Am distrus ce iubeam mai mult!

Am 25 de ani şi deja am trecut prin cea mai mare durere şi pierdere pe care o poate avea o femeie...

Am renunţat, din cauza împrejurărilor, la cea mai scumpă fiinţă: copilul meu...

Viaţa mea pînă la această vârstă nu a fost tocmai uşoară. Părinţii mei s-au despărţit pe când aveam eu 9 ani; tata a ales băutura şi cu ea a rămas. Mama s-a străduit cum a putut mai bine să mă crească şi a făcut din mine – om. Am crescut, am cunoscut câţiva băieţi, relaţii care s-au terminat nu din cauza mea. După ultima relaţie, care a durat 4 ani, l-am cunoscut pe el: acel bărbat care avea să-mi dăruiască un copil... Totul a fost frumos, copilul dorit dinainte de a fi conceput... dar, a venit ziua când acest copil chiar a apărut în viaţa noastră şi lucrurile s-au schimbat complet. Din toate promisiunile făcute nu am mai rămas decât cu câteva vorbe: „eu am pe altcineva, poate îţi voi oferi o eventuală pensie alimentară...”. În acea clipă nu am văzut în mintea mea decât copilăria mea cu multe lipsuri şi mai ales lipsa unui tată!

Copilul pe care-l purtam în pântece îl iubeam dinainte de a exista, dar nu aş fi vrut niciodată să-i ofer viaţa pe care am avut-o eu!

Au intervenit şi sfaturile «prietenelor mele», unele dintre ele având şi copii, care mi-au spus că e foarte greu şi în doi, mai ales de una singură să creşti un copil.

Nu vroiam să mă mai obişnuiesc cu el, am vrut să privesc totul ca pe un act chirurgical şi ... am ajuns la doctor.

Pot spune doar, că începând de a doua zi eu nu am mai fost eu! Am renunţat la sufletul meu şi mi-am omorât copilul!

Nu voi uita acea emisiune TV cu „strigătul mut”; arăta cum un copil doar de câteva săptămâni arăta ca un plisc care se deschidea, ca şi cum ar ţipa, şi fugea de acel aparat care încerca să-l omoare...

Ştiu doar că mi-am distrus viaţa, nu mai pot dormi, m-am simţit rău şi fizic din cauza nervilor... am omorât două suflete: al copilului meu şi al meu!

Nu trebuia să ţin cont de nimic şi să-l păstrez pentru că sunt sigură că Dumnezeu m-ar fi ajutat!

Degeaba caut liniştea în stânga şi în dreapta – nu o voi mai avea niciodată!

Poate un alt copil îmi va atenua din durere, dar niciodată nu o va şterge total!

Mă rog la Dumnezeu zi şi noapte să-mi dăruiască acest copil şi promit că-i voi face pe toţi pe care mi-i va dărui!

Aş da ani din viaţa mea, aş face orice să întorc timpul înapoi şi să-l simt din nou în burta mea pe acel copil care ar fi însemnat totul pentru mine!

Sunt la limita disperării şi nimeni nu mă poate ajuta... am greşit şi acum mă chinui zi şi noapte!

Mă doare să văd mămici pe stradă, copii care zâmbesc ... toate nu fac decât să mă distrugă! Probabil asta şi merit!

Tot ce-mi doresc acum este să am un alt copil, care să-mi ia din durere şi să mă readucă la viaţă!

Mă rog la Bunul Dumnezeu să mă ierte, dacă poate, şi să-mi redea liniştea alături de un om corect cu care să pot avea un copil ... sau câţi vor fi!

25 Noiembrie 2005