Impresiile unui pelerin

Atunci când am păşit prima dată pe un pământ Sfânt, simţeam că sufletul aleargă şi se înfruptă din toată frumuseţea şi mireasma acelui pustiu. Nu credeam că poate exista ceva atât de frumos. Şi totuşi…

Ne-am pornit într-o dimineaţă – eu, mama şi cu sora mea, spre Neamţ, Târgul Neamţ, dar în grabă şi cu emoţia unui necunoscut mistic, am luat bilete către o altă destinaţie – Piatra Neamţ. Nu conta, drumul nostru era demult pietruit şi cărarea era deja făcută pentru ca noi să ajungem ACOLO.

Trenul mergea; fiecare din noi aştepta în felul său să ajungem. Unde trebuia să coborâm, nu ştiam. Am întrebat, am mers împreună cu alţi oameni, apoi cu alţii, şi într-un sfârşit iată-ne ajunse pe „tărâmul mănăstirilor” din Neamţ. Am trecut cu maşina pe lângă altele, dar toţi (noi, un părinte şi un mirean) aveam aceeaşi dorinţă: să ajungem la Mănăstirea Sihăstria. Da, acolo unde a trăit Părintele Cleopa (mama mea auzise de acest mare duhovnic şi-şi dorea foarte mult să ajungă să-i ceara un sfat; din păcate drumurile spre Părinte au fost toate pecetluite – mama a citit o carte scrisă în memoria Arhimandritului Cleopa Ilie şi de atunci dorinta i s-a întărit şi mai mult în suflet chiar dacă ar fi ajuns numai până la mormântul său). Aşa că am ajuns. Am intrat în Biserică, am ascultat slujba, ne-am închinat, am mers la masa, am întrebat în dreapta şi în stânga dacă putem ajuta cu ceva. Într-un final, a venit şi răspunsul la întrebarea noastră: «Unde este cimitirul?». Nu departe pe o alee îngustă, şerpuită, un urcuş plin de vegetaţie care îţi aduna toate gândurile, pentru ca mintea să uite de toate grijile şi să fie gata pentru a primi un strop de minune sfântă.

Mormântul Părintelui se vedea de la intrarea în cimitir, ne-am apropiat şi ne-am rugat – fiecare pentru ceea ce-i cerea sufletul.

Apoi am aprins câte o lumină şi am păstrat în suflet acel moment. Gândul va rămâne mereu la un Părinte ce a deschis tuturor drumul spre Rai - cu mult prea frumoasele şi preţuitele sale cuvinte pline de învăţătură creştină – şi care va fi pomenit în rugile noastre ca să mijloceasca spre Mântuitorul.

Ne-am îndreptat apoi paşii spre alt necunoscut, întrebând care mănăstire este mai apropiată pentru a putea ajunge, pe jos, până la apusul soarelui. «Sihla» a fost răspunsul – doar la trei km de mers prin pădure, ceva mai sus. «Bine, să mergem!» ne-am zis.

Spre ieşirea din Sihăstria ne-am oprit la poartă pentru a lua câte un suvenir, ceva ce va rămâne pentru totdeauna şi oricând îţi va îndrepta gândul spre acel loc. Ceva însă de remarcat – în faţa unui chioşc stăteau scrise „învăţături” pe un panou mare, învăţături de care gândul se spăimânta doar la privirea lor, era normal gândul ce se crede nemuritor şi plin de frumuseţi nu se va putea privi niciodată într-o oglindă ce-i arată adevărata lui faţă – efemeritate şi imaginea unui hidos ce va pieri căutând cele pământeşti; toate semnate: «Arhimandritul Cleopa Ilie». Dar nu spre pierirea celor ce citesc, ci spre mântuirea lor, căci de câte ori nu pomenea Părintele: «Mânca-v-ar Raiul, să vă mănânce!», fiind adresată tuturor. Să-i ascultam, dar glasul în continuare şi poate ne vom îndrepta spre cele mai potrivite cărări.

Dar să revenim la cea de-a doua locaţie, căci despre Sihăstria şi Părintele Cleopa s-au scris multe carţi şi încă se vor mai scrie şi poate niciodată nu se va putea cuprinde totul. De Sihla auzisem mai de mult şi ştiam că acolo se află peştera unde a trăit Cuvioasa Teodora. De aceasta dată nu mai era nimeni cu noi, nu mai mergea nimeni într-acolo. Cei mai mulţi mergeau cu maşina. Ne-am luat după indicatoare pentru a găsi drumul. Curând am părăsit orice urmă de mişcare. Nimeni şi nimic pe drum. Drumul – unul singur, îngust, şerpuit, prin pădure, urca. Celelalte cărări nu-ţi atrăgeau foarte mult atenţia. Timpul trecea, maşini urcau şi coborau greoi, doar câteva. Noi oboseam din ce în ce mai mult şi nu se zărea nici o urmă de teritoriu locuit. La un moment dat începuse să plouă. Speranţa?- mereu în suflet. Ploua?- şi ce? Se însera? – şi ce? Pentru noi exista un loc unde trebuia să ajungem. În sfârşit un popas – nu mai era mult (doar 1,5-2km din 7,12km de jos). Eram doar noi, aşa că ne-am făcut loc, ne-am aşezat – începuse să plouă mai tare – am îmbucat ceva ce aveam şi am pornit mai departe. Gata, de acum eram ca şi ajunse. Am găsit mai întâi o parcare de maşini şi ceva mai sus, pe un drum anevoios, am aflat «drumul» spre mult căutata destinaţie. De acolo mergea toată lumea pe jos. Am ajuns! De sus de pe deal se vedea cuprinsă ca într-o palmă, înconjurată de munţi, aşa ca într-o scobitură, zidurile albe-albe ale unei mănăstiri – Sihla. În curte, biserica din lemn, a cărei cruce strălucea biruitoare, chiliile noi şi, cel mai frumos, o mulţime de flori viu colorate – o specie de crini de care nu mai întâlnisem – completau perfect priveliştea. Aşa, ca, primă impresie? – „Raiul pe pământ”. Da, asta găsisem şi nimic nu mai avea importanţă – nici drumul străbatut, nici ploaia, nici setea (...). În mănăstire, slujbele, şi în deosebi cele de la miezul nopţii, doar la lumina candelelor şi a lumânărilor, peştera Cuvioasei, până la ea Biserica în formă de corabie dintr-un singur lemn, stâncile, piatra unde se aduna apa din ploi şi din care Sfânta îşi potolea setea, totul e mai presus de cuvinte. Nu se pot descrie; ceea ce-ţi transmit se poate doar simţi.

Alt loc vizitat a fost cu 2-300 m mai sus la Schitul Daniil Sihastru – crucea de la intrare şi troiţele de pe drum, cu candele mereu aprinse, acatistul Cuvioasei Teodora cântat în Biserică de părinţi cu ani grei pe umeri, alături de mulţumirea şi ospitalitatea cu care am fost primite au rămas întipărite în memorie.

Se spune că Maica Domnului îţi numără paşii atunci când mergi pe jos până la o mănăstire – noi sperăm ca măcar pentru fiecare din aceste meleaguri sfinte la care am ajuns să ne închinăm să fie însemnat câte un pas spre mântuirea sufletelor noastre.

Impresii:

• un drum cu multe obstacole;
• aparent altă locaţie;
• destinaţia – una singură;
• chilia şi mormântul Părinteleui Arhimandrit Cleopa Ilie – pline de mireasma sfântă
• drumul spre Sihla – niciodată singure (pe lângă lupi), întotdeauna cu Dumnezeu;
• viaţa şi locurile unde a petrecut Sfânta Cuvioasă Teodora Pământeanca, ocrotitoarea Moldovei, o „floare duhovnicească”, mai presus de cuvinte;
• frumuseţea naturii – mai presus de gândire – creaţie divină;
• gândurile – mai presus de oameni – duh ceresc;
• înălţimea cucerită 1100-1200 m;
• duhovniceşte – cu 2-3 clipe mai aproape de Îngeri (din miile de ceasuri ce duc spre... cer)
• povaţa – nu pierdeţi nici o ocazie de a vă afla/de a descoperi (într)-un asemenea loc.

Timofte Mihaela Gabriela, studentă Litere