Vladimir cel Sfânt - creştinătorul ruşilor
Religia tradiţională a slavilor de pretutindeni a fost una politeistă sau “păgână” şi a supravieţuit până în Evul Mediu, când statele slave, rând pe rând, au adoptat creştinismul ca religie oficială. Legenda (preluată de mai toţi cronicarii ruşi medievali) spune că Vladimir Svetoslavici, kneazul Rusiei Kievene, ar fi mărturisit că ar vrea şi el să se închine unui Dumnezeu adevărat, dar nu ştie care din religiile cunoscute de el i l-ar putea releva. De aceea el a trimis emisari în mai multe ţări pentru a afla care religie este cea mai potrivită ruşilor. După ce i-a ascultat cu atenţie pe emisarii săi întorşi din străinătate, Vladimir a decis că cea mai potrivită religie pentru el şi poporul său este ortodoxia.
În luarea de către kneaz a deciziei de creştinare a Rusiei, în faţa tuturor celorlalte argumente, au primat, fără îndoială, calculele politice. Nu trebuie scăpat însă din vedere nici orgoliul kneazului kievean, care dorea, acum, prin orice mijloace, să devină un fel de arbitru despotic al întregii lumi medievale. Singura cale ce i-ar fi dat cele mai mari şanse de succes şi pe care el o întrezărea drept certă în realizarea acestui deziderat era înrudirea cu fraţii Constantin şi Vasile, împăraţi ai Bizanţului, a căror soră, Ana, necăsătorită, reprezenta, în viziunea rusului Vladimir, acel punct de sprijin, prin intermediul căruia spera să poată schimba cursul istoriei. Ana însă respingea cu vehemenţă ideea căsătoriei cu un păgân.
Celor doi împăraţi bizantini le-a luat mult timp să-şi convingă sora să accepte soarta ce i-a fost hărăzită şi să ia drumul Hersonului şi, mai departe, pe cel al Kievului. “Poate că prin tine Dumnezeu va converti pământul rusesc către pocăinţă, iar pământul grecesc îl va feri de grozăvia unui război. Nu vezi oare cât rău a pricinuit Rusia grecilor? Acum, dacă nu te duci la el, ne va face şi nouă ce i-a făcut Hersonului”. Nu ştim dacă aceste vorbe sau altele au determinat-o pe prinţesa bizantină să-şi calce pe inimă şi să plece pentru a se însoţi cu un om pe care nu-l văzuse niciodată. Ştim însă că Ana îl dispreţuia profund pe Vladimir Svetoslavici şi că obiectul acestui dispreţ era mama kneazului care nu avea sânge nobil (fusese doar chelăreasă, o simplă roabă a tatălui său).
“După voia Domnului, relatează Nestor Cronicarul, când a sosit Ana la Herson, Vladimir s-a îmbolnăvit de ochi şi n-a mai văzut nimic. Şi, bolind puternic, nu ştia ce să facă. Atunci împărăteasa i-a trimis vorbă: “Dacă vrei să scapi de boală, botează-te cât mai repede! Dacă nu te botezi, n-ai să scapi de boala aceasta”. Auzind acestea, Vladimir a zis: “Dacă se va întâmpla cu adevărat minunea asta, atunci e cu adevărat mare Dumnezeul creştin”.
Fără îndoială că Vladimir avea remuşcări din cauza fratricidului pe care îl comisese pentru a accede la tron şi nu-şi putea găsi liniştea, împovărat de crimele comise, mai ales că religia politeistă nu-i oferea posibilitatea purificării prin pocăinţă şi nici nu-i garanta viaţa veşnică dincolo de mormânt. În atari condiţii, nu-i de mirare că a ales botezul care-i dădea speranţa mântuirii în viaţa de apoi.
Întors la Kiev, Vladimir, întâi şi întâi, şi-a botezat fiii şi oamenii cei mai apropiaţi, apoi a poruncit să fie daţi jos idolii ridicaţi cu mai puţin de opt ani în urmă, la ordinul său. Pentru a-i convinge pe oameni să se creştineze, Vladimir a dat poruncă să se strige în tot oraşul că cine nu se va prezenta a doua zi spre a primi botezul, va fi considerat duşmanul personal al kneazului. Porunca fermă a suveranului a adunat la Nipru marea majoritate a ruşilor statului feudal kievean care s-au creştinat, fără a înţelege încă superioritatea noii credinţe comparativ cu cea veche. După primirea botezului, însuşi kneazul Vladimir Svetoslavici o devenit de nerecunoscut. Dacă până atunci se remarcase prin fermitate şi intransigenţă care mergeau până la cruzime şi crimă, după creştinare evita să-i pedepsească până şi pe duşmanii săi cei mai aprigi, ceea ce demonstrează forţa benefică a creştinismului.
Conf. dr. Ilie Danilov
În luarea de către kneaz a deciziei de creştinare a Rusiei, în faţa tuturor celorlalte argumente, au primat, fără îndoială, calculele politice. Nu trebuie scăpat însă din vedere nici orgoliul kneazului kievean, care dorea, acum, prin orice mijloace, să devină un fel de arbitru despotic al întregii lumi medievale. Singura cale ce i-ar fi dat cele mai mari şanse de succes şi pe care el o întrezărea drept certă în realizarea acestui deziderat era înrudirea cu fraţii Constantin şi Vasile, împăraţi ai Bizanţului, a căror soră, Ana, necăsătorită, reprezenta, în viziunea rusului Vladimir, acel punct de sprijin, prin intermediul căruia spera să poată schimba cursul istoriei. Ana însă respingea cu vehemenţă ideea căsătoriei cu un păgân.
Celor doi împăraţi bizantini le-a luat mult timp să-şi convingă sora să accepte soarta ce i-a fost hărăzită şi să ia drumul Hersonului şi, mai departe, pe cel al Kievului. “Poate că prin tine Dumnezeu va converti pământul rusesc către pocăinţă, iar pământul grecesc îl va feri de grozăvia unui război. Nu vezi oare cât rău a pricinuit Rusia grecilor? Acum, dacă nu te duci la el, ne va face şi nouă ce i-a făcut Hersonului”. Nu ştim dacă aceste vorbe sau altele au determinat-o pe prinţesa bizantină să-şi calce pe inimă şi să plece pentru a se însoţi cu un om pe care nu-l văzuse niciodată. Ştim însă că Ana îl dispreţuia profund pe Vladimir Svetoslavici şi că obiectul acestui dispreţ era mama kneazului care nu avea sânge nobil (fusese doar chelăreasă, o simplă roabă a tatălui său).
“După voia Domnului, relatează Nestor Cronicarul, când a sosit Ana la Herson, Vladimir s-a îmbolnăvit de ochi şi n-a mai văzut nimic. Şi, bolind puternic, nu ştia ce să facă. Atunci împărăteasa i-a trimis vorbă: “Dacă vrei să scapi de boală, botează-te cât mai repede! Dacă nu te botezi, n-ai să scapi de boala aceasta”. Auzind acestea, Vladimir a zis: “Dacă se va întâmpla cu adevărat minunea asta, atunci e cu adevărat mare Dumnezeul creştin”.
Fără îndoială că Vladimir avea remuşcări din cauza fratricidului pe care îl comisese pentru a accede la tron şi nu-şi putea găsi liniştea, împovărat de crimele comise, mai ales că religia politeistă nu-i oferea posibilitatea purificării prin pocăinţă şi nici nu-i garanta viaţa veşnică dincolo de mormânt. În atari condiţii, nu-i de mirare că a ales botezul care-i dădea speranţa mântuirii în viaţa de apoi.
Întors la Kiev, Vladimir, întâi şi întâi, şi-a botezat fiii şi oamenii cei mai apropiaţi, apoi a poruncit să fie daţi jos idolii ridicaţi cu mai puţin de opt ani în urmă, la ordinul său. Pentru a-i convinge pe oameni să se creştineze, Vladimir a dat poruncă să se strige în tot oraşul că cine nu se va prezenta a doua zi spre a primi botezul, va fi considerat duşmanul personal al kneazului. Porunca fermă a suveranului a adunat la Nipru marea majoritate a ruşilor statului feudal kievean care s-au creştinat, fără a înţelege încă superioritatea noii credinţe comparativ cu cea veche. După primirea botezului, însuşi kneazul Vladimir Svetoslavici o devenit de nerecunoscut. Dacă până atunci se remarcase prin fermitate şi intransigenţă care mergeau până la cruzime şi crimă, după creştinare evita să-i pedepsească până şi pe duşmanii săi cei mai aprigi, ceea ce demonstrează forţa benefică a creştinismului.
Conf. dr. Ilie Danilov
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu