Interviu realizat cu părintele Ioan Chirvasă

1. Părinte Dr. Ioan Chirvasă, cum motivaţi alegerea temei avortului pentru acest număr al revistei parohiei?

Ne afăm la al II-lea număr al revistei noastre şi, într-adevăr, gândim la o tematizare a ei. Nu putem însă spune că problema avortului este prezentată în exclusivitate în acest număr, deşi îi rezervăm mare parte din spaţiu. Problema aceasta este de gravitate maximă din punct de vedere moral şi necesită mai multă preocupare din partea noastră, a preoţilor, întrucât observăm că oamenii, care sunt, de fapt, creştinii noştri, influenţaţi de mijloacele mass-media (poate şi medicii îşi au partea lor de vină), tratează cu superficialitate acest subiect. Din punctul nostru de vedere, nu mama sau medicul decide păstrarea sau întreruperea sarcinii, ci este dreptul de a se naşte al noii fiinţe umane.

2. Mulţi oameni v-au cunoscut în calitate de preot de spital. Ce experienţă pastorală v-a oferit acea perioadă?

Am slujit ca preot de caritate timp de peste 7 ani la Spitalul (Clinic nr.3) de Neurochirurgie – „Sfânta Treime” şi pentru o perioadă de aproximativ 3 ani la Spitalul de Copii – „Sfânta Maria”. În prezent sunt preot de parohie şi, făcând o privire retrospectivă, pot spune că este o diferenţă între activitatea unui preot de caritate şi cea a unui preot paroh: modul de activitate este diferit, solicitările sunt diferite, credincioşii sunt diferiti. Acea perioadă, care a fost la începutul activităţii mele preoţeşti, a contribuit foarte mult la înţelegerea preoţiei ca slujire a aproapelui, la apropierea preotului de omul aflat în suferinţă şi la conştientizarea faptului că fiecare credincios este diferit de ceilalţi.

3. Cum aţi reuşit să îmbinaţi tămăduirea trupului cu cea a sufletului?

Activitatea preotului de caritate o completează pe cea a medicului şi împreună slujesc omului. Am întâlnit medici care, ei însisi, ne solicitau rugăciuni pentru anumite cazuri speciale sau îi îndemnau pe bolnavi să aibă credinţă în Dumnezeu, căci El, de fapt, este Doctorul desăvârşit al nostru.

Îmi aduc aminte că, deseori, bolnavii, înainte de a merge la sala de operaţie treceau pe la capelă pentru a primi taina spovedaniei sau pentru rugăciuni de ajutor şi de întărire în credinţă.

4. Există în Spitalul de Neurochirurgie o capelă?

Da, există, la parter, chiar alături de cabinetul domnului Director. Acea capelă a fost amenajată de către noi în anul 1997 şi sfinţită de Î.P.S. Mitropolit Daniel. Ne bucură faptul că şi în prezent preotul care a fost numit după plecarea mea reuşeşte să adune bolnavi şi cadre medicale la slujbele pe care le oficiază în acea capelă.

5. Cu siguranţă aţi întâlnit multe cazuri deosebite. Ne puteţi da un exemplu?

Cazuistica spitalului oferă multe cazuri deosebite. Aş vrea însă să vă relatez unul dintre acestea, legat de problema avortului. O femeie de la ţară, nu-i mai reţin numele, dar o pot localiza geografic – era dintr-un sat situat între Moţca şi Drăguşeni. Această femeie era însărcinată prin lunile a V-a – a VI-a (mai avea acasă trei copii) şi, cred că în urma unui accident vascular cerebral, a paralizat. Decizia medicilor a fost de a o determina pe pacientă să renunţe la sarcină. Am văzut lucrul acesta ca pe o altă suferinţă ce se adăuga celeilalte. În supărarea ei, femeia a venit şi m-a întrebat dacă trebuie să accepte sau nu această soluţie, căci urma ca a doua zi să fie dusă la maternitate pentru o întrerupere de sarcină. Nu i-am dat un răspuns afirmativ sau negativ, ci i-am spus să citească „Paraclisul Maicii Domnului” şi Dumnezeu îi va descoperi ce trebuie să facă. Desigur că am făcut şi eu o rugăciune pentru ea şi, ca prin minune, a doua zi, medicii au constatat că nu se mai impune întreruperea sarcinii. Femeia s-a făcut sănătoasă, a păstrat sarcina şi cred că acum se bucură de toti copilaşii săi.

6. Ce sfat le daţi femeilor din parohie?

Încerc să tratez problema cu multă atenţie. Am o mare nemulţumire că în parohie niciuna dintre enoriaşe nu a venit ca acea persoană din spital pentru a cere un sfat înainte de a lua o decizie privind sarcina. Ele vin ulterior la biserică pentru spovedanie; cele mai multe regretă avortul, dar la fel de importantă pentru mine este decizia de a nu-l mai repeta. Pe de altă parte, nu putem incrimina doar pe soţie de acest păcat, ci în egală măsură şi soţul este vinovat dacă a ştiut, a îndemnat sau a acceptat lucrul acesta, ca şi alte persoane care au influenţat-o. Nu putem trece cu vederea consecinţele morale ale legalizării avortului. Prin urmare, problema este complexă şi presupune responsabilitate din partea mai multor factori. Din punct de vedere creştin, avortul este echivalent omorului.

7. Vă mulţumim, părinte paroh, pentru interviul acordat.
Cu plăcere.