Părintele Galeriu ne explică Rugăciunea Domnească:

II. Tatăl Nostru

Astfel, de la început, şi numai aceste două cuvinte ale rugăciunii: Tatăl Nostru ne descoperă bogăţie şi adâncime de înţelesuri. Fundamental însă ele ne descoperă Taina Prea Sfintei Treimi: „pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea Cea de o Fiinţă şi nedespărţită”; ne spun că, în cer, mai presus de noi, dar drept obârşie a noastră, a tuturor, este Treimea dumnezeiască. Aşa învaţă şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceşti trei Una sunt” (I Ioan 5,7). Aceasta şi este învăţătura cea mai adâncă a Revelaţiei, pentru că, aşa precum în Dumnezeire Cele Trei Persoane Una sunt, aşa şi noi, cei zidiţi „după chipul lui Dumnezeu”, oricât de mulţi am fi, una trebuie să fim.

Aici avem icoana şi izvorul vieţii noastre adevărate. Armonia între unicitate şi unitate, prin care oricine îşi afirmă darul lui unic, opţiunea şi opinia personală, în slujirea valorilor absolute, binele, adevărul, frumosul etc., care ne unesc pe toţi, conferă deodată şi sens, şi ordine existenţei şi vieţii noastre; ca într-o simfonie în care vocea fiecăruia şi unitatea lor sunt deopotrivă de însemnate. Iar fără acordul lor se iveşte falsul, dizarmonia, disonanţa, iar în societate: dezbinarea, tensiunea, violenţa, haosul. Avem libertatea să acceptăm sau nu această minunată ordine divină, dar fără împlinirea ei nu ne mai aflăm în adevăr, nu mai trăim după voia lui Dumnezeu şi, ca urmare, suferim. Iar cauza stă în individualismul nostru dezacordat, în orgoliu, egocentrism, narcisism...

Taina şi puterea acestei armonii în care ne cheamă Tatăl nostru este iubirea. Trebuie să mărturisim: „Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4,8) pentru că este Treime. Dumnezeu nu este un solitar metafizic. Iubirea nu e posibilă de unul singur, ci numai în comuniune. Când zic: iubesc, mă gândesc la tine, la un altul, şi împlinesc unitatea. Teologi şi învăţători ai Bisericii (spre exemplu Hugues de Saint-Victor) tâlcuiesc în chipul următor faptul şi sensul iubirii în Dumnezeu cel în Treime preamărit, arătând, o dată mai mult, inconsistenţa unui monism metafizic solipsist: unul, de pildă, nu se poate iubi decât pe sine, şi atunci, din eul, din egoismul lui, absolut singur, nu ne-ar putea învăţa pe noi cum să ne iubim unii pe alţii. În doi este iubirea-pereche, în care unul se gustă pe sine în celălalt; deci ieşirea din egoism nu este deplină – numai atunci iubirea este desăvârşită când cei doi împărtăşesc iubirea unui al treilea; când ceea ce primesc de la tine nu păstrez doar pentru mine şi tu pentru tine, ci dăruim unui al treilea. Numai Treimea este plenitudinea.

Tatăl nostru ne învaţă iubirea personală, iubire care unşte şi distinge în acelaşi timp. Dumnezeu este Persoană, nu doar un principiu, o putere: este Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Persoanele se iubesc şi nu se contopesc una în cealaltă, nu se anulează. În concepţia panteistă există teza că eul uman se absoarbe în principiul universal ca picătura în mare, se dizolvă. Însă principiile nu iubesc; numai persoanele au conştiinţa iubirii. Preasfânta Treime ne ţine în comuniunea iubirii: cu Tatăl, cu Fiul şi cu Sfântul Duh, şi între noi semenii, întreolaltă. Iubirea ne şi face părtaşi darurilor dumnezeieşti, pe care, primindu-le, noi le fructificăm, înmulţind astfel talanţii încredinţaţi de Părintele ceresc, pentru care şi dăm socoteală în faţa judecăţii. Iubirea ne instituie astfel într-o ucenicie creatoare.

Când noi rostim: Tatăl Nostru, aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul, trebuie să mai ştim că Părintele ceresc este într-un fel Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos şi într-alt fel Tatăl nostru. Dumnezeu este Tatăl Mântuitorului nostru după Fire, fiind aceeaşi Fire, esenţă divină, cu El. Noi însă suntem „fii” ai Părintelui ceresc prin har, prin voinţa Sa de a ne fi zidit după chipul Fiului Său. Noi îi suntem „fii” prin Fiul Său întru Duhul Sfânt. De aceea, căzând noi, din neascultare, am primit temeinica înfiere, tocmai prin Întruparea Fiului Său, prin Crucea şi Învierea Sa. Aşa, în ziua Învierii, grăieşte Mântuitorul către Maria Magdalena: „Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20,17). Ne descoperă astfel, deodată, că El este şi fratele nostru, dar şi Dumnezeul nostru, radical deosebit de noi, ca Unul Ce este din veci Fiul Cel de o Fiinţă cu Părintele Său ceresc. Iar El a fost trimis de Tatăl în lume tocmai ca să ne înveţe iubirea divină, prin care să-L putem numi şi noi, pe drept cuvânt, pe Dumnezeu, Tatăl nostru. Numai Mântuitorul ne învaţă, ne împărtăşeşte iubirea adevărată, deplină.

A existat şi în Vechiul Testament porunca iubirii, în amândouă înţelesurile ei. În cartea Leviticul (cap.19,18), citim: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Iar la Deuteronom (cap. 6,5) se porunceşte: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta”. Şi totuşi Mântuitorul, învăţând pe ucenici şi pe noi iubirea, rosteşte: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13,34). Ascultând acest cuvânt, ne întrebăm în ce constă noutatea iubirii propovăduite de Iisus Hristos? Această noutate ne-o spune tot El, întrucât precizează: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15,12). Între porunca dată în Vechiul Testament: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” şi aceea a Mântuitorului: „Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” este o deosebire radicală. În porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, „tu însuţi”, eu, noi ca oameni, suntem model, etalon al iubirii. Dar când păcătuim, mai putem fi modele de iubire? Nefericitul sinucigaş se iubeşte el pe sine? „Cel ce păcătuieşte – zice Sfântul Ioan Damaschin – urăşte chiar ceea ce el pretinde că iubeşte”; se urăşte deci şi pe sine. Porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” a fost dată atunci când nu se întrupase încă Protochipul, Modelul, Hristos. De aceea Domnul spune: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu”. El este Modelul dumnezeiesc din veci: în El nu este cădere, nu este păcatul care desparte pe Dumnezeu de om. În El şi prin El, şi numai când ne iubim unii pe alţii asemenea Lui, Îi putem spune lui Dumnezeu: Tatăl Nostru.

– va continua –