Patimile Domnului, în viziunea unui medic chirurg
„Începu a Se înspăimânta şi a Se mâhni” (Marcu 14,33). Patima Domnului începe, de fapt, dela Naştere; primul sânge vărsat pentru noi a fost acela al circumciziei, la opt zile după naştere. Totuşi Jertfa va începe în Grădina Ghetsimani...”Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor se ruga. Şi sudoarea Lui ca picăturile de sânge care picurau pe pământ”(Luca 22,44). Singurul evanghelist care notează acest fapt este un medic: „Medicul iubit” şi o face cu precizia unui bun clinician. Hematridesa este un fenomen foarte rar, însă bine descris. Ea se produce după cum scrie dr. Le Bec, în condiţii cu totul speciale: „O mare debilitate fizică însoţită de o zguduire morală ca urmare a unei emoţii adânci, a unei frici mari”. Fenomenul constă într-o dilataţie intensă a capilarelor ce produce sudoarea. Sângele se amestecă cu sudoarea şi acesta este amestecul care iese prin piele, se adună şi curge pe tot corpul, în cantitate suficientă ca să să curgă şi să cadă pe pământ. Această hemoragie micorscopică se produce pe toată pielea, care de pe acum e rănită, dureroasă, debilitată pentru când vor veni loviturile viitoare.
Urmează prinderea, apoi Iisus este dus în faţa lui Caiafa, unde primeşte prima palmă puternică, urmată de multe altele, pe lângă pumni şi scuipări, toate venite din partea „supuşilor care-L batjocoreau”.
Tot trupul lui este îndurerat, care îi răsună ca un clopot. Îl apucă ameţeala... şi El tace, cu un cuvânt ar putea să-i nimicească.
Iisus mort de oboseală şi zdrobit de bătăi, va fi târât le celălalt capăt al Ierusalimului, la turnul Antonia - sediul autorităţii romane.
„Deci Pilat a luat pe Iisus şi L-a biciuit”(Ioan 19,1). Iisus e dezbrăcat şi legat complet gol, de o coloană din tindă. Braţele îi sunt trase în sus şi încheieturile mâinilor îi sunt legate de vârful stâlpului. Flagelarea se face cu biciul care e făcut din mai multe curele, pe care sunt fixate la oarecare distanţă de extremitatea liberă, câte două bile de plumb sau nişte osicioare (Stigmatele Sf. Giulgiu cel puţin corepsund unui astfel de bici).Numărul loviturilor este fixat de legea ebraică la 39, dar călăii vor lovi până la sincopă (leşin). Urmele de pe Giulgiu se găsesc aproape toate pe spate, capul cu faţa este pe coloană. Urmele loviturilor se văd pe umrei, pe spate, pe şale, coboară pe coapse, pe pulpe, de aici extremitatea de dincolo de plemburi a curelelor înfăşoară membrele şi îşi lasă brazdă până la faţa anterioară. Călăii sunt doi, câte unul de ficare parte de talie(aceasta rezultă din orientarea inegală a urmelor de pe Giulgiu); ei lovesc pe rând, puternic. La primele lovituri, bicele lasă urme livide, lungi vânătăi sub piele. Pielea fiind modificată şi dureroasă prin milioanele de mici hemoragii – sudoare de sânge – plumburele lasă urme şi mai adânci. Apoi pielea infiltrată de sânge, debilitată, se despică sub loviturile noi. Sângele ţâşneşte, bucăţi de piele se despică şi atârnă. Tot spatele e o suprafaţă roşie plină de mari brazde, nenumărate şi ici şi colo, peste tot, răni mai profunde datorită plemburilor!. Acestea sunt rănile dub formă de halteră(cele două bile de plumb şi biciul dintre ele) care se vor imprima pe Giulgiu; la fiecare lovitură corpul tresare durero. Dar El nu Şi-a deschis gura Sa... Sângele se scurge de la umeri până ljos. Lespezile mari ale caldarâmului sunt acoperite de el şi picăturile de împrăştie ca o ploaie de la biciurile ridicate până la hlamidele roşii ale spectatorilor. Dar nu mult după torturare, puterile Îl părăsesc, o sudoare rece Îi apare pe frunte, capul Îi este cuprins de ameţeli cu greaţă, fiorii îi trec prin spate, picioarele I se înmoaie şi, dacă n-ar fi legat cu pumnii foarte sus, El ar cădea în balta de sânge...
