Ce-i dragostea?
Trăim un paradox. Locuim în blocuri înalte, cu multe etaje, în oraşe cu mii de locuitori. Mergem la şcoală şi facultate unde avem zeci de colegi şi profesori. Ne întoarcem apoi acasă, unde, în cartier, avem măcar câţiva prieteni.
Dar, nu de puţine ori ne apasă singurătatea. Sfânta Parascheva a fost o tânără necunoscută la vremea ei. Ea nu avea pe nimeni, dar nu era singură. Sfânta Parascheva Îl avea pe Dumnezeu.Astăzi ea este pentru mulţi dintre creştini sprijin şi ajutor, prieten de taină.“Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.” (Fac. 2, 18)
Câţi tineri, fete şi băieţi, apăsaţi de singurătate, cu multă durere vin la sfintele ei moaşte să îi ceară mijlocirea numai Dumnezeu ştie. Dar nu sunt puţini.
Lumea în care ne aflăm a devenit ostilă iubirii. Şcoala ne îndeamnă la competiţie, vrea să învăţăm cât mai multe, ne înstrăinează unii de alţii. Ea nu mai are răbdare să creştem!
Lumea nu ne vorbeşte despre frumuseţea prieteniei dintre “el şi ea”. Ca şi cum frumosul nu ar exista, ne îndeamnă să alegem plăcerea.
“Şi acum, Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine (…)” (Tobit 8, 7)
Aşa s-au rugat Tobit şi soţia sa în noaptea nunţii lor. Tinerilor nu li se mai spune astăzi că plăcerea costă. Ea poate lăsa o rană adâncă, poate sfârşi chiar prietenia lor. La început dragostea e simplă, fără pată. Ei trăiesc ceva minunat şi se preţuiesc sincer pentru ceea ce sunt cu adevărat.“Ce-i dragostea? Un munte de trăireZidit pe al smereniei ocean,A harurilor floare şi rodire,Şi moarte pentru şarpele viclean.”
Acesta din urmă, cel viclean, aduce gustul plăcerii. O plăcere în afara binecuvântării Părintelui Ceresc. Cel rău nu vrea ca cei doi să se iubească cu adevărat. El le sădeşte în inimi iubirea plăcerii sub chipul iubirii sincere.
Cu durere în suflet el şi ea se descoperă din nou singuri. În mijlocul neînţelegerilor se iveşte lipsa iertării care aruncă ultimele pietre în dragoste. Plângând se întreabă unde au greşit, căci ei au iubit mult şi s-au dăruit.
Dumnezeu ne poate învăţa să iubim. El ştie. Duhul Lui se odihneşte în acele puţine prietenii adevărate, în care cei doi se sprijină, îşi sunt unul altuia frate şi prieten.“Pentru ca iubirea noastră să-nflorească,Albă cum e crinul Bunelor Vestiri,Pentru ca mlădiţa dragostei să crească,Plină de miresme, dulce de rodiri;Pentru ca din neaua grea de peste iarnăRod de viaţă caldă iarăşi să legămPentru ca lumina peste noi să cearnă.Domnului să ne rugăm.”
Dragostea lor se hrăneşte din cugetarea la lucrurile esenţiale: viaţa, timpul, moartea, veşnicia, Dumnezeu. Prietenii adevăraţi se îndeamnă prin cuvânt şi faptă la ce este bun şi sfânt. Fiecare îl poartă cu dor şi iubire pe celălalt în rugăciunea sa. Ei nu mai sunt singuri, mai mult, simt că niciodată nu au fost singuri. Dumnezeu era lângă ei atunci, iar acum le-a făcut acest mare dar. Împreună se apropie de Mântuitorul Iisus Hristos şi se umplu de roada Duhului Sfânt: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia.” (Gal. 5, 22-23).
Când îşi mărturisesc iubirea, ei îşi spun, de fapt, că nu vor muri niciodată.“Că iubirea ca moartea e de tare (…). Săgeţile ei sunt săgeţi de foc şi flacăra ei ca fulgerul din cer. Mare nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească (…)”. (Cântarea cântărilor 8, 6-7)
La nunta lor îi vor chema pe Hristos şi pe Maica Sa cea sfântă şi Ei vor veni. Mântuitorul îi va uni în iubirea Sa şi în vecia Lui îi va cununa, şi-ntr-un pas vor trece pragul larg al vieţii.“Dar vorbele, oricât ar fi de-alese,Şi oricât ar fi de dulce versul meu,Nu-i pe potriva Tainei ne-nţelese,Căci dragostea e însuşi Dumnezeu!”
[1] Zorica Laţcu – Teodosia, Ce-i dragostea?, vol. Poezii,ed. Sophia, Bucureşti, 2000, p. 28.[2] idem, Ectenie, vol. Poezii..., p. 104
[3] idem, Ce-i dragostea?, vol. Poezii..., p. 28.
Dar, nu de puţine ori ne apasă singurătatea. Sfânta Parascheva a fost o tânără necunoscută la vremea ei. Ea nu avea pe nimeni, dar nu era singură. Sfânta Parascheva Îl avea pe Dumnezeu.Astăzi ea este pentru mulţi dintre creştini sprijin şi ajutor, prieten de taină.“Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.” (Fac. 2, 18)
Câţi tineri, fete şi băieţi, apăsaţi de singurătate, cu multă durere vin la sfintele ei moaşte să îi ceară mijlocirea numai Dumnezeu ştie. Dar nu sunt puţini.
Lumea în care ne aflăm a devenit ostilă iubirii. Şcoala ne îndeamnă la competiţie, vrea să învăţăm cât mai multe, ne înstrăinează unii de alţii. Ea nu mai are răbdare să creştem!
Lumea nu ne vorbeşte despre frumuseţea prieteniei dintre “el şi ea”. Ca şi cum frumosul nu ar exista, ne îndeamnă să alegem plăcerea.
“Şi acum, Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine (…)” (Tobit 8, 7)
Aşa s-au rugat Tobit şi soţia sa în noaptea nunţii lor. Tinerilor nu li se mai spune astăzi că plăcerea costă. Ea poate lăsa o rană adâncă, poate sfârşi chiar prietenia lor. La început dragostea e simplă, fără pată. Ei trăiesc ceva minunat şi se preţuiesc sincer pentru ceea ce sunt cu adevărat.“Ce-i dragostea? Un munte de trăireZidit pe al smereniei ocean,A harurilor floare şi rodire,Şi moarte pentru şarpele viclean.”
Acesta din urmă, cel viclean, aduce gustul plăcerii. O plăcere în afara binecuvântării Părintelui Ceresc. Cel rău nu vrea ca cei doi să se iubească cu adevărat. El le sădeşte în inimi iubirea plăcerii sub chipul iubirii sincere.
Cu durere în suflet el şi ea se descoperă din nou singuri. În mijlocul neînţelegerilor se iveşte lipsa iertării care aruncă ultimele pietre în dragoste. Plângând se întreabă unde au greşit, căci ei au iubit mult şi s-au dăruit.
Dumnezeu ne poate învăţa să iubim. El ştie. Duhul Lui se odihneşte în acele puţine prietenii adevărate, în care cei doi se sprijină, îşi sunt unul altuia frate şi prieten.“Pentru ca iubirea noastră să-nflorească,Albă cum e crinul Bunelor Vestiri,Pentru ca mlădiţa dragostei să crească,Plină de miresme, dulce de rodiri;Pentru ca din neaua grea de peste iarnăRod de viaţă caldă iarăşi să legămPentru ca lumina peste noi să cearnă.Domnului să ne rugăm.”
Dragostea lor se hrăneşte din cugetarea la lucrurile esenţiale: viaţa, timpul, moartea, veşnicia, Dumnezeu. Prietenii adevăraţi se îndeamnă prin cuvânt şi faptă la ce este bun şi sfânt. Fiecare îl poartă cu dor şi iubire pe celălalt în rugăciunea sa. Ei nu mai sunt singuri, mai mult, simt că niciodată nu au fost singuri. Dumnezeu era lângă ei atunci, iar acum le-a făcut acest mare dar. Împreună se apropie de Mântuitorul Iisus Hristos şi se umplu de roada Duhului Sfânt: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia.” (Gal. 5, 22-23).
Când îşi mărturisesc iubirea, ei îşi spun, de fapt, că nu vor muri niciodată.“Că iubirea ca moartea e de tare (…). Săgeţile ei sunt săgeţi de foc şi flacăra ei ca fulgerul din cer. Mare nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească (…)”. (Cântarea cântărilor 8, 6-7)
La nunta lor îi vor chema pe Hristos şi pe Maica Sa cea sfântă şi Ei vor veni. Mântuitorul îi va uni în iubirea Sa şi în vecia Lui îi va cununa, şi-ntr-un pas vor trece pragul larg al vieţii.“Dar vorbele, oricât ar fi de-alese,Şi oricât ar fi de dulce versul meu,Nu-i pe potriva Tainei ne-nţelese,Căci dragostea e însuşi Dumnezeu!”
[1] Zorica Laţcu – Teodosia, Ce-i dragostea?, vol. Poezii,ed. Sophia, Bucureşti, 2000, p. 28.[2] idem, Ectenie, vol. Poezii..., p. 104
[3] idem, Ce-i dragostea?, vol. Poezii..., p. 28.
Florea Bogdan, student Teologie Pastorală
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu