Ianuarie – luna cuvioşilor şi a teologilor

Timpul poartă amprenta Creatorului. Sub această amprentă stau şi cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu, care L-au iubit şi L-au preamărit. În acest sens, spunem că, timpul are o vocaţie sacră, iar cei care au descoperit această vocaţie şi-au aflat menirea în veşnicie.

Dacă decembrie a fost luna profeţilor (1 decembrie – Profetul Naum, 2 decembrie – Profetul Avacum, 16 decembrie – Profetul Agheu şi 17 decembrie – Profetul Daniel), luna celor care au pregătit calea venirii lui Mesia, conducând omenirea spre peştera Bethleemului asupra căreia ne-am concentrat şi noi atenţia, pentru a primi bucuria vestită de îngeri, luna ianuarie poate fi considerată o lună a cuvioşilor şi a teologilor, o lună în care de la o zi la alta, ne împărtăşim de har peste har.

Astfel, în ianuarie, cinstim pe cei mai mari cuvioşi ai creştinismului (Teodosie cel Mare – 11 ianuarie, Antonie cel Mare – 17 ianuarie, Macarie Egipteanul – 19 ianuarie, Eftimie cel Mare – 20 ianuarie, Sfântul Efrem Sirul pe 28 ianuarie).

Aceştia care au fugit de grijle vieţii, au preferat liniştea pustiului, pentru ca în focul ispitelor să-şi purifice sufletele şi să-şi înalţe cugetul spre cele cereşti.

Despre Sfântul Antonie se spune că a umplut pustia de colibele monahilor, el îi învăţa pe ucenici, spunându-le: „Ostenelile de aici se vând cu preţ veşnic; că puţin dai şi însutit primeşti. Oricât ar fi de greu, să nu ne întristăm ca şi cum am pieri, să îndrăznim şi să ne bucurăm ca nişte mântuiţi, că Dumnezeu e cu noi.”

Aceste îndemnuri veneau dintr-o experienţă îndelungată a pustiniciei, a singurătăţii.

Zice Antonie: „Unde, erai Doamne când mă luptam?”

Răspunde Domnul: „Eram lângă tine şi te ajutam.”

Aceşti cuvioşi nu citeau din cărţi despre lupta cu diavolul, ci ei înşişi se luptau adesea cu el.

Experienţa pustiei poate fi înşelătoare. De aceea, avertizează Sfântul Macarie (ucenicul Sfântului Antonie), că nu trebuie să se încreadă cineva în semne şi vedenii, ci trebuie să aibă mereu duhul smereniei şi al căinţei. Pentru a arăta cât de importante sunt gândirea teologică şi trăirea creştină, zice Sfântul Macarie Egipteanul: „Viaţa sfântă fără instrucţie face mai multe fapte bune, decât instrucţia fără viaţă sfântă. Pentru că cel ce are viaţă sfântă, chiar şi când tace aduce folos; pe când cel fără viaţă sfântă chiar şi când cugetă aduce tulburare. Dacă, însă, se întâlnesc aceste calităţi în acelaşi om, adică viaţa sfântă şi instrucţia, ele alcătuiesc o statuie a filozofiei.”

Păcatul este văzut de Sfântul Macarie ca ceva străin care a pătruns în firea noastră şi odată cu el a pătruns şi răutatea patimilor, care prin obişnuinţă ne-a devenit o a doua fire. Scopul nevoinţelor duhovniceşti este de a îndepărta din fire, ceea ce este impropriu, de a curăţi simţurile şi conştiinţa, de urmările păcatului.

Sfântul Efrem Sirul este cunoscut prin asprimea vieţii sale, cât şi ca autor al unor rugăciuni cu conţinut penitenţial şi a unor imne de preaslăvire a lui Dumnezeu, fapt pentru care a fost numit „lira Sfântului Duh”. În acelaşi timp a fost un cuvântător înflăcărat şi un reprezentant de seamă al şcolii catehetice din Edesa.

Putem spune, aşadar, că secolul al IV-lea, după mărturia unui teolog român, este secolul, în care martirii au făcut loc sihaştrilor. Aceştia au înfăţişat, după îndemul Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani 12,1-2: „... trupurile lor ca pe o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”.

Cinstirea acestor cuvioşi este dublată de cea a celor mai reprezentativi teologi ai Bisericii creştine.

Astfel, îl sărbătorim pe Sfântul Vasile cel Mare la 1 ianuarie; pe Sfântul Grigorie de Nazianz, la 25 ianuarie; pe Sfântul Ioan Gură de Aur, pe 27 ianuarie; pe toţi trei la 30 ianuarie, pe Sfinţii Atanasie şi Chiril, pe 18 ianuarie, pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe 21 ianuarie, iar lista ar putea continua.

Aceştia nu erau nici ei străini de pustie, căci se ştie că Sfântul Atanasie păstra o legătură sufletească cu Sfântul Antonie şi cu alţi monahi din Egipt. Se cunoaşte, de asemeni, faptul că adesea Sfântul Grigorie prefera liniştea pustiului şi se retrăgea în isihie. Cu toate acestea, teologii menţionaţi mai sus au trăit în centre importante ale timpului, implicându-se în disputele teologice şi în problemele concrete ale vieţii bisericeşti. Se crea, astfel, o simfonie sfântă între gândirea teologică şi trăirea creştină.

Cei trei mari învăţători ai lumii şi ierarhi sunt cei care au marcat secolul al IV-lea prin opere teologice de referinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur este Sfântul Părinte care a lăsat omilii exegetice, care sunt şi astăzi căutate şi folosite în activitatea predicatorială a Bisericii. Omilii cu conţinut social – de îndemn la milostenie, la iubirea semenilor, la cercetarea oamenilor bolnavi, nevoiaşi sau singuri sunt completate de îndemnul stăruitor de a părăsi păcatul. Remarca atunci Sfântul Părinte uşurinţa cu care omul reţine cântecele lumeşti şi cu câtă plăcere le cântă pe acestea, iar pe de altă parte, cât de greu reţine un text din Sfânta Scriptură şi cu câtă dificultate poate să înveţe un cântec bisericesc.

Pe de altă parte, Sfântul Ioan Gură de Aur era foarte impresionat de chiliile sărăcăcioase, dar pline de har dumnezeiesc, ale monahilor din Antiohia. Iată, ce zice: „Monahii aceştia fac din noapte zi, petrecând noaptea în rugăciuni de mulţumire şi cântări de psalmi; se culcă pe jos şi mulţi dintre ei nu au nici acoperiş, ci în loc de acoperiş, cerul... Vă trimit la locuinţele lor, că ar trebui să vedeţi cu proprii ochi, traiul acestor oameni”.

Sfântul Vasile cel Mare a împletit oratoria şi filozofia creştină cu asceza călugărului desăvârşit şi dragostea faţă de cei aflaţi în suferinţă. Despre el, spune Sfântul Grigorie Teologul, că era „un fel de lege a virtuţii”. A rămas celebră şi pilduitoare pentru tinerii de astăzi prietenia şi preocupările (studiul şi rugăciunea) celor doi „studenţi” de la Atena. Hexaimeronul, care nu poate lipsi, ca izvor de inspiraţie, din nici o lucrare teologică referitoare la crearea lumii, uimeşte şi astăzi prin diversitatea argumentelor şi profunzimea ideilor. Iată, în acest sens, mărturia părintelui D. Fecioru: „Citind acest minunat comentar (Hexaimeronul) al zilelor creaţiei, nu ştii ce să admiri mai mult: cunoştinţele multiple ale Marelui Vasile, care cuprinde întreaga filozofie a antichităţii, cu toate teoriile ei despre geneza lumii, temeinicia argumentelor scripturistice şi raţionale, cu care surpă aceste teorii şi prezintă concepţia creştină despre creaţie, sau dragostea sa faţă de Creator pe care-L preamăreşte pentru frumuseţile gândirii şi cuvintele Sale.”

Viaţa Sfântului Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu a alternat între demnităţi bisericeşti de cel mai înalt rang (inclusiv Patriarh de Constantinopol) şi perioade de retragere în sihăstrie pentru a se putea ruga mai profund lui Dumnezeu pentru liniştea Bisericii.

În Constantinopol, a reuşit să învie Ortodoxia în Bisericuţa „Anastasia” (biserică improvizată) pentru că toate celelalte biserici erau în mâinile arienilor. A fost primit cu ostilitate de locuitorii arieni ai Constantinopolului, care însă s-au ruşinat, după câţiva ani, de gestul care l-au făcut, când au văzut că Sfântul Grigorie a reuşit să recâştige Cetatea pentru credinţa ortodoxă.

Cele 5 cuvântări teologice l-au îndreptăţit să-şi primească apelativul de Teologul. El este „Vulturul rănit”, după mărturia profesorului grec Stelianos Papadopoulos.

Toţi aceşti sfinţi – cuvioşi şi teologi reprezintă lumini ce nu pot fi puse sub obroc, căci misiunea lor este de a răspândi în continuare multă lumină în lume.

Preot dr. Ioan Chirvasă