Părintele Galeriu ne explică Rugăciunea Domnească:

III Care eşti în ceruri

Mântuitorul ne învaţă prin aceste cuvinte: „Care eşti în ceruri” – „locaşul” unde sălăşluieşte Dumnezeu, unde Îl şi întâlnim pe Dumnezeu. Ştim cât de multe opinii, drepte, pioase, nepioase, unele chiar lipsite de minte, s-au rostit pe seama „cerurilor”. Potrivit rugăciunii, aşa cum ne-a descoperit-o Mântuitorul, iată, „cerul” este locaşul lui Dumnezeu, patria Părintelui Ceresc, a Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Precum ne învaţă Sfânta Scriptură, Dumnezeu este Duh, Spirit: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr”(Ioan 4,24). Atunci, noi, închinându-ne lui Dumnezeu după cuviinţă, în duh şi în adevăr, înţelegem că „cerul” este patrie duhovnicească. Este lumea lui Dumnezeu, a îngerilor, a sfinţilor şi a vieţii duhovniceşti la care suntem chemaţi. Luminat înţelegem această lume divină din viziunea Patriarhului Iacob. Acesta, mergând din Canaan spre Mesopotamia, şi „ajungând la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luând una din pietrele locului aceluia şi punându-şi-o căpătâi, s-a culcat în locul acela. Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme!...Iată, Eu sunt cu tine şi te voi păzi în orice cale vei merge...». Iar când s-a deşteptat din somn, Iacob a zis: «Domnul este cu adevărat în locul acesta şi eu n-am ştiut!». Şi spăimântându-se ... a zis: «Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!»”(Facerea 28, 11-17). Se înţelege, locul Revelaţiei, era spiritual, ceresc. Lui Iacob i s-a deschis atunci „poarta cerului” şi i s-a dat să vadă, să privească duhovniceşte în lumea lui Dumnezeu, a îngerilor – pe care o zidise mai înainte de a zidi lumea văzută: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”(Facerea 1,1). Acolo, unde vârful scării atingea cerul, L-a contemplat pe Dumnezeu. Acolo este Dumnezeu, „sus în cer”; precum învaţă Scripturile şi dumnezeieştii Părinţi, chiar mai presus de ceruri, întrucât „Cerul şi cerul cerurilor nu Te încap... Doamne!”(III Regi 8,27).

Această înălţime, şi încă mai presus de ceruri, o înţelegem tot duhovniceşte, nu spaţial. De altfel şi lumea planetelor, a stelelor o numim „cer”, tocmai pentru că o vedem deasupra noastră, mai „sus” decât noi. De aceea şi folosim cuvântul „cer” atât pentru lumea astrelor cât şi pentru lumea divină a îngerilor, pentru că este simbol al înălţimii şi înălţării spiritului. Este însă aberant, dovadă de nemintoşie să confundăm lumea îngerilor cu lumea stelelor sau cu lumea navelor cosmice. Fireşte, când un suflet credincios se află într-o asemenea navă sau satelit şi contemplă duhovniceşte făptura în măreţia Psalmistului: „cerurile spun slava lui Dumnezeu”, atunci un asemenea suflet uneşte minunat înălţimea spaţială cu cea duhovnicească.

Însă această înălţime duhovnicească o putem atinge oriunde ne-am afla pe pământul nostru. Mai ales în inimă. Dumnezeieştii Părinţi, tâlcuind Cuvântul Mântuitorului: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns”(Matei 6,6), arată că, atunci, în rugăciune, inima – care este „cămara”, locaş tainic al întâlnirii cu Dumnezeu – se face locaş ceresc.

O, „Tatăl nostru care eşti în ceruri”!

Zice Sfântul Macarie: „Intră în inima ta şi acolo, spun ţie, se află şi Dumnezeu, şi cerul, şi îngerii”. Oricărui suflet credincios îi oferă Tatăl Nostru acest dar. Numai să ia aminte. Cerul fiind loc „înalt”, sufletul trebuie să se înalţe în rugăciune, cu ajutorul harului, dincolo de „viforul ispitelor”, al patimilor, dincolo de orice fel de iuţime – şi a plăcerii, şi a durerii, şi a violenţei, şi a slavei deşarte. Numai aşa simte suişul şi gustă din bucuria iubirii divine.

Cât de revelator, de luminos ni se descoperă această mângâiere din viaţa Sfântului Ilie! Era prea trist proorocul: regina Izabela îl urmărea, voia să-l omoare. Mâhnit, a plecat departe: mergând 40 de zile şi 40 de nopţi, a ajuns la Muntele lui Dumnezeu, Horeb. Acolo, într-o peşteră (ca într-o „cămară” tainică), rugându-se, i S-a arătat Dumnezeu şi i-a grăit: „«Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece»...Şi a fost mai întâi vijelie năpraznică, dar Dumnezeu nu era în vijelie. A fost apoi cutremur, dar Dumnezeu nu era nici în cutremur. A fost apoi foc, dar nici în foc nu era Domnul. Iar după foc s-a făcut o adiere de vânt lin, şi în acea adiere de vânt lin era Domnul”(III Regi 19, 11-12).

De câte ori sufletul fiecăruia dintre noi nu trece prin vijelie, cutremur lăuntric, foc dureros! Şi numai după ce depăşeşte pământul furtunii, al lacrimilor, în liniştirea şi-a patimilor, şi-a gândurilor, dobândeşte pacea lăuntrică; şi, în adiere lină, simte mângâierea, bucuria întâlnirii cu Dumnezeu Care-i dă lumină, dându-i o soluţie la o răscruce de viaţă – arătându-i „calea pe care să meargă”.

– va continua –