Răbdarea

Când ne gândim la răbdare ne vine în minte suferinţa. Uneori, în viaţă trebuie să răbdăm lucruri neplăcute, care ne rănesc fizic sau moral, şi o facem cu greu. Răbdarea este o virtute şi poate că în fiecare zi avem multe prilejuri să o manifestăm. Este nevoie de răbdare între oameni, pentru că ne rănim unii pe alţii. După cum Domnul ne rabdă pe toţi, buni sau răi, şi noi trebuie să avem răbdare. Un părinte filocalic, Marcu Ascetul, spune despre aceasta:
„Mare virtute e a răbda cele ce vin asupra noastră şi a iubi pe cei ce ne urăsc, după cuvântul Domnului”.
Alţi părinţi ai pustiei, precum Ioan Colov, Zosima sau Ammona, ne arată o viziune duhovnicească profundă asupra nedreptăţilor pe care le suferim de la semenii noştri. Cel de la care ne vine o nedreptate trebuie văzut ca un trimis al lui Hristos, ca un leac sufletesc. Prin el Domnul caută să vindece sufletul nostru de mândrie, răutate, egoism. Astfel, acelaşi părinte filocalic spunea:“Ocara de la oameni aduce întristare inimii, dar se face pricină de curăţie celui ce o rabdă.”
Noi trebuie să fim mulţumitori Domnului fie că primim bune sau rele, căci în plan spiritual tot ceea ce El îngăduie să suferim este spre binele nostru. Câte o dată, prin mustrările ce ne vin de la oameni suntem chemaţi la pocăinţă, întorşi din calea cea rea. Alteori suntem încercaţi şi mustrările ne sunt prilej de urcuş duhovnicesc. Pildă ne sunt sfinţii: marele Pahomie, pe când împletea coşuri împreună cu fraţii, a fost mustrat de un copil că nu împleteşte bine; el nu s-a tulburat, ci i-a cerut să-i arate cum să facă bine.
Răbdarea dovedeşte înţelepciune, căci alungă certurile şi răutatea dintre noi. „Prin răbdare se poate îndupleca un om mânios şi o limbă dulce înmoaie oase”(Pilde 25, 15) aflăm din Pildele lui Solomon. A răbda netulburat cele ce vin asupra noastră naşte blândeţea.
Noi trebuie să mai răbdam pe lângă nedreptăţi şi necazuri şi suferinţe. Aceasta se întâmplă de cele mai multe ori datorită păcatelor noastre. Marcu Ascetul spune:“Necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele păcatelor proprii. Iar dacă le răbdăm prin rugăciune, ne vom bucura iarăşi de venirea lucrurilor bune”
Necazurile sunt o cale de ispăşire a păcatelor. Virtutea este proprie naturii umane; păcatul este un dezechilibru. Astfel, de cele mai multe ori păcatul duce şi la boli trupeşti. În acestea noi trebuie să vedem mila lui Dumnezeu, după cum acelaşi părinte ne explică: „În durerile fără voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi izbăveşte de muncile veşnice”. Domnul nostru Iisus Hristos nu stă nepăsător la rătăcirea noastră. El ne caută ca pe oaia cea pierdută şi ne întoarce în staulul oilor Sale, Biserica.
Răbdând necazuri şi boli în viaţa aceasta noi ispăşim păcatele nostre şi ne izbăvim de osânda veşnică. Tot în filocalie citim: “Cel ce voieşte să înlăture relele viitoare e dator să poarte cu plăcere pe cele de acum. Căci astfel împăcându-se înţelepţeşte cu lucrurile, va ocoli prin dureri mici pedepse mari” (Marcu Ascetul).
La Taina Sfântului Maslu noi citim din Epistola Sfântului Apostol Iacov: “Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului. Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul şi îndurător”. De aici vedem că proorocii, drepţii şi sfinţii au suferit nu din cauza păcatelor. Ei au suferit pentru că L-au mărturisit lumii pe Hristos, făcându-se adevăraţi următori Lui. Marcu Ascetul ne explică: “Nu socoti că orice necaz vine peste oameni din pricina păcatelor, pentru că sunt unii bine plăcuţi şi totuşi încercaţi. E drept că s-a scris: «Necuvioşii şi nelegiuiţii vor fi prigoniţi». Dar tot aşa s-a scris: «Cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos, prigoniţi vor fi»”.
Avem nevoie să dobândim răbdarea, şi aceasta o facem prin rugăciune şi citirea Sfintei Scripturi. Astfel, învăţăm să nu urmărim plăcerea ca bine şi nici să vedem durerea ca rău. Psalmistul se întreabă: „Şi acum cine este răbdarea mea? Oare, nu Domnul? Şi statul meu de la Tine este” (Ps 38, 11) şi ne învaţă: „Dar lui Dumnezeu supune-te, suflete al meu, că de la El vine răbdarea mea”(Ps 61, 5).

Bogdan Florea, student Teologie Pastorală