Părintele Galeriu ne explică rugăciunea domnească:

IV. Sfinţească-se numele Tău

Mântuitorul ne cheamă să sfinţim numele lui Dumnezeu. Sfinţenia este suma a tot binele şi adevărul, a toată înţelepciunea şi frumuseţea divină şi mai adânc, a toată iubirea. Sfinţenia este Însuşi Dumnezeu. Astfel, precum învaţă şi Părintele nostru Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Numele lui Dumnezeu este sfânt, fie că o mărturisim sau nu. Păcatele noastre însă L-au profanat, încât s-a scris: «din pricina voastră numele Meu este hulit pururea între neamuri»(Isaia 52, 5)”.

Atunci, a sfinţi numele lui Dumnezeu înseamnă, pe de o parte, a ne feri de orice defăimare, batjocură, hulă, injurii – potrivit poruncii: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui”(Ieşirea 20,7). Iar pe de altă parte, înseamnă a ne ridica la sfinţenia slavei Sale.

Iar această „ridicare” nu are nimic în comun cu „slava” pe care o pretind oamenii unii de la alţii. Mântuitorul spune: „Cel care vorbeşte de la sine îşi caută slava sa; iar cel care caută slava celui ce l-a trimis pe el, acela este adevărat, şi nedreptate nu este în el”(Ioan 7,18). Numai căutarea sfinţeniei şi slavei lui Dumnezeu ne poate feri de închipuita sfinţenie şi slavă omenească, precum şi de tragicele sale consecinţe. Singura sfinţenie absolută, neschimbabilă, neînşelătoare, vine de la Cel Sfânt. Din izvorul ei trebuie să ne împărtăşim: „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare”(Iacov 1,17).

„A sfinţi numele lui Dumnezeu înseamnă a deveni sfânt”(Fericitul Augustin). Aşa te şi poţi împărtăşi de sfinţenia Lui, la care eşti chemat. Mistuitoare poruncă! „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt”(Levitic 19,2). – Cândva, proorocului Isaia i s-a deschis o uşă cerească. Domnul era pe un scaun înalt şi măreţ... Serafimii strigau înaintea Lui: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot”... A exclamat profetul: „«Vai mie... sunt un om cu buze întinate.» Şi atunci unul din serafimi, având în mână un cărbune pe care-l luase cu cleştele de pe altarul ceresc, l-a apropiat de gura mea şi a zis: «Iată, s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale şi fărădelegile tale le va curăţi»”(Isaia 6, 1-7).

Şi pe noi ne poate curăţi cărbunele divin. Este semn vădit că se atinge cărbunele divin de buzele, de mintea şi de inima mea atunci când eu mă rog curat, pentru că atunci focul harului a ars gândurile străine de rugăciune, de Dumnezeu. Aşa, atâtea suflete credincioase, chemând împreună cu „Tatăl Nostru” şi numele Fiului: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueşte-mă”, află în acest Preasfânt Nume: „luminare a minţii, frumuseţe a sufletului, veselie şi linişte a inimii, sănătate a trupului, ajutor întru necazuri, bucurie în mâhnire, apărare în primejdii şi nădejde de mântuire-sfinţire”.

Se sfinţeşte creştinul citind şi primind în inimă dumnezeiescul Cuvânt al Evangheliei: „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul”(Ioan 17, 17). Ne sfinţeşte privirea Sfintei Cruci, a Sfintelor Icoane. Ne sfinţesc Tainele dumnezeieşti: Botezul, Mirul, Spovedania, Hirotonia, Nunta, Maslul şi, mai presus de toate, Dumnezeiasca Euharistie. „Ca de foc să fugă de mine toate patimile”, ne rugăm după Sfânta Împărtăşanie. Ne sfinţesc toate virtuţile – şi cele cardinale: înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia eroică a binelui, cumpătarea, înfrânarea – şi cele teologice: credinţa, nădejdea, dragostea.

S-a spus: cea mai mare dintre virtuţi este dragostea. Mai mult, dragostea este numele lui Dumnezeu Însuşi: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8). Dar dacă numele lui Dumnezeu este iubire, a sfinţi numele Lui înseamnă că şi tu, omule, cel zidit după chipul Lui, eşti chemat să fii şi să devii tot mai mult iubire. Mai ales atunci să gândeşti că trebuie să sfinţeşti numele lui Dumnezeu prin iubire şi să nu-ţi pângăreşti firea, identitatea ta, a chipului divin. Să nu te temi, să nu te laşi molipsit de răutatea vrăjmaşului, ci să-l molipseşti tu cu dragostea. Din partea lui, de un singur lucru să te temi, de cel pe care l-a numit Domnul: uciderea sufletului.

Iar a-ţi ucide sufletul înseamnă tocmai a-ţi ucide iubirea. Să sfinţeşti deci neîncetat numele lui Dumnezeu, viaţa ta şi a celor din jurul tău prin dragoste.

– va continua –