„Şi ostaşii, împletind cunună de spini, I-au pus-o pe cap”(Ioan 19,2). O veche hlamidă de legionar, pe umerii goi, îi serveşte de purpură regală. O trestie groasă în mâna Sa dreaptă – sceptrul. Iar în locul coroanei – o legătură de vreascuri de arbuşti, care abundă în mărăcinişurile mahalalei. Acestea de îndoaie uşor şi mai poartă şi nişte spini, mult mai lungi, mai ascuţiţi şi mai duri decât salcâmul. Din ele împletesc un fel de fund de coş pe care-l aşază pe capul Lui. Marginile le îndeasă şi le leagă cu nişte papuri împletite, apoi apasă fundul peste capul Lui până la ceafă şi pe frunte; spinii pătrund în pielea capului, care sângerează. Capul este numai cheaguri, lungi şuviţe de sânge au curs pe frunte sub legătura de papură, au inundat părul lung şi încâlcit şi au umplut barba. Apoi „închinarea supuşilor”, cu scuipări, palme şi pumni; una din lovituri îi mai afundă spinii în pielea capului. La un moment dat, o lovitură groaznică de baston dată oblic i-a lăsat pe obraz o rană, iar nasul Său semitic mare şi atât de nobil este deformat de o fractură a osului cartilaginos. Sângele îi curge din nas pe mustaţă.
Hlamida i s-a lipit de răni; când I-au smuls-o sângele reîncepe să curgă, Îl scutură frigurile. Îl îmbracă din nou cu hainele Sale, care se pătează de sânge.
Crucea e gata şi I-au pus-o pe umeri.
„Şi ducându-şi Crucea, a ieşit la locul ce se cheamă Golgota”(Ioan 19,17). Iisus îşi duce Crucea şi marşul începe cu picioarele goale pe străzile cu solul colţuros. Calea e cam de 600 m. Dar drumul este foarte accidentat. Iisus îşi pune cu greutate un picior înaintea celuilalt şi se împiedică adeseori. Cade în genunchi şi aceştia devin numai rană, iar grinda Crucii Îl răneşte rău cu asperităţile ei, Îi apasă umărul acoperit de răni care se deschid, se lărgesc şi se adâncesc la fiecare pas. I s-au sfârşit puterile. Pe haina fără cusătură e o pată enormă de sânge ce creşte mereu şi se întinde pe spate. Cade din nou şi deodată de-a binelea. Până la Golgota va fi ajutat de Simon Cirineanul. În vârful Golgotei, Iisus cade prăbuşindu-se şi crucificarea începe!
„Au luat hainele Lui” (Ioan 19,23)
Mai întâi trebuie să-L dezbrace – tunica, însă, e strâns lipită de răni, de tot trupul, iar descoperirea ei este pur şi simplu îngrozitoare, asemenea deşlipirii unui pansament lipit de rană. Fiecare fir al ţesăturii este lipit de suprafaţa rănită şi când este ridicat, rupe una din terminaţiile nervoase descoperite în rană. Aceste mii de şocuri dureroase se adaugă şi se înmulţesc, fiecare rănesc sensibilitatea sistemului nervos. Însă aici nu e o leziune locală, ci aproape toată suferinţa trupului. Dar, oare cum această durere acută şi atroce nu provoacă sincopa?
„L-au răstignit acolo pe El” (Luca 23,33).
Sângele curge din nou, ei Îl întind pe spate. Rănile de pe spate, de pe coapse, de pe gambe i se încrustează cu praf şi pietriş. Călăul ia un cui lung, ascuţit, pătrat, care la capăt are 8 mm grosime, îl aşază cu vârful la călcâiul mâinii în acea cută interioară a pielii pe care o ştie din experienţă. O singură lovitură de ciocan mare şi cuiul a pătruns în lemn. Iisus n-a ţipat, dar faţa Lui S-a contractat oribil. În acelaşi moment degetul Său mare s-a aşezat printr-o mişcare violentă, imperioasă, în poziţie opusă palmei: semn că nervul median a fost atins. O durere nespusă, fulgerătoare, care s-a împrăştiat în degete, a străbătut ca o limbă de foc umărul Lui şi I-a izbucnit în creier. Este durerea cea mai insuportabilă pe care o poate încerca un om, aceea pe care o dă rănirea marilor trunchiuri nervoase. Ea provoacă totdeauna sincopa şi aceasta este totdeauna o fericire. Dar Iisus n-a vrut să-Şi piardă conştiinţa: trunchiul nervos rămâne în contact cu cuiul şi pe el nu poate sta mult timp; când corpul va fi suspendat, nervul va fi întins ca o coardă de vioară pe căluş şi va vibra la fiecare zvâcnire, la fiecare mişcare, redeşteptând durerea oribilă. Va ţine 3 ceasuri. La celălalt braţ, aceleaşi dureri. Apoi grinda pe care e fixat în cuie este pusă la capătul stâlpului. Corpul trăgând de braţele care se lungesc oblic, s-a cam încovoiat, umerii răniţi de biciuire şi de purtarea Crucii, s-au frecat de lemnul aspru producând durere. Ceafa care era deasupra grinzii, s-a frecat de ea şi s-a oprit la înălţimea stâlpului. Vârfurile ascuţite ale marii cununi de spini au sfâşiat şi mai adânc capul. Bietul Său cap se apleacă înainte, fiindcă grosimea coroanei îl împiedică să se odihnească pe lemn şi ori de câte ori vrea să-l ridice, reînvie înţepăturile. Corpul atârnând nu este susţinut decât de cele două cuie împlântate în mîini pe nervii mediani. Pentru fixarea picioarelor, se îndoaie genunchii şi se aşază picioarele cu talpa pe lemnul Crucii. Piciorul stâng: cu talpa pe Cruce, dintr-o singură lovitură de ciocan, cuiul pătrunde prin mijlocul lui, între al doilea şi al treilea or metatarsic. La fel şi piciorul drept.
„Mi-e sete!”(Ioan 19,28)
Îi este sete, e supt la faţă şi brăzdat de sângele care se încheagă peste tot. Gura îi este întredeschisă şi buza inferioară începe să atârne. Puţina salivă i se scurge în barbă, amestecată cu sângele ieşit din nasul zdrobit. Gâtul îi este uscat şi ars, dar nu mai poate înghiţi. Faţa Sa este umflată, plină de sânge şi deformată. Mântuitorul strigă: „Mi-e sete!” şi un soldat ăi dă buretel muiat în oţet. S-a spus că faptul de a bea determină la aceşti nefericiţi martirizaţi o sincopă mortală, dar Iisus n-a băut. Va muri când îi va fi ceasul.
„Durerile iadului m-au înconjurat; întâmpinatu-m-au laţurile morţii”(Psalmul 17)
După câteva clipe se întâmplă un fenomen straniu. Muşchii braţelor devin rigizi, într-o contractură; deltoizii, bicepşii sunt întinşi şi proeminenţi, iar degetele se înmoaie ca nişte cârlige crampe. Acum la coapsă şi la pulpă aceleaşi ridicături monstruoase rigide şi degetele picioarelor se îndoaie. Este ceea ce se numeşte „tetanie”, când crampele se generalizează. Muşchii abdomenuli se întăresc şi ei ca nişte unde încremenite, apoi intercostalii, apoi muşchii gâtului respiratori. Respiraţia Lui devine înceată şi scurtă, superficială. Coastele trase sus de braţele întinse se ridică şi mai mult, epigastrul se adânceşte ca şi scobiturile de deasupra claviculei la umăr. Aerul intră şuierând, dar aproape nu mai iese. Respiră superficial, inspiră puţin, nu mai poate expira. Simte nevoia de aer ca şi un emfizematos în plină criză de astm. Palida Sa faţă s-a făcut violetă, purpurie, apoi vânătă. Se asfixiază. Plămânii plini de aer nu se mai pot goli. Fruntea i s-a acoperit de sudoare. Ochii ieşiţi din orbite se rotesc în sus. O teribilă durere îi străpunge capul.
„Părinte, iartă-le lor” (Luca 23,34).
Încet, cu un efort supraomenesc, El se sprijină pe cuiele care-I străpung picioarele. Gleznele şi genunchii se întind puţin câte puţin şi capul, smucindu-se, se urcă, uşurând tracţiunea pe braţe. Fenomenul diminunează tetania, regresează, muşchi de la piept se destind. Respiraţia devine mai amplă, mai profundă, plămânii se golesc şi în curând faţa îşi recapătă culoarea de mai înainte. A făcut acest efort ca să spună: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. Dar după câteva clipe corpul Său începe să coboare din nou. Fiecare mişcare răspunde în mâini cu dureri nespuse. Nu poate scăpa de această asfixie pe oricât de puţin timp, decât cu preţul unei suferinţe înspăimântătoare şi printr-un act voluntar.
Toate rănile Îi sunt infectate sau cel puţin vor fi. O limfă galbenă şi transparentă se prelinge şi se face crustă ca de ceară în partea de jos a rănilor. Pe cele mai vechi se şi formează ca nişte membrane care secretă serozitate purulentă. Iisus se luptă mereu; din timp în timp se mai îndreaptă. Toate durerile, setea, crampele, asfixia şi vibraţiile celor doi nervi mediani ai Săi, însă, nu I-au smuls nici un vaiet. Îndreptându-se iar, ca şi când ar vrea să ne spună că moare de bunăvoie, strigând iarăşi cu glas tare, grăieşte: „Părintele Meu, în mâinile Tale îmi dau duhul Meu!”. A murit când a voit.
După un ultim suspin, corpul Lui s-a aplecat încet înainte, cu bărbia în piept. L-a cuprins rigiditatea cadaveriei, iar pulpele sunt tari ca oţelul şi arzătoare, din cauza tetaniei.
„Şi îndată a ieşit sânge şi apă”(Ioan 19,34).
Un soldat îşi ridică suliţa şi o înfinge adânc cu o lovitură oblică în partea dreaptă. Un volum de sânge lichid şi negru care a ţâşnit până la soldat şi curge puţin câte puţin pe piept, închegându-se în straturi succesive. Dar în acelaşi timp a curs şi un lichid clar şi limpede ca apa. Rana se găseşte dedesubtul şi înafara mamelonului, tăietură oblică. Deci sângele iese din atriu şi apa iese din pericard. Înseamnă că inima Sa era comprimată de acest lichid şi peste toate celelalte avea şi durerea înspăimântătoare a inimii strânse ca într-o menghină! ...în termeni medicali, Mântuitorul nostru moare de „INSUFICIENŢĂ CORONARIANĂ”.
Domnul nostru Iisus Hristos a vindecat ca un medic în tripul Său toate rănile păcatelor noastre. Când păcătuim din nou Îl răstignim
„Patimile Domnului nostru Iisus Hristos”, văzută de dr. B. Barbet, medic chirurg la Spitalul Sf. Iosif din Paris
(text prelucrat de Ana-Maria Ioniţă, studentă Medicină)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu