Bunătatea copilului

Şi pentru a se apropia cu mintea de marea importanţă a Sărbătorii Învierii Domnului, li s-a rânduit creştinilor o perioadă de gândire asupra deosebirii dintre starea de apropiere şi cea de îndepărtare de Dumnezeu. Săptămâna patimilor atrage puternic sufletul într-o astfel de atitudine. De aceea chiar la prima denie se citeşte din Evanghelia după Sf. Matei cap.21. Acolo Mântuitorul arată purtarea opusă a doi fii faţă de porunca tatălui lor de a merge să lucreze în via familiei. Primul a răspuns că nu vrea, dar apoi i-a părut rău şi s-a dus. Al doilea a procedat tocmai invers. În amândouă cazurile răspunsul cu vorba şi cel cu fapta se afla în contrazicere. Totuşi Mântuitorul este de acord că primul care a răspuns, care a grăit „Da” cu fapta a împlinit voia tatălui său. Astfel El ne oferă suficientă bază pentru discuţia asupra relaţiilor dintre părinţi şi copii, încadrate în sfera mai largă a celor de familie. În această privinţă chiar o vorbă populară este de apreciat. Cu scuzele de rigoare pentru categoria care ar găsi de aici motive de supărare (o altă vorbă spune: „dacă o să mă supăr o să-mi treacă”) s-o amintim: „Cine a mai văzut babă frumoasă şi copil cuminte?”. Fără îndoială cu toate excepţiile, linia dominantă pune preocuparea pentru suflete în faţa unui mare adevăr. Realitatea vieţii demonstrează că există momente de neascultare a copiilor faţă de părinţi, de împotrivire, de intenţii fugitive faţă de ale părinţilor. Această situaţie nicidecum nu se cade să fie comparată cu neascultarea lui Adam şi Eva. Un copil care jinduieşte după o anumită jucărie pe care părintele nu-şi permite să o cumpere, nu poate fi comparat cu Adam cel matur care nu a ascultat de o poruncă crucială a lui Dumnezeu, de a alege viaţa. La fel este cazul când mama are interesul să rezolve o problemă, iar copilul trage în altă parte, mişcat de o privelişte încântătoare pentru el. Căci nu cunoaşte nici interesul mamei şi nici nu ar înţelege argumentaţia corespunzătoare lipsindu-i judecata matură. Dar copilul creşte şi încetul cu încetul lasă cele ale copilăriei (1 Corinteni 13, 11).

Din observarea vieţii se poate trage concluzia că momentele de neascultare ale copiilor, câtă vreme sunt rare şi mai ales se reduc ca număr odată cu vârsta, se înscriu în normalitate. De aceea şi Mântuitorul afirmă că trebuie să fim fără răutate ca pruncii, fiindcă nu de aceasta este călăuzită inima lor. „Neascultarea” lor rezultă în chip sănătos din neastâmpărul vârstei, din marea mobilitate. Cu timpul aceasta se reduce pentru a spori puterea trupului şi a minţii. Cea din urmă ajunge la deplină maturitate atunci când omul obţine părul alb, se apropie de sfârşitul vieţii pământeşti, dar se numeşte şi „bunic”, de la „bun” (liniştea lui contrastează puternic cu neastâmpărul copilului). Apoi este de reflectat că această noţiune nu se întâlneşte în Sf. Scriptură. Se pare că termenul de „bunic” s-a zămislit pe tărâmul spiritualităţii creştine datorită importanţei relaţiei copil-părinte care deschide o linie de cunoaştere a relaţiei dintre Dumnezeu şi om, întrucât avem denumirea „Tatăl nostru”. „Bunicul” ajuns la o vârstă când nu numai că a trecut de mult cele ale copilăriei dar uneori le-a şi uitat, apreciază drept „buni” pe nepoţii sau strănepoţii săi cu tot neastâmpărul lor de care uneori se arată şi încântat. Astfel el împlineşte recomandarea Sf. Pavel de a ne judeca pe noi înşine, pregătind astfel întâlnirea cu Dumnezeu pentru veşnicie. Aprecierea „bunicilor” asupra bunătăţii nepoţilor constituie numai o componentă strălucitoare din ceea ce face superioritatea creştinismului. Se pune astfel în evidenţă realizarea omului, certitudinea că este un mărgăritar în faţa lui Dumnezeu. Fiul care a împlinit prin faptă voia tatălui se potriveşte astăzi cu copilul care adună învăţătură pentru a-şi descoperi şi înmulţi cu mai multă măsură talanţii sădiţi de Dumnezeu.

În cadrul şcolii, după ora de lecţie urmează o pauză numită recreaţie. În aceasta neastâmpărul copilului prinde aripi. Mişcarea se transformă şi în jocuri de luptă creând condiţii pentru o noua oră de atenţie, concentrare şi reuşită la învaţare. Pauza elevilor confirmă importanţa pentru viaţă a cuvintelor „lasă-mă în pace”, „dă-mi pace”. Sufletul omului le-a ales pe acestea drept conducătoare, fiindcă reflectă şi o judecată favorabilă, pozitivă. Astfel în condiţii de nelinişte, de umflare sufletească, omul este înclinat să gândească altfel, decât în cele de pace. S-ar putea spune că împotrivirea de la început a fiului din Sf. Evanghelie corespunde cu recreaţia elevilor sau chiar a studenţilor. Prin amândouă se reduce amintita umflare sufletească. Mai departe vine şi gândirea adevărată. În felul de a raţiona al sufletului descărcat se află adevărul şi chiar „repeziciunea minţii” (Acatistul Mântuitorului). De aceea fiului din cuvântul Mântuitorului i-a părut rău şi a împlinit în cele din urmă porunca tatălui. Cunoscând această apartenenţă la normalitate, la taina Sf. Spovedanii se cuvine să se puna întrebarea „te împotriveşti totdeauna sau câteodată” ori „cât de des te împotriveşti”. Apoi se pot oferi alternative neviolente de descărcare.

Peste toate însă există un consens în simţirea creştinilor de diferite vârste care adună să cinstească ca o întreagă familie Sărbătoarea Învierii Domnului!

Hristos a înviat!

Preot Varlan Ioan,
Parohia Sf. Nicolae „Ciurchi”