun mai bun să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentru cel care e încă în ispite.”(Părintele Paisie Olaru)

„Ceea ce are omul dumnezeiesc în el este putinţa de a face bine.”(Sfântul Grigorie de Nazianz)

„Învaţă-te, fiule, să fii totdeauna simplu şi fără răutate!”(Sf. Efrem Sirul)

„Biserica este o corabie, iar creştinii care merg la Sfânta Biserică şi intră în ea sunt izbăviţi din furtuna păcatelor.” (Sf. Nicodim)

„Suferiţi de pe urma unui om rău? Iertaţi-l, ca să nu fie astfel doi oameni răi!”(Fericitul Augustin)

„Fiecare din noi e ajutat de celălalt în mod providenţial.”(Sf. Marcu Ascetul)

„Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune.”(Fericitul Augustin)

„Un om călătorea pe un drum de ţară, împreună cu soţia sa. Obosiţi de atâta mers şi văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulţumită.
– Ei, lasă, femeie – a încercat să o liniştească omul – lasă, că ştie Dumnezeu ce e mai bine!
– Măi, omule - zise atunci femeia sa – da’ ce poate fi bine când – uite! – nu avem unde sta peste noapte!
În sfârşit, au plecat mai departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, ţăranul i-a primit cu drag în căsuţa lui.
Dar a doua zi dimineaţă, când au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi, care îi jefuiseră pe toţi călătorii.
– Vezi, i-a mai spus omul femeii – trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduieşte pe toate. Ţii minte ce ţi-am spus aseară? „Lasă, ştie Dumnezeu ce e mai bine.””

„Fără nici o îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre mai bine decât am putea-o face noi înşine.”(Sf. Vasile cel Mare)

„Ştii oare că Hristos te pomeneşte îndeosebi atunci când te cercetează întru necazuri? Pacea în Domnul se dobândeşte numai atunci când te dăruieşti cu totul slujirii aproapelui tău. Pacea sufletească se pierde când judeci pe fratele tău şi când nu eşti mulţumit de viaţa ta (de unde şi deprimarea).”(Sf. Alexie de la Sihăstria)
„Trei paşi ca să biruim deznădejdea: 1) rugăciunea fierbinte; 2) smerenia; 3) dăruirea de sine.”(Părintele Adrian de la noul Diveevo)

Selectate de Anca-Raluca Romanescu, studentă Litere

“Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte Miluieşte-ne pre noi…..”

Soarele a coborât pe pământ cu binecuvântarea Domnului şi am simţit razele lui ca un vis devenit realitate. Mi-a mângâiat cu blândeţe creştetul obosit de atâta cotidiană povară... A mai îngăduit un răsărit, ca o nouă şansă de a trage şi azi după noi traista tuturor virtuţilor. Îngeri păzitori vestesc în chip atât de firesc: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot...” în timp ce cu aripa lor neîntinată alintă zorile care au învelit noaptea ce tocmai s-a pierdut dincolo de timp şi spaţiu.....”Păzeşte-ne Doamne de tot răul ce umblă în întuneric….” şoptesc o rugă deplină, inspirată de puterea Duhului Sfânt, cu toată nădejdea, ca ochii mei să nu mai vadă atâta deşertăciune … ”Teama de întuneric” este o iluzie dar EL mă învredniceşte să merg intens înainte, spre un Pământ al Făgăduinţei de care sufletul meu este atât de-nsetoşat... Coboară speranţa până în adâncurile cele mai smerite ale inimii mele, simt Lumina în deplinătatea divinităţii atât de real, ca o Liturghie autentică de duminică….Percep atât de acut puterea Lui în fiece fir de iarba care se zbate să iasă din întunericul pământului, simt cerul, ca pe-un Corn al Abundenţei, sălaşul divin pe unde Domnul îşi poartă paşii, îmi aduc aminte că există „floarea” şi mă regăsesc maiestuos în culorile ei, ca zâmbetul de pe faţa angelică a unui copil neprihănit... gândurile mele ca păsările cerului…. zborul sufletului meu către Dumnezeu…. Puritatea este dată de concentraţia particulelor de suflet neîntinat iar durerea este dată de faptul că, în marea noastră neputinţă ne asumăm cu atâta naivitate ignorantă de a uita că pe Dumnezeu nu îl putem păcăli.....Cădem deseori în rugăciune, cu mâinile împreunate, implorând iar uneori căutăm cu disperare spovedania cea aducătoare de mântuire nevoindu-ne în prăbuşirile noastre abisale, încercând perpetuu să ne asumăm forţa de a bate pentru a ni se deschide...: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi...AMIN!”
Calea fiecăruia va fi una asumată şi atribuită fără dubiu, la orice nivel de simţire se află omul în drumul său evolutiv, căutând armonia de a trăi cum este bineplăcut LUI....A face dreptate, a simţi milostenia ca pe o profesiune de credinţă –dincolo de cuvinte – şi a o împlini aşa cum te aprofundezi cu vocaţie într-o confesiune, căci fără de ea - credinţa este stearpă. A nu aştepta de la om ci de la El, a implora mereu, precum Solomon, pentru înţelepciunea de-a distinge între bine şi rău, a trăi aşa de frumos ca şi cum ar fi în fiece zi o ultimă zi... şi a pleca, în cele din urmă, pregătit...
Dumnezeu în marea Sa milostivire s-a îndurat şi de neamul acesta, aşa am primit în dar Bucovina, pământ binecuvântat, oază de spiritualitate autentică aruncată „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”, în care liniştea se întrepătrunde cu ruga atâtor mari înduhovniciţi ai neamului românesc, cu sălaşuri ale îndumnezeirii în care s-au nevoit cu atâta smerenie Sfinţi şi Chemaţi ai Domnului la mântuire, unde la adăpostul atâtor lăcaşuri monahale te poţi retrage cu dăruire şi răbdare în sensul cel mai unic cu putinţă, în ruga cea de taină.... suferinţa, lacrima care purifică, zdrobirea inimii, toate acestea şi mai mult decât acestea pentru a ne salva.... Şi acolo vântul aduce voia Lui iar stele neprihănite visează necontenit la culorile curcubeului, la pădurile seculare ale Bucovinei în care acordurile viorii lui Ciprian Porumbescu s-au adunat şi cântă ca-ntr-un omagiu - durerea, în Balada zbuciumului sufletesc, atâta suavă întrepătrundere de o acurateţe aproape nepământeană....
A simţi cât de minunată este Creaţia...a trăi cu inima curată fiecare lacrimă de clipă care ne este revelată... a ne aminti că dorul este profund românesc, a descoperi în micile detalii marile adevăruri....şi dintre toate acestea, apogeul: „dragostea... care este îndelung răbdătoare, plină de bunătate, dragostea care nu pizmuieşte, nu se laudă, nu simte mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău...”(Epistola I către Corinteni a Sf. Apostol Pavel 13,…)... Dragostea... deplinătatea darurilor făcute nouă de către Dumnezeu.

Any-Mary Herţescu – jurist

Trei crai de la răsărit

Gaşpar, un mag din răsărit,
În stele noaptea a citit
Că într-o iesle de sărac
Veni pe lume-un Împărat.

Şi tot atuncea Melchior,
Alt mag în stele cititor,
Află ce nu s-a mai aflat:
Că Împăratul e sărac.

Şi Baltazar, un mag vestit,
Un semn din stele a primit:
Că Prinţişorul ăsta nou
Este Fecior de Dumnezeu.

Pe cer – minune, fiecare
Văzu o stea strălucitoare
Care la toţi dădu o veste:
Să o urmeze pân’ la iesle.

Când magii-n staul au intrat
De îngeri s-au înfricoşat,
Lumină mare au văzut
În jurul Noului Născut.

Îngerii îl înconjurau,
Pe aripe îl legănau,
Iisus la toţi în jur zâmbea
Şi în lumină se-mbrăca.

Magii Lui s-au închinat
Cu daruri au îngenunchiat,
Aur, tămâie, smirnă-au dat
Ca unui mare Împărat.

Cioranu Cecilia - educatoare

Ştiaţi că:

1. Postul Naşterii Domnului este un „post al bucuriei” pentru întruparea lui Mesia şi de aceea Sf. Biserică face în multe zile dezlegare la peşte?
2. Nu trebuie confundată Sf. Tradiţie a Bisericii cu tot felul de tradiţii locale, care uneori sunt chiar necreştine? Sf. Tradiţie este o formă a Revelaţiei dumnezeieşti şi cuprinde adevăruri de credinţă, predate de Mântuitorul şi propovăduite de sfinţii apostoli.
3. Botezul pe care îl oficia Sf. Ioan la Iordan nu este acelaşi cu botezul creştin? Acela era un botez al pocăinţei, simbolic şi pregătitor pentru arătarea lui Hristos. Botezul creştin este cel instituit de Mântuitorul Hristos, este botezul haric, care şterge păcatul strămoşesc. De altfel, însuşi Sf. Ioan zicea: „Eu unul nu botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după Mine, vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”(Matei III, 11).
4. Aghiazma Mare (care se sfinţeşte în ajun şi în ziua de Bobotează) se ia înainte de anaforă, în perioada 6-14 ianuarie (de la praznic până la odovanie) iar apoi se poate lua numai cu binecuvântarea duhovnicului?
5. Sf. Ap. Pavel nu a făcut parte din numărul celor 12 ucenici direcţi ai Mântuitorului, ci a fost chemat la misiunea de a deveni „apostol al neamurilor”, în chip special, pe când mergea să persecute pe creştinii din Damasc?

Crăciunul

Crăciunul este credinţa în timpul trecut şi speranţa pentru viitor, este dorinţa fierbinte ca fiecare clipă să reverse eterne binecuvântări. Crăciunul este magia viselor de iarnă, a colindelor de îngeri cântate sub cer cu glasuri de zăpadă şi vânt pe care le aude copilul ascuns din inima noastră... să ne gândim la momentul când îngerii coboară pe pământ şi pământul devine cer, şi să lăsăm sufletul scăldat de aceste picături de absolut şi el se va umple de bucurie. Acesta este Crăciunul.

Claudia Şuşu - farmacistă şi studentă la Litere-Teologie

Imnul Creaţiei (II)

Un abur de lumină azurie
Înmiresmat cu-arome de ştiinţe dătătoare,
Învăluia grădina, bărbat, şarpe, femeie
Şi lumea plină de necuvântătoare.

Şi s-au trezit în faţa pomului oprit
Mult prea departe de sfânta poruncă
Ruşinaţi de faptă, de har păgubiţi
Înfriguraţi, în gânduri se încurcă...

Şi rătăcind, fugari de Dumnezeu,
În vină neînţeleasă s-au zbătut
Pământu fremăta de păcat greu
Şi, nimeni din păcat, să-i scape n-a putut.

Cu sufletul tânjind după Lumină,
Pierzând Edenul şi atrăgând blestem
Cu trupul zăvorât în piele finp,
Au aşteptat părinţii neîncetat un semn.

Nici focul din cetate,
Nici turnul cel semeţ,
Nici arca făgăduinţei
Nu dobândiră preţ de răscumpărare.

Şi Domnul a trimis curcubeul răsfrânt din soare.
Şi zeci de seminţii de neam ales
Au aşteptat să treacă înserarea,
Şi toate stelele din univers
N-au luminat ca steaua călătoare.

*

Un înger coborî în Nazaret
La o fecioară aflată-n rugăciune
Trimis de Domnul cel Preasfânt
Maria o strigă tainic pe al său nume.

„Binecuvântată eşti tu între femei!”
Iar ea văzând pe înger s-a tulburat în sine,
Şi cugetă, cu sfânt temei:
„Ce-nseamnă oare astfel de-nchinăciune?”

Iar îngerul îi zise: „Nu te teme!”
„Să nu mă tem? E, oare, nălucire?
Îl văd şi îmi vorbeşte şi eu îl înţeleg.”
„Marie, ai aflat har de la Dumnezeu!
Şi vei lua în pânteceŞi vei naşte fiu.”
„Oare Maica Domnului am să fiu?”
„Şi vei chema numele Lui Iisus!”
„De ce ai coborât, Doamne, de sus?”
„Acesta va fi mare,
Şi Fiul Celui Preaînalt se va chema!”
„Doamne, mintea mea nu pricepe, cum se va întâmpla
De vreme ce eu nu ştiu de bărbat!”
„Duhul Sfânt se va pogorî
Şi puterea celui Preaînalt te va acoperi
Şi Sfântul care se va naşte din tine
Fiul lui Dumnezeu va fi.”
„Fie mie după Cuvântul Tău!”
Şi raze din Lumina neapropiată
Umbriră trupul, arzând păcatul greu
Şi lumea prin Cuvânt fu împăcată.

Şi a născut pe Fiul Său, Iisus
Cel Unul Născut, şi-apoi
L-au pusÎnfăşat, în iesle luminoasă
Căci loc de găzduire nu aflase.

Păstorii, vestea de la îngeri au primit
Şi s-a făcut strigare-n jos şi-n sus
Steaua pe magi i-a călăuzit
Căci, minunat s-a născut Domnul Iisus.
Şi slava Domnului a strălucit
Pe tot pământul revărsând iubire
În Betleem cetatea lui David
Păstorii dând lumii de ştire.

Cuvântul păstorilor azi a rămas
Colind preasfânt împodobit de dar
Călătoria magilor fără popas
Spre mântuire, drum călăuzit de har.

Prof. Elena Chirvasă

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” - o perspectivă medicalo-creştină

Poruncă de căpătâi ne-a dat Domnul să ne cinstim părinţii. În Vechiul Testament, Isus Sirah sfătuieşte: „Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui, pentru că milostenia arătată tatălui tău nu va fi uitată şi în pofida păcatelor tale se va zidi casa ta.”(Is. Sirah 3,12-14). Dacă nu ne respectăm părinţii, ne avertizează părintele Ilarion Argatu, Dumnezeu ne pregăteşte chiar în copiii noştri răzbunarea pentru păcatul nostru împotriva părinţilor. Niciodată fiul nu are voie să-ţi lovească părintele, indiferent de situaţie. Mâna, palma sau piciorul celui ce-şi loveşte părintele nu-i va putrezi niciodată, ci va rămâne astfel până la judecată, ca mărturie a încălcării poruncii a 5-a din Decalog. Iată ce mare preţ pune Domnul pe ascultarea de părinţi, pe care Însuşi a împlinit-o cu supunere.
Însă această poruncă mai are un aspect care nu trebuie neglijat: responsabilitatea părinţilor faţă de copiii lor. Probabil aţi auzit vorba care spune că „Părinţii mănâncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinţii”. Părintele Arsenie Boca ne înfăţişează factorii care influeţează devenirea unui individ: ereditatea şi mediul. Cea dintâi ne arată că un copil este „sinteza” celor doi părinţi. Fiecare jumătate din materialul său genetic provine de la câte un părinte; astfel ni se oferă două şanse (în loc de una) pentru a fi sănătoşi. Dacă o genă e defectuoasă corespondenta ei (de la celălalt părinte) preia toată sarcina, iar copilul se naşte bolnav. Având în vedere întipărirea păcatelor în codul genetic(dovedită prin cercetări), e lesne de înţeles că acestea au urmări inevitabile asupra urmaşilor. Iată de ce nu suntem îndreptăţiţi spunând: „De ce să sufere copilul şi nu eu?”. Dacă nu ne ferim de păcate (mai ales cele mari), avem mari şanse la a ne condamna singuri copiii prin faptele noastre şi implicit pe noi înşine.
Mediul e cel cre influenţează dezvoltarea copilului chiar din clipa zămislirii, urmănd sarcina, naşterea, apoi educaţia.
Zămislirea. Starea părinţilor din momentul concepţiei se imprimă în copil: starea biopsihică (stres, oboseală, emoţii puternice), cea fizică (de ex. numărul total de neuroni), cea duhovnicească (dacă un copil e conceput în post, sâmbăta, duminica sau în perioada lunară a femeii, el va fi obraznic, neascultător, pentru că nici părinţii lui nu au ascultat de Dumnezeu). Dacă e conceput la beţie, se va naşte foarte probabil cu epilepsie (boală de nervi fără leac).
Sarcina. Pe toată durata ei, toate stările şi trăirile mamei se vor imprima în copil. Starea psihică (emoţii, tensiune, frică, sperieturi), fizică (orice problemă de sănătate), păcatele făcute de mamă – toate afectează copilul, care se va naşte cu o înclinare spre acestea, fumatul, consumul de alcool, cafea, droguri – toate fac rău copilului care, va fi şi predispus la aceste vicii. Orice imagine, orice film vede mama, orice muzică ascultă, dacă aude cuvinte urâte, insulte – toate vor afecta pruncul din pântece. Un lucru foarte important, căruia nu i se acordă atenţia cuvenită este abstinenţa totală a soţilor în perioada sarcinii şi chiar a alăptării. Împreunările soţilor în perioada sarcinii crează acestuia un mediu de creştere îmbibat cu hormoni sexuali, care vor face un copil înclinat spre precocitate sexuală, onanie, curvie. Întreaga stare duhovnicească a mamei influenţează copilul; acum e timpul să şi-l educe aşa cum vrea ea; acum copilul o ascultă necondiţionat; cum îl creşte, aşa îl are. De aceea este atât de important ca mama să ducă o viaţă liniştită, să fie spovedită şi împărtăşită.
Educaţia. După naştere, urmează educaţia şi exemplul personal al părinţilor. Aceştia au datoria să-şi supravegheze şi să-şi prevină copiii la timp asupra noutăţilor gingaşe despre rolul firii în viaţa omului. Ar putea să le facă şi puţină educaţie sexuală la vârsta cuvenită, explicându-le că apropierea fizică e ceva firesc, având rostul ei în căsătorie, dar în afara ei este păcat.

Ana-Maria Ioniţă, studentă Medicină

Ce-i dragostea?

Trăim un paradox. Locuim în blocuri înalte, cu multe etaje, în oraşe cu mii de locuitori. Mergem la şcoală şi facultate unde avem zeci de colegi şi profesori. Ne întoarcem apoi acasă, unde, în cartier, avem măcar câţiva prieteni.
Dar, nu de puţine ori ne apasă singurătatea. Sfânta Parascheva a fost o tânără necunoscută la vremea ei. Ea nu avea pe nimeni, dar nu era singură. Sfânta Parascheva Îl avea pe Dumnezeu.Astăzi ea este pentru mulţi dintre creştini sprijin şi ajutor, prieten de taină.“Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.” (Fac. 2, 18)
Câţi tineri, fete şi băieţi, apăsaţi de singurătate, cu multă durere vin la sfintele ei moaşte să îi ceară mijlocirea numai Dumnezeu ştie. Dar nu sunt puţini.
Lumea în care ne aflăm a devenit ostilă iubirii. Şcoala ne îndeamnă la competiţie, vrea să învăţăm cât mai multe, ne înstrăinează unii de alţii. Ea nu mai are răbdare să creştem!
Lumea nu ne vorbeşte despre frumuseţea prieteniei dintre “el şi ea”. Ca şi cum frumosul nu ar exista, ne îndeamnă să alegem plăcerea.
“Şi acum, Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine (…)” (Tobit 8, 7)
Aşa s-au rugat Tobit şi soţia sa în noaptea nunţii lor. Tinerilor nu li se mai spune astăzi că plăcerea costă. Ea poate lăsa o rană adâncă, poate sfârşi chiar prietenia lor. La început dragostea e simplă, fără pată. Ei trăiesc ceva minunat şi se preţuiesc sincer pentru ceea ce sunt cu adevărat.“Ce-i dragostea? Un munte de trăireZidit pe al smereniei ocean,A harurilor floare şi rodire,Şi moarte pentru şarpele viclean.”
Acesta din urmă, cel viclean, aduce gustul plăcerii. O plăcere în afara binecuvântării Părintelui Ceresc. Cel rău nu vrea ca cei doi să se iubească cu adevărat. El le sădeşte în inimi iubirea plăcerii sub chipul iubirii sincere.
Cu durere în suflet el şi ea se descoperă din nou singuri. În mijlocul neînţelegerilor se iveşte lipsa iertării care aruncă ultimele pietre în dragoste. Plângând se întreabă unde au greşit, căci ei au iubit mult şi s-au dăruit.
Dumnezeu ne poate învăţa să iubim. El ştie. Duhul Lui se odihneşte în acele puţine prietenii adevărate, în care cei doi se sprijină, îşi sunt unul altuia frate şi prieten.“Pentru ca iubirea noastră să-nflorească,Albă cum e crinul Bunelor Vestiri,Pentru ca mlădiţa dragostei să crească,Plină de miresme, dulce de rodiri;Pentru ca din neaua grea de peste iarnăRod de viaţă caldă iarăşi să legămPentru ca lumina peste noi să cearnă.Domnului să ne rugăm.”
Dragostea lor se hrăneşte din cugetarea la lucrurile esenţiale: viaţa, timpul, moartea, veşnicia, Dumnezeu. Prietenii adevăraţi se îndeamnă prin cuvânt şi faptă la ce este bun şi sfânt. Fiecare îl poartă cu dor şi iubire pe celălalt în rugăciunea sa. Ei nu mai sunt singuri, mai mult, simt că niciodată nu au fost singuri. Dumnezeu era lângă ei atunci, iar acum le-a făcut acest mare dar. Împreună se apropie de Mântuitorul Iisus Hristos şi se umplu de roada Duhului Sfânt: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia.” (Gal. 5, 22-23).
Când îşi mărturisesc iubirea, ei îşi spun, de fapt, că nu vor muri niciodată.“Că iubirea ca moartea e de tare (…). Săgeţile ei sunt săgeţi de foc şi flacăra ei ca fulgerul din cer. Mare nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească (…)”. (Cântarea cântărilor 8, 6-7)
La nunta lor îi vor chema pe Hristos şi pe Maica Sa cea sfântă şi Ei vor veni. Mântuitorul îi va uni în iubirea Sa şi în vecia Lui îi va cununa, şi-ntr-un pas vor trece pragul larg al vieţii.“Dar vorbele, oricât ar fi de-alese,Şi oricât ar fi de dulce versul meu,Nu-i pe potriva Tainei ne-nţelese,Căci dragostea e însuşi Dumnezeu!”
[1] Zorica Laţcu – Teodosia, Ce-i dragostea?, vol. Poezii,ed. Sophia, Bucureşti, 2000, p. 28.[2] idem, Ectenie, vol. Poezii..., p. 104
[3] idem, Ce-i dragostea?, vol. Poezii..., p. 28.

Florea Bogdan, student Teologie Pastorală

De la yoga la Hristos

Nu demult mǎ aflam la un curs la Universitate, asistând la o prelegere pe teme literare. Profesorul, un respectabil domn ca de şaizeci de ani, abǎtându-se de la subiectul pur ştiinţific al cursului, începu sǎ ne ne vorbeascǎ despre filosofia chinezǎ şi hindusǎ, despre reîncarnare, energii, despre „beneficiile” aduse de magie şi vrǎjitorie. Studenţii îl ascultau fascinaţi, deoarece omul cunoştea bine arta de a convinge şi ştia sǎ „ambaleze” toate aceste primejdioase erezii într-o luminǎ cât se poate de atrǎgǎtoare. Scopul dânsului, declarat dintru început, era sǎ ne „deschidǎ mintea şi sǎ ne elibereze de ignoranţǎ, pentru a putea să avem acces la Adevǎr”. Singurul adevǎr pe care îl puteam imagina în acea clipǎ era faptul cǎ el sǎdea în sufletele unor tineri sǎmânţa necredinţei sub una dintre formele ei cele mai grave. În cele din urmǎ cursul s-a încheiat iar studenţii s-au împrǎştiat plini de entuziasm faţǎ de „adevǎrurile” lumii despre care tocmai aflaserǎ…
M-am pornit şi eu spre casǎ cu sufletul apǎsat de gânduri. Încet, încet, am început sǎ reflectez la propriul meu trecut, la propriile greşeli, nu tocmai puţine.
Totul s-a petrecut cu vreo patru ani în urmǎ. Astǎzi, odatǎ cu trecerea timpului, vǎd lucrurile ceva mai clar şi mai obiectiv, dar atunci ştiu sigur cǎ mǎ aflam pe marginea prǎpastiei fǎrǎ ca mǎcar să bǎnuiesc acest fapt. Cuvintele sunt, desigur, mult prea sǎrace pentru a putea descrie lucrarea prin care Dumnezeu m-a salvat.
Încǎ de mic copil, de cum am învǎţat să citesc, am „devorat” biblioteci întregi, cǎci mǎ chinuia mereu o curiozitate fǎrǎ astâmpǎr, eram într-o permanentǎ cǎutare fǎrǎ sǎ ştiu exact ce anume îmi doresc. Pǎrinţii, creştini ortodocşi, nu aveau totuşi deloc de a face cu Biserica, mentalitatea lor fiind rezultatul ateismului impus de regimul comunist. Aşa cǎ nici eu nu aveam nici cea mai vagǎ idee despre credinţǎ. Mǎ interesam mereu ba de un domeniu, ba de altul – istorie, arte, muzicǎ, biologie, literaturǎ, etc.­ – toate pǎreau la un moment dat sǎ ofere o soluţie existenţialǎ definitivǎ. Apoi, bineînţeles, o luam de la capǎt cu şi mai multǎ frenezie şi împrǎştiere în duh. Fireşte, eram orgolioasǎ şi arogantǎ, mǎ purtam rǎu de tot cu toţi cei din jur, aşa cǎ, social vorbind, eram destul de izolatǎ.
Ortodoxia şi învǎţǎtura ei, despre care nu ştiam mare lucru, echivalau în mintea mea încâlcitǎ cu un ansamblu de ritualuri fosilizate şi obscure, bune doar pentru nostalgici, naivi sau neinstruiţi. Biblia o citisem conştiincios de la cap la coadǎ, pentru „cultura generalǎ” şi fǎrǎ sǎ trag vreun folos.Acesta a fost doar începutul. Terenul era pregǎtit pentru o rǎtǎcire de proporţii care nu a întârziat sǎ aparǎ în anii liceului.
Se ştie cǎ dupǎ 1989, au pǎtruns în România toate tipurile de pseudo-misticǎ, orientalisme şi manifestǎri New Age, într-un amalgam nǎucitor. Bioenergeticieni, maeştrii yoghini, teosofi şi clarvǎzǎtori au propovǎduit cu râvnǎ demonicǎ, mai rǎu ca în perioada arianǎ, reuşind sǎ infecteze sute de mii de suflete cu microbul ereziei.
Pentru mine a fost un moment mult aşteptat, o adevǎratǎ „revelaţie”, cum îmi plǎcea sǎ spun pe atunci. Am început sǎ citesc cu aviditate tot ce îmi cǎdea în mânǎ: tratate de yoga, vechi scrieri hinduse cum ar fi Sutrele sau Vedele, m-am apucat sǎ învǎţ limba sanscritǎ şi sǎ practic Hatha-yoga în speranţa cǎ voi „evolua spiritual” pǎnǎ la celelalte trepte yoga şi în final pânǎ la Nirvana, „iluminarea” promisǎ de toţi maeştrii asiatici.
În paralel mǎ intersam de parapsihologie, astrologie, bioenergie, teosofie şi lista poate continua. Viaţa mea era dirijatǎ de astre, împǎrţitǎ între şedinţe yoga, ore de contemplaţie şi meditaţie, razii prin librǎrii în cǎutarea ultimelor apariţii ale lui Rudolf Steiner, Osho sau Lazarev. M-am dat pe mâna bioenergoterapeuţilor care mi-au „echilibrat corpul energetic” şi mi-au modelat mintea dupǎ voia lor, pentru ca în cele din urmǎ, dupǎ şapte-opt ani, sǎ ajung la un dezechilibru psihic înspǎimântǎtor. Sǎ-i spun depresie e mult prea puţin, luni de zile am agonizat la limita nebuniei, fǎrǎ sǎ pot mânca, vorbi sau dormi aproape deloc. Mintea mea rostea un singur lucru: „Doamne, nu mǎ lǎsa să înnebunesc!”…
Intersant, nu e aşa, cǎ Îl chemam inconştient pe Acela pe care Îl ignorasem o viaţǎ întreagǎ… Doctorii nu îmi gǎseau nimic. Nici la şcoalǎ nu mai mergeam, la examene m-au dus cu forţa şi aşa am intrat la facultate şi mi-am mai revenit. Acolo am cunoscut un grup de colegi foarte credincioşi, cu o viaţǎ duhovniceascǎ exemplarǎ. Au urmat patru ani de ciocniri şi dispute dure între ocultism (reprezentat cu mândrie şi vehemenţǎ de cǎtre mine) şi Ortodoxie (vocea prietenilor mei, calmǎ şi rǎbdǎtoare). Îmi aduc aminte cǎ eram în stare sǎ îmi dau viaţa pentru idea de reîncarnare, înfierând pe prietenii care frecventau Biserica şi se spovedeau: „Mǎ uimiţi, spuneam eu, cum puteţi crede în asemenea lucruri având totuşi o educaţie… Aţi fǎcut degeaba facultatea!”.
Ajunsesem pe la 23 de ani sǎ am mintea robitǎ de „lumi superioare” şi de „tentaţia absolutului”, dar eu nici mǎcar nu conştientizam aceastǎ sclavie. Dumnezeu era o idee abstractǎ, fǎrǎ viaţǎ. Dacǎ s-ar fi întâmplat sǎ mor atunci şansa de a mǎ mântui era, cred, ca şi inexistentǎ.Ce puteam eu oare pricepe despre DRAGOSTEA şi MILA lui Dumnezeu?Cu toate cǎ prin faptele mele L-am rǎstignit pe Hristos a doua oarǎ, El mi-a mai dat o şansǎ. De data aceasta într-un mod mult mai direct…
Prietenii m-au ademenit „în scop turistic” la o mǎnǎstire din zona Neamţului, deşi eu mǎ cam împotriveam. Ajunsǎ acolo, primele 24 de ore au fost critice. Ca o operaţie fǎrǎ anestezie. Mǎ simţeam efectiv strivitǎ, o presiune invizibilǎ mă fǎcea sǎ cred cǎ sufletul îmi va plesni şi se va dezintegra în mii de bucǎţele. Dar pentru cǎ nu aveam cu ce sǎ plec am rǎmas peste noapte. Şi am ajuns vrând-nevrând sǎ particip pentru prima datǎ la Sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe din care nu pricepeam nimic. Ba nici mǎcar nu ştiam ce sǎ fac în Bisericǎ şi mai trebuia sǎ port pe deasupra batic şi fustǎ lungǎ, ceea ce îmi pǎrea habotnicie curatǎ.
Treptat, în decursul câtorva zile, am început sǎ ma liniştesc. Mergeam benevol la Bisericǎ, analizând totul cu timiditate, alteori cu stupoare, ba chiar uneori mǎ simţeam penibil din cauzǎ cǎ nu înţelegeam nimic. Pânǎ când într-o noapte, la Utrenie, ascultând frumoasele cântǎri bizantine, am început sǎ plâng încetişor. Am simţit cum sufletul, îngheţat fiind, se înmuia dogorit de o cǎldurǎ interioarǎ. Fǎrǎ idei clar formulate, fǎrǎ cuvinte-balast: „Doamne, mi-am spus, ce-am fǎcut cu viaţa mea?”… Eram de parcǎ m-aş fi nǎscut a doua oarǎ, neajutoratǎ, speriatǎ, dar totuşi o bucurie profundǎ şi statornicǎ mǎ ajuta sǎ rezist. Ca şi Fericitul Augustin pe malul mǎrii, ca şi atâţia alţii am înţeles cǎ Dumnezeu nu trebuie cǎutat aiurea, cine ştie pe unde… cǎ trebuie sǎ lǎsǎm la o parte orgoliul stupid şi distructiv provenit din intelect, cât şi faţadele sociale şi profesionale, într-un cuvânt masca ce ne urâţeşte sufletele.
Aş minţi sǎ spun cǎ mai apoi a fost uşor. Revenirea, convertirea este o luptǎ crâncenǎ de fiecare clipǎ dacǎ vrei ca ea sǎ devinǎ o realitate. Dar nu mi-aş dori sǎ fie altfel. Mi-a fost greu sǎ renunţ la eşafodajul clǎdit pe erezii, înlocuind ideea de reîncarnare cu mântuirea, ideea de Absolut imparţial şi rece cu prezenţa lui Hristos, Calea, Adevǎrul şi Viaţa. Obişnuinţele de o viaţǎ, modul de a gândi şi a te raporta la lume nu se schimbǎ peste noapte. Dumnezeu este Cel care lucreazǎ şi ne întǎreşte. Noi trebuie sǎ venim cu dorinţa sincerǎ de a ne schimba, cu renunţarea la noi înşine.
Aş dori sǎ închei aceastǎ relatare, de altfel plinǎ de lipsuri, cu o rugǎminte: dacǎ aveţi cunoştinţe, rude, prieteni aflaţi în rǎtǎcire, voi, cei care credeţi în Dumnezeu şi luptaţi sǎ faceţi voia Sa, SǍ NU RǍMÂNEŢI INDIFERENŢI! Nu îi lǎsţi sǎ se adânceascǎ şi sǎ piarǎ în pǎcat! E greu sǎ intorci pe cineva la credinţǎ, de obicei cu vorba nu se ajunge la nici un rezultat. Cea mai eficientǎ cale: rugaţi-vǎ intens pentru ei, daţi cât mai multe pomelnice. Au apǎrut multe cǎrţi care şi ele pot fi de mare folos: lucrǎrile Pǎrintelui Seraphim Rose, cartea lui Dyonisios Farasiotis – Pǎrintele Paisie şi marii iniţiaţi ai Indiei, lucrǎrile lui Danion Vasile, etc.
Sǎ ne ajute Bunul Dumnezeu sǎ învǎţǎm cât mai mult din cǎderile noastre pentru a ne îndrepta şi a ne învrednici de viaţa cea veşnicǎ!

A., 26 ani

Terapia bolilor sufleteşti şi trupeşti

Pornesc discuţia de la un fapt pe care l-am trăit personal, pe care Dumnezeu mi l-a pus (a nu ştiu câta oară) în atenţie. Dar eu, în indiferenţa mea, nu am luat seama decât acum. Aveam o boală de piele (micoză). Această boală, după cum ştim, este aproape incurabilă cu tratamentul medical binecunoscut cu antifungice pe cale locală şi generală.
Micozele au apărut ca o consecinţă a utilizării antibioticelor, din ce în ce mai sofisticate, care distrug, pe lângă microbii patogeni (care produc boala) şi pe cei comensali (care ne protejează, inclusiv de ciuperci).
Nereuşind vindecarea mea cu tratamentul medical, mi-am adus aminte că bolile trupului sunt semne exterioare, târzii, ale dezordinii sufleteşti (aşa cum spune şi Sf. Teofan Zăvorâtul). Alergând la Părintele Duhovnic, la scaunul Sfintei Spovedanii şi apoi la Sfânta Împartăşanie, după câteva zile am fost vindecat. Iată că D-zeu m-a ascultat şi a făcut cei 15 paşi la pasul meu spre El.
A fost, de fapt, o nouă chemare a Sa spre noi, arătând că noi ne rugăm la Dumnezeul cel viu, care, prin pronia Sa permanentă, nu ne lasă pe căile greşite alese de noi.
Ce bine ar fi ca să ne aducem aminte de Dumnezeu permanent şi permanent să avem hotărârea de a omorî patimile din noi. Ce departe sunt de sfinţi, care zeci de ani au luptat cu trupul, cu lumea şi cu diavolul, permanent, până când Dumnezeu i-a încununat şi au devenit curaţi, aşa încât un Sf. Marcu aste ascultat de munte când spune: ,,Ridică-te şi te aruncă în mare’’. Aşa trebuie să ajungem şi noi, să mutăm munţii de păcate din noi, copiind viaţa sfinţilor, aceşti oameni care au devenit din robi ai lui Dumnezeu fiii lui Dumnezeu (deşi ei considerau, chiar la sfârşitul vieţii lor, că nu au pus început bun).
Chem acum pe toţi oamenii să intre în Sfânta Biserică al cărei cap este Domnul nostru Iisus Hristos, pentru că numai aici putem să scăpăm de păcatele noastre de pe pământ şi să ne vindecăm sufleteşte şi deci trupeşte, aşa încât, prin Sfinţiţii Părinţi Duhovniceşti să ascensionăm [urcăm?] pe scara virtuţilor în braţele lui Dumnezeu care ne aşteaptă: „Veniţi blagosloviţii Părintelui Meu de moşteniţi Împărăţia Cerurilor care e gătită vouă de la întemeierea lumii’’.
Aşa încât, fraţilor în credinţă, când aveţi o boală trupească (deci şi psihică) mergeţi numaidecât la Părintele Duhovnic pentru că boala sufletească este agravată. Chiar când veniţi la operaţie nu vă încredeţi în medic sau în tratamentul chirurgical că este infailibil; când vă duceţi la psihiatru sau la cardiolog să nu credeţi că ei vă vor vindeca mintea sau inima bolnavă atât timp cât sufletul vostru este plin de bube vechi şi putreziciune, când avem „bulimie de stres” şi corpul este îngreunat de grăsimi, când bem alcoolul în loc de apă, când ne consumăm nopţile în petreceri, în fumat, în beţii iar a doua zi facem pancreatită (la această boală tratamentul fizic este postul absolut - iată că aici medicina se uneşte cu biserica).
Deci, fraţilor, să ascultăm pe vechii noştri părinţi duhovniceşti care ne recomandă că dacă te îmbolnăveşti să mergi şi să te spovedeşti înainte de a merge la medic pentru că s-ar putea să fie o ultimă şansă de mântuire. Amin.

Conf. Dr. C. Bradea – medic chirurg

Răbdarea

Când ne gândim la răbdare ne vine în minte suferinţa. Uneori, în viaţă trebuie să răbdăm lucruri neplăcute, care ne rănesc fizic sau moral, şi o facem cu greu. Răbdarea este o virtute şi poate că în fiecare zi avem multe prilejuri să o manifestăm. Este nevoie de răbdare între oameni, pentru că ne rănim unii pe alţii. După cum Domnul ne rabdă pe toţi, buni sau răi, şi noi trebuie să avem răbdare. Un părinte filocalic, Marcu Ascetul, spune despre aceasta:
„Mare virtute e a răbda cele ce vin asupra noastră şi a iubi pe cei ce ne urăsc, după cuvântul Domnului”.
Alţi părinţi ai pustiei, precum Ioan Colov, Zosima sau Ammona, ne arată o viziune duhovnicească profundă asupra nedreptăţilor pe care le suferim de la semenii noştri. Cel de la care ne vine o nedreptate trebuie văzut ca un trimis al lui Hristos, ca un leac sufletesc. Prin el Domnul caută să vindece sufletul nostru de mândrie, răutate, egoism. Astfel, acelaşi părinte filocalic spunea:“Ocara de la oameni aduce întristare inimii, dar se face pricină de curăţie celui ce o rabdă.”
Noi trebuie să fim mulţumitori Domnului fie că primim bune sau rele, căci în plan spiritual tot ceea ce El îngăduie să suferim este spre binele nostru. Câte o dată, prin mustrările ce ne vin de la oameni suntem chemaţi la pocăinţă, întorşi din calea cea rea. Alteori suntem încercaţi şi mustrările ne sunt prilej de urcuş duhovnicesc. Pildă ne sunt sfinţii: marele Pahomie, pe când împletea coşuri împreună cu fraţii, a fost mustrat de un copil că nu împleteşte bine; el nu s-a tulburat, ci i-a cerut să-i arate cum să facă bine.
Răbdarea dovedeşte înţelepciune, căci alungă certurile şi răutatea dintre noi. „Prin răbdare se poate îndupleca un om mânios şi o limbă dulce înmoaie oase”(Pilde 25, 15) aflăm din Pildele lui Solomon. A răbda netulburat cele ce vin asupra noastră naşte blândeţea.
Noi trebuie să mai răbdam pe lângă nedreptăţi şi necazuri şi suferinţe. Aceasta se întâmplă de cele mai multe ori datorită păcatelor noastre. Marcu Ascetul spune:“Necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele păcatelor proprii. Iar dacă le răbdăm prin rugăciune, ne vom bucura iarăşi de venirea lucrurilor bune”
Necazurile sunt o cale de ispăşire a păcatelor. Virtutea este proprie naturii umane; păcatul este un dezechilibru. Astfel, de cele mai multe ori păcatul duce şi la boli trupeşti. În acestea noi trebuie să vedem mila lui Dumnezeu, după cum acelaşi părinte ne explică: „În durerile fără voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi izbăveşte de muncile veşnice”. Domnul nostru Iisus Hristos nu stă nepăsător la rătăcirea noastră. El ne caută ca pe oaia cea pierdută şi ne întoarce în staulul oilor Sale, Biserica.
Răbdând necazuri şi boli în viaţa aceasta noi ispăşim păcatele nostre şi ne izbăvim de osânda veşnică. Tot în filocalie citim: “Cel ce voieşte să înlăture relele viitoare e dator să poarte cu plăcere pe cele de acum. Căci astfel împăcându-se înţelepţeşte cu lucrurile, va ocoli prin dureri mici pedepse mari” (Marcu Ascetul).
La Taina Sfântului Maslu noi citim din Epistola Sfântului Apostol Iacov: “Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului. Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul şi îndurător”. De aici vedem că proorocii, drepţii şi sfinţii au suferit nu din cauza păcatelor. Ei au suferit pentru că L-au mărturisit lumii pe Hristos, făcându-se adevăraţi următori Lui. Marcu Ascetul ne explică: “Nu socoti că orice necaz vine peste oameni din pricina păcatelor, pentru că sunt unii bine plăcuţi şi totuşi încercaţi. E drept că s-a scris: «Necuvioşii şi nelegiuiţii vor fi prigoniţi». Dar tot aşa s-a scris: «Cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos, prigoniţi vor fi»”.
Avem nevoie să dobândim răbdarea, şi aceasta o facem prin rugăciune şi citirea Sfintei Scripturi. Astfel, învăţăm să nu urmărim plăcerea ca bine şi nici să vedem durerea ca rău. Psalmistul se întreabă: „Şi acum cine este răbdarea mea? Oare, nu Domnul? Şi statul meu de la Tine este” (Ps 38, 11) şi ne învaţă: „Dar lui Dumnezeu supune-te, suflete al meu, că de la El vine răbdarea mea”(Ps 61, 5).

Bogdan Florea, student Teologie Pastorală

“Fericiţi cei milostivi…”

“Iubiţi-vă unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi!” spune Domnul. Pe data de 14 octombrie în fiecare an, Sfânta Cuvioasă Parascheva este cinstită de către toţi credincioşii din ţară, dar mai ales de către ieşeni. Aici, la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, vin încă din ajunul sărbătorii sau chiar cu 2-3 zile înainte, zeci de pelerini pentru a se închina la racla cu moaştele Sfintei Cuvioase. Cei mai mulţi dintre aceştia aleg să rămână lângă Sfintele moaşte, să participe la Slujbele de Priveghere, Acatiste sau Sfânta Liturghie, aleg să se roage în linişte pentru ca <> să le ajute. Aşa se face că, începând cu data de 12 octombrie, încă de dimineaţa când Racla cu Sfintele moaşte este dusă în curtea Mitropoliei, 24 de ore din 24, zi şi noapte, zeci de credincioşi aşteaptă să se închine la aceast(e)a.
Îndurând frigul, ploaia, foamea, oboseala creştinii simt cu atât mai mult că rugăciunea lor se înalţă, că jertfa lor este primită, se întăresc în credinţa că Sfânta le va dărui cele de folos. Iar ceea ce ne întăreşte pe toţi este porunca Domnului: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”. Alături de aceasta membrii Parohiilor din Iaşi, alături de alte organizaţii, au fost îndemnaţi de către IPS Daniel să ofere pelerinilor pachete cu alimente şi ceai cald.
Tocmai de aceea şi noi, membrii Parohiei „Sf. Prooroc Daniel”, coordonaţi de Preot Dr. Ioan Chirvasă, am oferit cu toată dragostea din darurile noastre. În sera de joi orele 23:30, vineri spre sâmbătă precum şi în dimineaţa zilei de luni, în jurul orelor 3:30 câteva zeci de pelerini, oameni simpli, indiferent de vârstă sau clasă socială au fost mulţumiţi să primească un ceai cald (precum şi alte…….)?
Deşi am întâmpinat multe obstacole, întrucât cei de la jandarmerie şi poliţia rutieră au solicitat permis special pentru a intra în curtea Mitropoliei; deşi nu am avut un loc amenajat pentru a servi, unii criticându-ne pentru că am ocupat (pentru jumătate de oră) un pupitru la care se vindea suc şi apă minerală, chiar şi impertinenţa unor cerşetori, am încercat să le depăşim pentru a arăta că ne “iubim aproapele”. De altfel, ultima dată, am şi primit o mână de ajutor chiar din partea celor care la început erau circumspecţi în privinţa noastră.
Dacă pe aceştia am reuşit să-i încălzim cu ceea ce le-am oferit, dacă am făcut milostenie prin sacrificiul nostru, am făcut-o cu aceiaşi convingere cu care credem în cuvântul Domnului, care spune: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.”(Matei 5,7)
Fie ca dragostea lui Dumnezeu să ne ajute pe toţi „să ne iubim unii pe alţii” şi sperăm ca anul viitor să putem oferi mai mult, iar Sfânta Cuvioasă Parascheva să ne fie “vrednică mijlocitoare către Domnul”.

Timofte Mihaela – Gabriela, studentă Facultatea de Litere

Sărbători fericite!

Timpul sărbătorilor de iarnă e mult dorit de toţi: copii, tineri, părinţi, bunici. Visăm să ajungă mai repede pentru a ne bucura, pentru a ne linişti, pentru că simţim că poate în acele zile ni se va întâmpla ceva frumos, vom petrece frumos. De aceea din timp facem pregătirile necesare: ne curăţăm casele, facem cumpărăturile, ne gândim unde să mergem, cu cine să mergem…
Dorim, însă, ca anul acesta să facem ceva diferit de anul trecut, când masa nu a fost aşa de bogată pe cât ne-am fi dorit-o, când ne-a rămas ceva necumpărat, necurăţat, când nu am fost unde şi cu cine am fi vrut… şi ne gândim să schimbăm ceva.
Oare dacă vom avea mai multe sau mai gustoase feluri de mâncare ne vom bucura mai mult? Şi dacă vom merge la petrecerea altcuiva ne va fi bucuria mai mare? Poate că da.
Dar, totuşi, să nu schimbăm doar meniul, doar hainele, doar persoanele cu care petrecem.
Să ne schimbăm noi înşine, prin felul de a sărbători ceea ce în esenţă este Naşterea Domnului. Să mergem la izvorul acestei sărbători. Să mergem la Hristos, în Biserica Sa.
Să nu lipsim de la Sf. Liturghie în aceste zile de mare sărbătoare pe care toţi le considerăm aşa importante şi pline de semnificaţie. Oare unde în altă parte, în care alt loc anume vom trăi mai profund plinătatea acestei sărbători decât în biserică?
Privind la finalitatea lucrurilor, vedem bine că mâncarea şi băutura, banii şi distracţiile nu rămân cu noi şi în noi pentru a ne bucura pururi. Ele sunt, de fapt, o pseudo-bucurie, un surogat al acesteia, pentru că sunt „hrană” doar trupului care este degrabă trecător. Acestea alcătuiesc partea care se va lua de la noi.
Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, ne arată adevărata percepţie a sărbătorii. El nu refuză bucuria ospăţului la care este de multe ori prezent. Dar nu se rezumă doar la aceasta, ci adaugă întotdeauna facerea de bine şi cuvântul bun care veseleşte sufletul şi îl zideşte, dând astfel celor din jurul Lui partea cea bună care nu se va lua de la ei.
Şi oare, nu Hristos sălăşluit în sufletul şi trupul nostru – atât de aproape de noi – nu este El şi fericirea (nu doar bucuria) şi viaţa veşnică?
Fie ca anul acesta de Naşterea Domnului să nu ne bucurăm doar de bucatele pământeşti, ci şi de cele cereşti!

Apostoaie Camelia , studentă

Întrebări…

Ce este frica?
Ce este moartea?
Ce este iubirea?
O mulţime de întrebări ?
Dar răspunsuri cine-mi dă?
Doar Tu, Doamne, mă ajuţi şi mă mângâi
Mă sfătui şi mă asculţi.
Tu eşti lumina mea ce nu aş vrea să se stingă cumva
Eşti înţelegător şi iubitor
Purtător de griji pe care mereu le ascunzi
Oare cum poate cineva ca Tine să aibă atâta bunătate şi iubire?!...
Să suferi şi să plângi, niciodată să nu Te înfurii?
Iar eu cum te răsplătesc…
Mereu te supăr şi Te necăjesc.
Iar prin lacrimi apoi mă căiesc
Dar Tu ca un tată bun ce eşti, mereu mă ierţi şi mă sfătuieşti şi un înger trimiţi ca să mă ocroteşti.
Aş vrea să-ţi cer iertare pentru păcatele mele grele
Dar inima simt că moare, simt că nu reuşesc să-ţi cer iertare
Ajută-mă Tu, Doamne,
Ştiu că pot primi iertare, iubire, îndurare
De aceea Îţi mulţumesc şi printre lacrimi mărturisesc
Iartă-mă, pentru că mereu Te necăjesc şi răstignesc.

Talaş Ionela – elevă

Familia – chip al iubirii lui Dumnezeu

Cuvântul dumnezeiesc al Sf. Scripturi arată foarte concret faptul că fiinţa umană are o vocaţie comunitară şi este permanent deschisă spre dialog şi comuniune. Singurătatea este poate una dintre cele mai crunte realităţi şi, tocmai de aceea, Dumnezeu a creat perechea. De atunci şi până la sfârşitul omului, complementaritatea dintre cele două sexe este înscrisă în legea firii.
Sfântul Ioan Damaschinul consideră că apariţia legăturii sexuale reprezintă o expresie a fricii de singurătate, de dispariţie a neamului omenesc (starea normală a primilor oameni a fost fecioria), a dorinţei de complementaritate şi de a lăsa urmaşi, simţită de primii oameni. Astfel fecioria, din stare normală, firească primilor oameni, devine o normă a desăvârşirii, un vot special, rezervat doar unora. În această ordine de idei, folosirea funcţiei sexuale în cadrul căsătoriei nu este un păcat, ci un pogorământ adus firii slăbite de efectele păcatului iniţial.
În Ortodoxie viaţa monastică şi viaţa de familie sunt două căi cu responsabilităţi specifice, având acelaşi scop: mântuirea. Familia este privită ca imaginea concretă a Bisericii, iar tocmai acesta este motivul pentru care viaţa de familie s-a bucurat de aceeaşi preţuire ca şi viaţa monastică. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur, în timpul unei predici în care lua atitudine împotriva reprezentărilor teatrale obscene (cât de contemporană este această predică!), s-a oprit pentru a răspunde obiecţiei: vreţi să ne faceţi pe toţi călugări? Eu nu vă cer, a răspuns, să vă retrageţi în munţi şi în singurătăţile pustiului, dar vă cer să fiţi buni, smeriţi şi curaţi, voi cei care locuiţi în oraşe şi sate. Căci, continuă el, toate poruncile legii ne sunt comune cu cele ale călugărilor în afară de castitate. Şi chiar în privinţa castităţii, oamenii căsătoriţi trebuie să le fie asemănători monahilor prin castitatea inimii.
În cadrul familiei dispare egoismul şi dorinţa de manifestare şi exprimare egoistă şi egocentristă, născându-se în sufletul partenerilor conştiinţa solidarităţii şi a întrajutorării. Eu nu mai trăiesc în mine şi pentru mine, ci în celălalt şi pentru celălalt. Eu mă găsesc, mă regăsesc, mă odihnesc şi mă oglindesc necontenit în cel de lângă mine. Şi toate acestea spre mântuire: a unuia prin celălalt şi a tuturor (inclusiv copiii) împreună. Soţia reprezintă pentru soţ darul pe care i l-a dat Dumnezeu pentru a-i uşura lucrarea mântuirii. Soţul, la rându-i, este binecuvântarea dată de Dumnezeu soţiei, pentru ca prin el, ea să-şi găsească liniştea, fericirea şi mântuirea. Astfel familia devine cel mai concret cadru de împlinire a vocaţiei comunitare a omului şi a scopului real al relaţiei sale trupeşti.
Atitudinea Mântuitorului faţă de familie reiese în primul rând din dialogul Său cu fariseii, relatat în Evanghelia după Matei (19, 1-12). „Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină?” Legea spunea: „De va lua cineva femeie şi se va face bărbat ei, dar ea nu va afla bunăvoinţă în ochii lui, pentru că va găsi el ceva neplăcut la ea, şi-i va scrie carte de despărţire, i-o va da la mână şi o va slobozi din casa sa” (Deut. 24 ,1). Mântuitorul nu oferă nici o soluţie evidentă; El nu oferă calea succesului marital, aşa cum aşteptau ascultătorii Săi; El reaminteşte doar, care a fost relaţia originară dintre bărbat şi femeie, ca şi lucrarea tainică a lui Dumnezeu în cadrul acestei relaţii: „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă”. Comentatorii spun că, de fapt, nu este vorba despre o simplă părăsire a casei, ci de o despărţire de trecut şi legăturile biologice, pentru a intra într-o nouă relaţie de ordin spiritual. Unirea este nu numai una fizică, ci una transfigurată, printr-o dăruire reciprocă de sine.
Cât despre marele Apostol, el considera comuniunea dintre bărbat şi femeie a fi o mare taină („taina aceasta mare este” - Efeseni 5, 32), dar doar atunci când respectă o condiţie esenţială: trebuie să fie „în Hristos şi în Biserică”. Omul îşi împlineşte astfel vocaţia sa eclesială şi de comuniune.
Un element vital pentru existenţa familiei creştine este rugăciunea. Având conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în familia lor, soţii creştini nu mai privesc relaţiile dintre ei doar în perspectiva unei autorealizări temporale, ci în perspectiva binecuvântării finale în Împărăţia lui Dumnezeu. În acest mod, iubirea lor devine altruistă şi responsabilă. Iar această iubire trebuie să ia şi o formă materială; copiii sunt astfel primiţi, în acelaşi timp, ca dar al lui Dumnezeu şi ca rod al iubirii lor rugătoare.
Prin Taina Cununiei, Biserica îşi extinde graniţele, revărsându-şi harul în sânul noii familii. Această „Biserică de acasă” devine împlinire a vocaţiei originare a omului şi are de acum menirea, ca prin credinţă, nădejde şi dragoste, să mărturisească necontenit iubirea lui Hristos manifestată în lume.

Alexandru Gheorghiu, absolvent Teologie Pastorală

Ştiaţi că:

• Miercuri şi vineri sunt zile de post pentru creştini, în amintirea Sf. Patimi ale lui Hristos (miercuri a fost vândut de Iuda, iar vineri a fost răstignit)?
• Postul Sf. Apostoli Petru şi Pavel are durată variabilă de la un an la altul, în funcţie de sărbătoarea Sf. Paşti a anului respectiv? Dacă Paştele este mai devreme, postul Sf. Apostoli este mai lung, iar dacă Paştele este mai târziu, postul Sf. Apostoli este mai scurt, putând ajunge până la o singură zi.
• Taina Cununiei nu se repetă? A doua cununie (sau a treia) nu este taină, ci ierurgie, adică slujbă de mai mică importanţă, şi este îngăduită de Sf. Biserică, în cazuri de excepţie, pentru slăbiciunile firii omeneşti. De aceea ea nu are fastul şi profunzimile Tainei Cununiei, ci are un caracter penitenţial.

Familia creştină între iluzie şi realitate

A încerca să vorbeşti astăzi despre familia creştină înseamnă a te lupta de fapt cu un paradox, cu atât mai mult cu cât, din păcate, această noţiune nu mai trezeşte multora dintre noi nici o semnificaţie reală.
Dar cum ar putea să trezească când zilnic nu facem decât să înăbuşim în noi necesitatea unei familii şi să tratăm cu scepticism orice ar putea avea legătură cu noţiunea de creştin...
Privesc zilnic în jurul meu, într-o lume din ce în ce mai lipsită de Dumnezeu, văd trecând pe lângă mine oameni care nu mai au timp să privească sau să le pese de cei de lângă ei, ca nişte roboţei programaţi să-şi consume bateriile alergând până la epuizare după bani, după faimă, după plăceri....şi îmi dau seama ca şi eu am devenit unul dintre ei. E atât de uşor să fii târât de vâltoarea asta plină de iluzii deşarte pe care noi o numim viaţă şi să uiţi de tot ce ar trebui să conteze cu adevărat...
Şi totuşi, aproape inconştient, fiecare din noi caută căldura unei familii, fiecare încearcă să-şi umple golul din suflet cu ceva şi neînţelegând că acel ceva nu poate fi decât iubire, ne mirăm de ce avem uneori totul şi simţim că de fapt nu avem nimic.
Familia ar trebui să aibă un rol foarte important în formarea noastră ca oameni iar părinţii, aşa cum spunea şi marele om de cultură Tudor Opriş, reprezintă "o forţă educaţională imensă". Tocmai de aceea ar trebui ca această forţă să fie canalizată în scopul unei educaţii în spiritul creştin.
Din păcate, însă, astăzi, această familie e «bolnavă», roasă în fiecare zi şi atacată din toate părţile de microbii modernismului: egoism, goană după avere, falsă credinţă, mândrie, pornografie şi toate celelalte lucruri cu care suntem intoxicaţi într-o societate care nu ne învaţă decât să ne căutăm împlinirea în soluţii şi plăceri materiale, îndepărtându-ne între noi ca indivizi.
Cu toate acestea unii dintre noi mai speră încă să-şi făurească într-o zi un cămin bazat pe dragoste şi înţelegere, fidelitate şi credinţă. Alţii chiar au reuşit acest lucru şi ei reprezintă o dovadă vie că a dori să trăieşti într-o astfel de familie nu e totuşi o iluzie... şi că posibilitatea ca acest lucru să devină realitate ne aparţine.
Să ne întoarcem deci către omul din noi, către Dumnezeu şi să nu uităm că toţi suntem copii Lui, că El a dorit ca toţi să alcătuim o familie creştină, să încetăm a ne judeca şi să ne ajutăm unii pe alţii pentru a răzbi în încercări.

Ilieş Doleanu Mihaela – studentă Drept

Viaţa de familie – pas cu pas

Familia este casa vieţii fireşti pe pământ aşa cum Biserica este casa vieţii duhovniceşti, căci pe amândouă le-a întemeiat Dumnezeu.
Familia este cel dintâi aşezământ pe care l-a făcut Dumnezeu pentru om în Rai: „Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui”(Facerea 2,18).
Mântuitorul nostru, Iisus Hristos a rânduit două căi de mântuire pentru toţi creştinii: căsătoria, adică viaţa de familie prin Taina Sfintei Cununii pentru naştere de copii şi călugăria pentru cei cu vocaţie în acest sens.
Prin urmare, căsătoria este calea spre mântuire a soţilor, mântuire ce se poate realiza prin naşterea şi creşterea de copii în dragoste faţă de Dumnezeu.
Întru-cât căsătoria este un legământ sfânt pe viaţă, o mare responsabilitate pentru cei doi tineri, aceştia nu trebuie lăsaţi singuri, ci prin sfaturile şi rugăciunile părinţilor, duhovnicului şi a naşilor să-şi hotărască soarta. Este important şi bine de ştiut ca tinerii să aibă pe cât posibil acelaşi duhovnic, iar după căsătorie neapărat trebuie să meargă împreună la acelaşi duhovnic sub îndrumarea căruia prin nevoinţă, răbdare şi râvnă vor începe să guste încet-încet din bucuriile duhovniceşti.
Căsătoria sau Taina Cununiei este primul pas spre viaţa de familie. Această mare Taină trebuie conştientizată de tineri şi trebuie săvârşită după anumite reguli canonice pentru ca Dumnezeu să binecuvinteze şi să-şi reverse harul Său asupra celor doi încă de la început.
Vedem însă astăzi, cu tristeţe, că tinerii (unii dintre ei) trăiesc împreună încă dinainte de cununie sau sunt căsătoriţi numai civil. Aceste fapte sunt mari păcate înaintea lui Dumnezeu, fiind consecinţa numeroaselor ispite ale vrăjmaşului, ispite pe care tinerii nu le conştientizează. Se aduc diferite motive: nu avem bani, să-mi găsesc întâi un serviciu, că nu am timp suficient, etc.; însă, cum spunea şi părintele Cleopa, cea mai mare amăgire cu care diavolul ispiteşte pe om şi îi câştigă încrederea este amânarea: „Lasă că peste o lună, un an, etc. o să fac şi lucrul acesta (cununia)”.
Toate aceste ispite şi aparente neajunsuri pot fi biruite prin post şi rugăciune, tinerii pornind în viaţă cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
După căsătorie, cei doi vor fi o nouă familie, o nouă unitate socială, distinctă de familiile din care provin cei doi. („De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” – Facere 2, 24). Din acest moment, noua familie va trebui să fie un exemplu de familie creştină în societate, nu o familie spre smintirea celorlalţi, iar cei doi soţi vor avea ca scop: mântuirea şi naşterea de prunci precum a rânduit Dumnezeu: „Creşte-ţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi”(Facere 27,28).
Şi această poruncă este mult încălcată de oamenii din ziua de azi, încercaţi de aceleaşi ispite (că nu avem bani să-i creştem, că nu avem timp acum, lasă acum că suntem prea tineri, etc.), ajungându-se să se ferească de zămislirea de prunci sau chiar să-i omoare în pântece. O mare ispită diavolească în ziua de astăzi este aşa-zisul „planning familial” unde medicii recomandă tinerilor numeroase metode contraceptive, când să conceapă un copil, substituindu-se Creatorului; un mare rău în viaţa tinerilor este folosirea de anticoncepţionale orale, medicamente care puţini ştiu că pe lângă efectele asupra ovulaţiei, au şi efect abortiv, deci folosirea acestora tot avort se cheamă. Ce binecuvântare mai poate avea de la Dumnezeu această familie?
Cu toate greutăţile şi ispitele vremurilor, cei doi soţi trebuie să primească toţi pruncii pe care Dumnezeu îi dăruieşte căci zămislirea unui prunc se face şi prin prezenţa Duhului Sfânt, iar naşterea unui prunc este o mare bucurie şi o mare minune, acesta devenind om din două celule care nu se pot vedea cu ochiul liber.
În continuare, cei doi trebuie să se ocupe împreună de copii, să îi înveţe vieţuirea creştină şi toate cele de nevoie ale sufletului, să meargă la Biserică cu micuţii.
Pe tot parcursul vieţii creştine de familie, soţii nu trebuie să uite o clipă că omul nu este numai trup, ci şi duh, şi de aceea e necesar ca, în anumite momente, să se înfrâneze, să se nevoiască, să se roage; de asemenea, relaţiile fireşti dintre soţi nu trebuie privite ca o plăcere în sine, ci plăcerea este secundară, scopul principal fiind naşterea de prunci.(„Să nu vă lipsiţi unul de altul, fără numai cu bună învoială, până la o vreme, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi rugăciunea. Apoi să fiţi iarăşi împreună, ca să nu vă ispitească satana din pricina neînfrânării voastre” – I Corinteni 7,5).
În viaţa aceasta de familie, relaţiile dintre soţi trebuie să fie bazate tot timpul pe iubire, smerenie şi ascultare, evitând astfel toate ispitele şi neajunsurile cu care vor fi încercaţi, fără a mai exista certuri inutile, nemulţumiri şi chiar divorţuri căci „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”(Matei 19,6).
Iată ce frumos spune Sf. Apostol Pavel, arătând iubirea dintre bărbat şi femeie: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea.” (Efeseni 5,25). De asemenea, în orice moment, soţii trebuie să se preţuiască unul pe altul, fiecare fiind ajutor celuilalt.(„O casă şi o avere sunt moştenire de la părinţi, iar o femeie înţeleaptă este un dar de la Dumnezeu” – Pilde 19, 14).

