Vindecarea trupului, vindecarea sufletului

“...pentru a putea prezenta cu demnitate un subiect atât de măreţ, avem nevoie de lumina Tatălui, de învăţătura Cuvântului, Întâiul Său născut şi de ajutorul Duhului Sfânt. Mă voi ruga precum un om neajutorat (căci nu mă simt în stare să definesc rugăciunea) şi implor pe Duhul Sfânt ca, înainte de a începe să vorbesc despre rugăciune, să-mi dăruiască cunoaşterea duhovnicească şi desăvârşită şi să-mi explice înţelesul rugăciunilor înscrise în Sfintele Evanghelii.” Origene – Despre rugăciune

Este foarte clar la o primă vedere că nu se poate vorbi de o vindecare a corpului în afara vindecării sufletului şi totuşi există suficienţi oameni (deopotrivă medici şi pacienţi) care continuă să le trateze ca pe două probleme distincte. Personal, pentru a putea fi un medic modern eficient a trebuit să învăţ medicina tradiţională chineză, veche de mii de ani, iar pentru a mă apropia mai mult de creştinismul ortodox a trebuit să ajung la “capătul lumii”, în China, să intru în contact cu cultura milenară a acestor meleaguri, să cunosc înţelepciunea unor filozofi ai antichităţii chineze. Pe întreg Pământul, în China, Egipt, Grecia sau Israel principii cunoscute şi aplicate (în tratarea bolnavilor şi nu numai) de mii de ani în urmă sunt acum “redescoperite” de holism sau psihosomatică. Este poate curios că în cele ce urmează voi pleda pentru o medicină modernă mai eficientă (în special în prevenirea bolilor) aplicând metode terapeutice folosite în antichitate sau că mă voi referi la rolul curativ al rugăciunii creştine argumentând şi cu citate din operele unor filozofi chinezi. În realitate aceste metode terapeutice tradiţionale, au fost desăvârşite mii de ani, mărturie a eficienţei lor, iar multe dintre principiile acestora, enunţate de diferiţi filozofi vin să argumenteze de fapt poziţia Bisericii Ortodoxe asupra conceptelor în cauză. Desigur că anumite idei filozofice nu pot fi acceptate din perpectiva creştină, dar există suficiente cazuri de erezii chiar şi în literatura creştină, iar acestor idei filosofice orientale nu ar trebui să li se atribuie o importanţă mai mare decât au în realitate.

Revenind, pentru a putea vedea care este calea spre vindecare, ar trebui să vedem ce însemnă boala. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii sănătatea este definită ca bunăstarea fizică, psihică şi socială iar boala este afectarea acestei stări de normalitate.

Înţeleptul, omul în general ar trebui să accepte şi să respecte ordinea divină a lucrurilor, atitudinea sa fiind de tăcere şi contemplare a lumii, ceea ce implică acceptarea acesteia şi non-acţiunea, de fapt lipsa de intervenţie, autocontrolul tendinţei umane de a modela lumea conform propriilor dorinţe, de cele mai multe ori în total dezacord cu legile divine, ale naturii sau chiar cu cele create de om, de societate. Prin această acţiune inadecvată omul produce dezechilibre interne sau în relaţia sa cu mediul şi va determina starea de boală caracterizată prin pierderea relaţiei de armonie cu lumea exterioară şi chiar cu sine însuşi, încât îşi va pierde poziţia dintre Cer şi Pământ, va fi singur, pierdut, fără identitate, condamnat la non-existenţă.

Din perspectivă creştină, sănătatea sau boala trupului sunt stâns legate de starea sufletului, viaţa corpului fiind doar o umbră a vieţii duhovniceşti. Prin păcat “omul s-a lipsit de har, s-a dezbrăcat de îndrăznirea pe care o avea faţă de Dumnezeu, s-a înveşmântat cu asprimea vieţii cele pline de dureri...şi s-a îmbrăcat cu moartea adică cu piericiunea şi stricăciunea trupului, s-a izgonit din Rai şi s-a osândit la moarte” (Sf. Ioan Damaschin – Expunere exactă asupra credinţei ortodoxe). În afara vieţii duhovniceşti, în spirit, el este singur, marcat de efemeritatea trupului “tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui ca floarea câmpului” Is.40) şi de singurătatea sufletului.

Pentru materialişti soluţia este simplă, medicul “intervine“ chirurgical, medicamentos sau prin orice alte mijloace fizice exterioare pentru a “repara” corpul fizic iar pacientului i se va pretinde doar docilitate. Eventual se va apela la psihoterapie în încercarea sincronizării minţii cu corpul.

Pentru chinezi, soluţia terapeutică era puţin mai complicată, căci pentru a re-ajunge la o stare de sănătate pacientul trebuie în primul rând să accepte condiţia sa de bolnav, să identifice şi să elimine cauzele determinante ale acestei situaţii ceea ce va permite atingerea unui nou echilibru, echilibru ce va trebui ulterior consolidat. Chiar şi studii medicale moderne (Melzack) au demonstrat că nu toate persoanele reacţionează identic la o anumită substanţă, că pentru ca un tratament sa aibă eficienţă este necesară o anumita stare de receptivitate a acestuia care este determinată în ultimă instanţă de acceptarea poziţiei sale de bolnav deoarece doar acceptând realitatea va putea fi tratat. În tot acest demers el este asistat de terapeut, dar rezultatele depind în mare măsură de bolnav, rezultatele terapiei forţate sunt improbabile, cu efecte adverse, decepţionante sau de scurtă durată. Terapeutul nu va încerca atât să elimine boala de o manieră radicală, brutală, invazivă (decât în cazuri extreme, unde soluţiile extreme se impun) ci va acţiona în special pe capacitatea pacientului de a se regenera, întărind aceasta capacitate şi orientând efortul acestuia de vindecare, el nu impune o soluţie ci o sugerează şi creează toate premizele favorabile acesteia, eliminând obstacolele din calea vindecării. El încearcă o armonizare a pacientului la nivel fizic şi psihic care va avea ca rezultat obţinerea unei stări de echilibru interior (atât psihic cât şi fizic) care se va exprima în relaţiile acestuia cu mediul, societatea, realizând ceea ce în final numim „stare de sănătate”.

Creştinismul merge mult mai departe, fizicul şi psihicul subordonându-se celei de-a treia dimensiuni umane, spiritului. Căci dacă viaţa trupului nu are semnificaţie în afara celei a spiritului, vindecarea fizică şi psihică ar restabili doar parţial şi temporar echilibrul. Soluţia vindecării a venit prin jertfa lui Hristos, căci “luând un trup la fel ca al nostru, fiindcă toate trupurile erau supuse stricăciunii morţii, El şi-a dat trupul morţii în locul tuturor aducându-l prinos Tatălui. Aceasta a făcut-o numai din dragoste pentru noi ca întru moartea Lui toţi să moară şi prin aceasta legea morţii să se nimicească” (Sf. Atanasie cel Mare).

“Printr-o moarte şi o Înviere a trupului Său muritor a tămăduit Îndoita noastră moarte şi ne-a slobozit din îndoita robie a sufeltului şi a trupului” (Sf. Grigorie Palama – Omilii). Astfel, creştinismul, în general, şi Biserica ortodoxă, în special, îndeamnă la trăirea duhovnicească, în Spirit, căci departe de a însemna doar ascultarea unor reguli, urmarea unor ritualuri, această trăire este Calea spre mântuire. Desigur că aceasta nu ar trebui să împiedice utilizarea diferitelor metode de tratament existente, de la chirurgie la acupunctură sau fitoterapie (practicată din timpuri biblice până în mănăstirile Europei secolului XII : “Isaia a zis: "Luaţi o turtă de smochine." Au luat-o şi au pus-o pe umflătură şi Ezechia s-a vindecat.” – Împaraţi 20) căci medicul tratează (cu participarea pacientului) dar vindecarea se obţine doar cu voia lui Dumnezeu.

Deşi în general boala trupului determină omul să vadă rătacirea spiritului şi este un îndemn la întoarcerea la credinţă, (căci dacă fără o vindecare spirituală nu se poate obţine o vindecare fizică şi psihică completă), este la fel de adevărat că legătura corp–minte–spirit poate fi influenţată la toate nivelurile şi că o vindecare a corpului poate reaprinde sau întări credinţa în Dumnezeu.

În concluzie, vindecarea completă este dată doar de vindecarea spirituală ce trebuie să fie scopul oricărei terapii, moderne sau tradiţionale, de aceea orice metodă de tratament ar trebui completată cu terapia sufletului. Din păcate, în societatea modernă întoarcerea la natură recomandată de Lao Zi este din ce în ce mai dificilă şi mai puţin dorită, în oraşele moderne liniştea sufletului se poate găsi aproape exclusiv în biserici.“Oraşul este pentru oameni goi şi îi respinge pe cei plini. Pustia îi ţine pe cei plini şi le îngăduie să sporească” (Serafim Rose). Soluţia medicinei naturiste se bazează în primul rând pe o viziune holistică (privind omul ca pe un întreg, în relaţie cu el însuşi, cu mediul, societatea şi Dumnezeu) şi în al doilea rând pe metode de tratament cât mai naturale, care să nu strice echilibrul natural, ci să-l restabilească, condiţie esenţială unei vindecări. Iar acest echilibru, această armonie nu se poate atinge fără acceptarea poziţiei omului în Univers, de ascultare a lui Dumnezeu. Atunci când omul încearcă să-şi restabilească poziţia sa de fiu al lui Dumnezeu, un prim pas este cel de acceptare, de înţelegere a greşelilor şi de pocăinţă. Creştinismul ne învaţă că primul pas în vindecarea spirituală este spovedania şi căinţa, acceptarea şi recunoşterea greşelilor căci doar astfel ele vor putea fi iertate. Prin venirea lui Hristos totul a devenit posibil căci prin Împărtăşanie, “gustând din Trupul fără de păcat şi de viaţă dătător, moartea este nimicită” (Sf. Ioan Damaschin). Şi dacă pentru noi toţi sănătatea trupului este importantă, “toate frumuseţile trupeşti nu sunt decât o umbră uşoară şi trecătoare pe lângă bogăţiile mântuirii şi ale sfinţeniei, bogăţii ce ne-au fost dăruite de Dumnezeu întregii lumi... Numai unul lipsit de minte ar putea compara sănătatea cărnii şi a oaselor cu sănătatea duhului, cu puterea minţii şi libertatea de a judeca”(Origen – Despre rugăciune).

Şi în faţa acestor cuvinte ce mai rămâne de spus? Căci există expresia populară românească “vorba lungă sărăcia omului” şi atunci când toate bogăţiile veşniciei ne sunt oferite ar fi păcat să rămânem săraci doar pentru că nu am ascultat îndemnul Apostolului Pavel: ”Ceea ce seamănă omul va şi secera” (Galateni 6,7) !

Dr. Oprea Cristian