Mircea şi Anca Costache, medici rezidenţi

La nuntă

Zorica Laţcu –
monahia Teodosia

Ospăţul e în toi. E sărbătoare.
Bucate ca la nuntă, poame, vin…
Purtând pe frunte raze ca un soare,
În capul mesei Domnul stă senin.
Şi undeva, printre meseni, sfioasă,
A stat Maria, farmec liniştit,
A presimţit cu mila Ei duioasă,
În inimă, că vinul s-a sfârşit!
Când a văzut că gazda e mâhnită,
S-a-mbrobodit cu vălu-i violet,
S-a ridicat de la ospăţ grăbită,
S-a dus spre Fiul Ei, şi-L roagă-ncet:
„Ei nu au vin”… Nu poate un cuvânt
Ce poate să grăiască o privire:
„Tu Dumnezeu puternic eşti şi sfânt,
Arată-acum a Ta milostivire
Şi fă din nunta asta început
Minunilor pe care ai putere
Să le plineşti. Căci iată ţi-am cerut
Şi ştiu că vei plini orice-Ţi voi cere.

Şi fă, că poţi Tu, Fiul Meu, Ceresc,
Să fie bucurie neschimbată,
Dă vin ospăţului sărbătoresc
La care astăzi sunt şi Eu chemată.”

Noi Te chemăm neîncetat, Marie,
Cu Fiul Tău să ospătezi în noi.
S-aduci cu Tine numai bucurie,
La nuntă, vă chemăm pe amândoi.

Dar Tu, când vezi că nu avem ce pune,
În Sfântul Tău Potir, cu pas blajin,
Să vii spre Fiul Tău în rugăciune,
Şi să-I şopteşti uşor: „Nu mai au vin!”

“Iar femeia să se teamă de bărbat”(Sf. Ap. Pavel – Efeseni 5,33)

Mulţi dintre noi, deşi nu recunoaştem sau poate chiar nu ne dăm seama, considerăm „exagerat” sau „învechit” acest îndemn al Sf. Ap. Pavel. Unii chiar îl consideră una din „închistările Ortodoxiei”.
Dar, privind un pic mai în profunzime, putem lesne observa că aceasta face parte din firea umană: aşa cum copilului îi stă în fire să se teamă de părinţii săi şi să le fie supus, tot astfel şi femeii îi stă în fire teama şi supunerea faţă de bărbatul său. Femeile Vechiului Testament aveau această teamă faţă de bărbaţii lor, înainte de a fi scrise epistolele Sf. Ap. Pavel. Deci aceasta le stătea în fire, iar ele nu se răzvrăteau. De exemplu, Sarra i se adresa lui Avraam cu apelativul „Stăpâne”, multe alte femei din Vechiul Testament aveau şi ele aceeaşi atitudine faţă de soţii lor.
Această teamă de bărbat ar trebui să se nască din frica de Dumnezeu. Poate că şi aceasta din urmă ne pune uneori pe gânduri: «Cum să ne fie frică de Dumnezeu, dacă El este Bun şi Blând?». Un sfânt părinte ne face însă lumină, explicându-ne că nu trebuie să ne fie frică de Dumnezeu în sensul de groază, de teroare, ci să-L iubim atât de mult, încât să ne fie frică să nu pierdem Dragostea Lui, din pricina păcatelor noastre. Tot aşa este şi cu teama femeii de bărbat: femeii nu trebuie să-i fie frică de bărbatul ei, ci să-i fie teamă să nu-i piardă dragostea, printr-o nesăbuinţă sau o supărare pe care i-ar face-o. Psihologii şi chiar noi, cei care nu cunoaştem prea multă psihologie, ştim că, din fire, bărbatul este mai raţional, iar femeia este mai emotivă, se pierde mai uşor cu firea; la bărbat primează raţiunea, iar la femeie – sentimentul, ea fiind mamă de copii. De aceea, într-o familie, femeia este, prin excelenţă, cea care dăruieşte dragostea, o dăruieşte şi soţul, dar nu în aceeaşi măsură, el fiind mai „cerebral”. Dacă intervine o supărare mare între cei doi, femeia mai poate iubi după această ispită, dar bărbatul, fiind mai raţional, dacă şi-a pierdut dragostea, nu mai poate iubi la fel, sau chiar deloc. Pentru aceasta, femeia trebuie să se teamă să nu piardă dragostea bărbatului, având această grijă în tot ceea ce face şi spune.
Ştim cu toţii că, din punct de vedere biologic, femeia şi bărbatul sunt diferiţi. Femeia are în sânge ca hormoni estrogenii şi progesteronul, care o fac să fie calmă, liniştită, blândă în relaţiile cu ceilalţi, răbdătoare, având vocea subţire şi gesturi delicate – într-un cuvânt e „feminină”. În acelaşi timp, bărbatul, al cărui sânge conţine testosteron, are o putere fizică mai mare, vocea mai groasă decât a femeii, este mai impulsiv, mai agresiv uneori, „mai iute la mânie”, cum se spune.
Iată, în aceste circumstanţe vedem că, într-o stare de tensiune, bărbatul nu prea are de ce să se teamă din partea femeii; femeia însă, dacă pune la încercare răbdarea bărbatului (care uneori se stăpâneşte îndelung, fiind mai raţional) şi-i stârneşte mânia acestuia, nu se ştie unde se poate ajunge. Şi astfel de deznodământuri cunoaştem cu toţii...
Aşadar, nu trebuie să ne limităm la o abordare de suprafaţă a problemei, ci să căutăm aspectele de fineţe ascunse într-o formulare care la prima vedere ni se pare a fi rigidă.

Ana-Maria Ioniţă - studentă Medicină

Un alt mod de a înţelege textul de la Efeseni V,33 „ca femeia să fie supusă bărbatului”

În ce priveşte sintagma „ca femeia să fie supusă bărbatului”, Sf. Ioan Hrisostom extinde noţiunea de supunere mergând până la Hristos, privind rolul de conducător al bărbatului în relaţia de cuplu.
Deoarece smerenia ocupă un rol primordial în spiritualitatea creştină, ideea de supunere a femeii trebuie văzută ca supunere lui Hristos, bărbatul în cadrul familiei neabătându-se de la îndatoririle sale, de a asigura protecţie şi de a se îngriji de prosperitatea familiei sale.
Prin această grijă permanentă de „veghetor” asupra bunului mers al familiei sale ce îi revine bărbatului, prin rolul de „cap al familiei” el reduce din preocupările materiale ale femeii, aceasta veghind mai mult asupra preocupărilor spirituale.
Prin urmare, din perspectivă creştină, ascultarea şi supunerea reprezintă mai mare slavă decât a conduce; supunere înseamnă smerenie şi nu sclavie, existând o limită a supunerii, pentru că viaţa creştină nu încurajează umilinţa şi suferinţa femeii în cadrul unei familii cu un soţ mai mult dictatorial. Voi cita spre exemplificare un fragment din „Bărbatul şi femeia în viziunea Sf. Ioan Gură de Aur”: „Dacă păgânilor care ne lovesc peste obrazul drept trebuie să întoarcem şi celălalt obraz... nu trebuie înţeles că eu spun să-ţi baţi femeia, căci aceasta este cea mai cumplită ofensă, nu numai pentru cea care este lovită, dar şi pentru cel care o loveşte.”
Pornind de la această supunere a femeii faţă de bărbat, şi a înţelesului greşit ce i s-a dat, în istoria creştină s-au cunoscut două evoluţii – de matriarhat şi patriarhat.
În matriarhat s-a mers pe o idee exagerată de feminism ce a dus la o tensiune psihică, iar Mater Magna a ajuns o fiinţă înspăimântătoare – Isis în Egipt şi Gaia la greci – o regină a tenebrelor.
Ca formă sociologică, matriarhatul a marcat o decădere a tipului uman: femeia luând locul bărbatului nu aduce nimic specific, îşi denaturează valoarea proprie.
În ce priveşte patriarhatul, se remarcă în cadrul lui de-a lungul istoriei biblice un fenomen grav – principiul legalist, o gândire iudaică unde guverna un antifeminism, apoi mai târziu în Europa acest curent va propaga ideea potrivit căreia bărbatul guvernează, femeia administrează şi copii se supun, principiu încurajat şi de Codul lui Napoleon.
Dincolo de aceste deviaţii în cadrul societăţii şi al familiei dintr-o perioadă anterioară, marcată de aspectele menţionate sau măcinate de probleme actualizate – o civilizaţie modernă care educă pe om la disimulare, la un accent intens pus pe problema sexualităţii care generează tot felul de anomalii şi psihoze, noţiunea de familie bazată pe o relaţie de căsătorie în care să primeze iubirea şi armonia rămâne ca o enclavă de normalitate, ca o reflecţie a imaginii nunţii din Cana, simţind în acest fel prezenţa reală a lui Hristos indiferent de timp şi spaţiu.

Claudia Şuşu, farmacistă

Dumnezeu ne-a binecuvântat!

Părintele: Zilele trecute, Camelia mi-a propus o discuţie legată de începuturile parohiei noastre. Eu am gândit că ar fi mai interesant ca impresiile să provină de la mai multe persoane. Din acest motiv v-am invitat în seara aceasta la o masă rotundă.
Pentru început îl rugăm pe domnul Boca să ne spună dacă îşi aminteşte de prima slujbă de la parohia noastră.
Gh. Boca: Prima slujbă la care am participat ca enoriaş din parohia aceasta a fost în anul 2001, în noaptea de Înviere.
Părintele: Într-adevăr, dacă ne amintim cu toţii, în Postul Mare din anul 2001 am construit bisericuţa din lemn, iar prima Liturghie a fost în noaptea de Înviere. Aţi mai fost şi alţii la acea Slujbă?
Georgiana: Da şi eu am fost.
Michel: Şi eu am fost la acea slujbă. Până atunci aparţineam de parohia “Izvorul Tămăduirii” şi prima întâlnire cu noua parohie a fost chiar în noaptea de Înviere.
Părintele: Vă mai amintiţi ceva de la acea Slujbă?
Georgiana: Era foarte multă lume.
Părintele: Eu făcusem Slujba Învierii la Capela de la Spitalul de Neurochirurgie între orele 22.00 – 23.30 şi fiind prima Slujbă pe care trebuia să o oficiez la noua parohie aveam emoţii dacă vor veni oameni la biserică. Spre surprinderea mea plăcută am găsit curtea bisericii plină de oameni.
Aştept şi părerile Cameliei şi ale lui Bogdan.
Camelia: Eu am venit în septembrie 2002 şi ceea ce m-a impresionat în mod deosebit a fost participarea activă a tuturor creştinilor la Sfânta Liturghie. M-a surprins plăcut atmosfera de comuniune dintre creştinii din biserică, cântăreţii de la strană şi preotul liturghisitor. De atunci am venit aproape cu regularitate.
Bogdan: Şi eu ca şi Michel am mers iniţial la fosta noastră parohie, la “Izvorul Tămăduirii”, dar nu participam cu regularitate şi nici nu rămâneam până la sfârşitul slujbei. Aici, prin influenţa benefică a părintelui paroh care a continuat lucrarea duhovnicului anterior am ajuns în câţiva ani student la Teologie.
Gabriela: Deşi obişnuiam să merg la alte biserici şi deşi am avut perioade când am oscilat, mi-am dat seama că aici mă simt cel mai bine.
Eu îmi amintesc că cel mai mult m-a impresionat modul de a sluji al părintelui. O biserică mică dar foarte primitoare şi aproape de casă şi de suflet.
C. Bradea: Eu am venit mai târziu, în 2003, de la Lunca Cetăţuii.
M-a frapat corectitudinea slujbei şi tipicitatea ei, fără pauze. M-a atras părintele, exemplu pentru ceilalţi şi am simţit Duhul Sfânt chiar de la prima slujbă, în timpul predicii. Şi Dumnezeu a rânduit ca după jumătate de an să mă mut într-un apartament vis-a-vis de biserică. Între timp am schimbat şi duhovnicul (în prezent, părintele paroh fiindu-mi duhovnic) şi se vede în viaţa mea şi a familiei mele o schimbare în bine spre mântuire.
Gabriela: Şi eu am fost impresionată de predicile părintelui.
Cred că a fost pentru prima dată când am înţeles tâlcuirea textului Evangheliei şi mai ales ce trebuie să facem. Cred că sunt pe înţelesul tuturor indiferent de vârstă şi de cunoştinţe şi că slujba ar fi incompletă fără un cuvânt de învăţătura din partea părintelui.

Părintele: Care credeţi că sunt principalele îndatoriri ale creştinilor faţă de Biserică?
Georgiana: Prezenţa cu regularitate la sfintele slujbe.
Părintele: Acesta este un lucru fundamental pentru viaţa religioasă a creştinului. Nu pot înţelege credinţa fără Liturghie, fără rugăciune, fără post. Am citit recent un material al părintelui Teofil Pârâian şi el zice că nici nu prea îi consideră creştini pe aceştia.
Gh. Boca: Să aibă conduită morală în familie şi în societate.
Părintele: Mai concret, în ce constă această conduită?
Gh. Boca: După cum aţi spus dumneavoastră citându-l pe Sf. Ioan Gură de Aur: “Casa creştinului este mica Biserică”. Consider că aici se cuprinde totul.
Camelia: Să se implice în problemele concrete ale parohiei, să aibă o participare activă (nu de spectator). La fiecare biserică sunt anumite programe misionare, caritative, precum şi activităţi administrative şi gospodăreşti (construirea bisericii în cazul nostru), în care fiecare creştin trebuie să se implice. Biserica este o comunitate de creştini condusă de preot. Ea este formată din clerici şi credincioşi.
Gabriela: Să participe trup şi suflet atât pentru binele personal cât şi pentru al celorlalţi.
Bogdan: Creştinul trebuie să-şi exprime credinţa sa în Dumnezeu prin dragostea faţă de Sfânta Biserică, să fie sub îndrumarea unui duhovnic, să asculte de autorităţile bisericeşti, să se roage pentru acestea (deoarece şi ele se roagă pentru credincioşi), iar bucuria trăită în Biserică să se prelungească în familie şi societate.
C. Bradea: Sunt de aceeaşi părere cu Bogdan, datoria creştinului este de a fi sub ascultarea Bisericii şi pe de altă parte propun să facem un schimb: noi să dăm cele materiale, iar preotul să ne dăruiască cele duhovniceşti (să luăm exemplul din Sfânta Evanghelie, să fim şi Marta şi Maria – contemplarea şi lucrarea). Eu consider că prezenţa creştinilor la biserică influenţează pozitiv preotul în exercitarea slujirii sale.

Părintele: Este important pentru preot să ştie că Biserica este plină de oameni care se roagă, dar n-aş spune că prezenţa creştinilor este determinantă pentru preot căci el trebuie să-şi facă slujba cu credinţă şi cu evlavie indiferent de numărul celor din biserică.
Acum aş dori să vă întreb care credeţi că sunt datoriile preotului faţă de creştin?
Gh. Boca: Într-o parohie, preotul, trebuie să aibă o conduită exemplară din toate punctele de vedere, să ştie să-i îndrume pe enoriaşi în problemele credinţei.
Michel: Să încerce să cunoască viaţa de familie a creştinilor, să-şi sacrifice o parte din timp pentru problemele urgente ale acestora.
Georgiana: Să încerce să atragă creştinii, să facă primul pas pentru a le deschide drumul spre viaţa duhovnicească.
Gabriela: Să fie un adevărat părinte, mai ales pentru tineri, dar în general pentru toţi, să fie conducătorul unei mari familii, un punct de sprijin în orice problemă, oricând.
C. Bradea: Preotul trebuie să fie Păstorul care să caute din cele 100 de oi, oaia cea pierdută şi s-o îndrume. Să-şi sacrifice timpul pentru enoriaşi şi pentru familie urmând calea Sfântă.
Camelia: Trebuie să fie un exemplu de creştin veritabil atât el cât şi familia sa.
Bogdan: Să fie o icoană a sfinţeniei, să fie modelul cât mai apropiat de familia creştină. Eu consider că datoriile preotului faţă de creştini sunt cele pe care Sf. Apostol Pavel le transmite ucenicului său, Timotei: “Se cuvine, dar, ca episcopul [şi preotul] să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa”(I Timotei 3,2-4).
Michel: Activitatea preotului şi modul de organizare se reflectă în viaţa enoriaşilor.
Gabriela: Eu cred că părintele nostru paroh a făcut foarte multe pentru toţi şi că prin venirea sa aici Dumnezeu ne-a binecuvântat!
Părintele: În ceea ce mă priveşte, atât datoriile creştinilor faţă de Biserică, cât şi ale preotului faţă de creştini le-aş rezuma de fapt în cele trei slujiri ale preoţiei creştine:
− Învăţătorească (didactică) – preotul are obligaţia să-i înveţe pe creştini, iar creştinii au obligaţia să asculte şi să împlinească cele ce-i învaţă preotul.
− Sfinţitoare – preotul administrează Sfintele Taine, iar creştinii au obligaţia să se folosească de aceste mijloace de înduhovnicire.
− De conducere – preotul este păstorul, care asemeni Păstorului celui Bun, se află în faţa turmei pentru a o ocroti şi a o conduce pe drumul mântuirii, dar în acelaşi timp creştinii au datoria să se lase conduşi de păstor.

La interviu au participat Părintele Paroh Ioan Chirvasă, Dl Gh. Boca, Dl Dr. C. Bradea, Mihai Boca, Bogdan Florea, Camelia Apostoaie, Georgiana Tănase, Mihaela Gabriela Timofte.

„...Pe cei răi, cu rău îi va pierde...”

– Iulian Apostatul (împărat persecutor) a murit străpuns de o săgeată pe când intra în cetatea Constantinopolului (363). Istoria spune că a luat un pumn de sânge, care curgea din rana sa şi aruncându-l spre cer, exclamă: „M-ai învins, Galileiene!”

– Arie (eretic) a murit tot la porţile cetăţii din Constantinopol, având o împleticire de intestine.

– Irod cel mare a murit mâncat de viermi.

– Pilat după ce s-a convins de Învierea Domnului, a înnebunit şi plecând de acasă a căzut într-un lac glaciar unde s-a înecat. Este de remarcat faptul că el era obsedat de întrebarea: „Ce este adevărul?”. Poate tocmai pentru faptul că el condamnase „Adevărul”.

– Valerian – împărat roman (253-260) – mare persecutor al creştinilor a murit în chip groaznic. În urma unui război cu perşii, a fost luat captiv de aceştia şi jupuit de viu iar trupul umplut cu paie a fost pus într-un templu spre necinstirea romanilor.

„Căci în deşert se tulbură tot muritorul...”

Creaţia se regăseşte fundamental şi unic în fiecare dintre noi. Nimic nu-i întâmplător pe calea destinului, „ce suntem este darul lui Dumnezeu, ce facem este darul nostru către Dumnezeu”... „Domnul este luminarea mea, de cine mă voi teme... Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa” – se aude ruga noastră articulată coerent, suspendată în speranţa absolută că El ne veghează... În fiece clipă a vieţii optăm şi în funcţie de ceea ce alegem să devenim: gândim, simţim, facem, astfel viaţa noastră capătă o dimensiune precisă şi personală, fiinţa noastră se aprofundează în sufletul nostru, ca o rugăciune a inimii coborâtă dintre gânduri... Dumnezeu a aruncat sămânţa binecuvântării în fiecare, dar ni se oferă posibilitatea să alegem ca ea să-ncolţească, pentru că omul vibrează între bine sau nu încă de la Adam şi Eva, numai credinţa că de fiecare dată când „cădem”, putem bate şi ni se va deschide, nu trebuie să ne părăsească în neputinţele noastre. Drumul e plin de ispite dar am primit câteva „daruri” la naştere, uneori nu ştim dacă am făcut ceva prea minunat de le-am primit aşa, pur şi simplu, fiindcă pe calea vieţii afli lesne că de la oameni nu primeşti nimic chiar şi atunci când meriţi. În mărinimia Sa nelimitată Dumnezeu a împărţit mai întâi daruri neîntinate aşteptându-se ca noi să le „creştem”. Vrerea divină este a nu le folosi cu lipsă de înţelepciune pentru că, pe nesimţite, acestea pot lua uşor chipul dizarmoniei, vanităţii, iubirii de arginţi, lipsei milosteniei şi dintre toate acestea, cea mai importantă: lipsa iubirii... Alegem mereu să activăm în noi şi cu ceilalţi frânturi de esenţă divină pe calea „şlefuirii” noastre spre îngăduinţă şi smerenie, spre tot ceea ce înseamnă bineplăcut Domnului. De câte ori Chipul divin nu s-a întristat de atâta ignoranţă şi de-atâta nechemare... nu vom şti niciodată, dar „cei ce au li se va mai da, cei ce n-au li se va mai lua” şi astfel totul este o Taină pătrunsă numai de El, cel ce împarte tuturor din luminarea pe care o deţine în chip unic şi revelator, câte o fărâmă pe ici, pe colo...

Să îngenunchem cu suflet curat ca rugăciunea şi contemplaţia s-ajungă pe calea luminii la «tâmpla lui Dumnezeu» şi prin har dumnezeiesc să aflăm bucuria cea sufletească alegând să nu trăim perpetuu într-un peisaj autist...

Any-Mary Herţescu, jurist