Avortul - o perspectivă medicală

Ne-am obişnuit să privim avortul ca pe ceva normal, ca pe o metodă care ne scapă de „sarcinile nedorite”, o simplă procedură chirurgicală care elimină copilul din pântecele mamei lui ca şi cum sarcina ar fi o boală şi de aceea mergem la medic să „ne vindece”. O sarcină este privită de cele mai multe ori drept eşuarea metodelor de contracepţie, nu ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu.

Multe femei se tem de o nouă sarcină, motivând că nu au cu ce creşte copilul, că nu-i pot oferi tot ceea ce ar avea nevoie dacă se va naşte; de aceea apelează la avort, spunând: „Decât să-l nasc şi să nu-i ofer de toate, mai bine nu-l mai nasc!”. Din nefericire, grija acestor mame pentru copilul lor se transformă în uciderea pruncului; mama nu numai că nu-i dă de toate, ci mai rău: îi dă moarte copilului ei, ultimul lucru de care acesta ar avea nevoie. De fapt, copiii au în primul rând nevoie de dragostea părinţilor lor, nicidecum de lucruri materiale. Dacă Dumnezeu l-a pus în burtica mămicii lui, a avut şi va avea grijă şi de celelalte nevoi ale sale.

Copilul înainte de naştere este o fiinţă umană la fel ca toţi oamenii: cu trup şi suflet; aşa cum un nou-născut sau un bebeluş nu este mai puţin om decât un adult prin faptul că este mai mic, la fel nici un embrion sau făt nu e mai puţin om decât un copil abia născut. Diferenţa constă în dimensiunile lor şi în locul în care se află, naşterea fiind doar un moment de trecere, de schimbare a mediului. Ştim că avortul este considerat „acceptabil” dacă este făcut în primele luni de sarcină; se consideră că dreptul la viaţă al fătului începe de la 3 luni, până la această vârstă fiind permis avortul la cerere în România.

Acum să vedem ce spune ştiinţa medicală referitor la acestea...

Ultimile descoperiri ale cercetătorilor au scos la lumină aspecte până acum necunoscute referitoare la viaţa din uter. S-a descoperit că toate trăsăturile fiinţei umane există la embrion şi apoi la făt încă de la începutul conceperii sale. Astfel, încă din prima zi a embrionului, el este deja o persoană umană, având stabilit întreg bagajul genetic pentru totdeauna, adică toate informaţiile referitoare la viaţa lui: culoarea părului, a ochilor, talentele artistice, înălţimea etc. Chiar înainte ca mama să afle că este însărcinată, copilul are deja schiţate toate organele de simţ, deci poate pipăi, mirosi, vedea, gusta, auzi. Tot acum, la 4 săptămâni, inima lui bate, iar creierul lui este asemănător cu al adultului. Organele lui interne (rinichi, ficat etc.) sunt deja formate, la fel ca şi oasele; mâinile şi picioarele încep să se contureze şi ele. În a 40-a zi creierul are deja activitate electrică, deci începe să comande mişcările corpului. Copilul capătă astfel capacitatea de a-şi duce mânuţele la gură, poate sări, face tumbe, se răsuceşte în sacul cu lichid amniotic. Deşi mama încă nu-i simte mişcările, ele au deja specificul mişcărilor omeneşti. Puţin mai târziu, copilul începe să-şi sugă degetul, existând de pe acum preferinţa pentru mâna dreaptă sau stângă. Poate râde, plânge, sughiţa sau tresări la un stimul prea puternic încă din săptămâna a 17-a. Dacă ar fi aer în uter, vibraţiile corzilor vocale ar deveni sunete şi ar putea fi auzite. Copilul are capacitatea de a simţi durere încă de la apariţia sistemului nervos, incompleta lui dezvoltare doar încetinindu-i viteza de conducere. La fel şi memoria: este prezentă, dar din clipa naşterii copilul uită viaţa sa din uter, datorită amneziei produse de oxitocină, un hormon care trece de la mamă în sângele lui la naştere.

Referitor la complexitatea firii şi a manifestărilor copilului nenăscut, o întâmplare neobişnuită este grăitoare: unui făt i s-a descoperit o malformaţie congenitală şi nu putea supravieţui decât dacă s-ar fi intervenit chirurgical printr-o operaţie în uter, ceea ce s-a şi întâmplat; spre finalul operaţiei, când medicul se pregătea să coasă uterul, fătul a scos mânuţa din uter şi l-a apucat pe medic de deget, probabil pentru a-i arăta recunoştinţă! Acesta este, în mod cert, un caz fericit. Unul trist, însă, este prezentat în filmul „Strigăt mut”, realizat prin filmarea unui avort; camera surprinde embrionul în clipa în care medicul îndrepta chiureta spre el, pentru a-l bucăţi şi a-l scoate afară: copilul a căscat gura, strigându-şi, fără voce, durerea morţii...

Iată, deci, că un copil este, chiar înainte de a se naşte, la fel de viu, de uman şi de complex ca fiecare dintre noi.

O astfel de fiinţă este atacată prin actul avortului. O fiinţă umană în adevăratul sens al cuvântului, care însă nu se poate apăra. Drepturile omului apără vehement adulţii, copiii, dar un copil încă nenăscut - cea mai fragilă şi mai lipsită de apărare dintre fiinţe - nu este apărat de nimeni, de nici o lege. Chiar şi cea existentă este încălcată: deşi avortul este permis până la 3 luni, se fac avorturi şi la 4 sau la 5 luni, şi nu neapărat terapeutice. Legislaţia românească şi nu numai apără animalele pe cale de dispariţie, păsările sălbatice aflate în ou, dar puiul de om înainte de naştere rămâne neapărat. Cine să-i apere şi lui drepturile, căci nu-şi permite să-şi angajeze un avocat?... Privind exemplul Poloniei, care după ieşirea de sub regimul comunist a interzis avortul prin lege, astăzi înfăptuirea lui clandestină fiind sporadică, vedem că nu legiferarea păcatului este soluţia şi că o viaţă creştină, morală poate fi trăită într-o societate modernă.

Cât despre consecinţele avortului, statisicile arată că sunt dintre cele mai grave. Pe plan fizic, medical, avortul poate conduce la complicaţii, cum ar fi: perforaţia sau ruptura uterină, infecţii urmate sau nu de septicemie, hemoragii, complicaţii toxice, embolii, insuficienţă hepatică sau renală, peritonită, imunizare Rh, gangrenă; tardiv, pot apărea: tulburări menstruale, infecţii cronice, sângerări, sterilitate, sarcini extrauterine, pierderi (repetate) de sarcină naştere prematură, cancer etc. Multe dintre ele conduc adesea la moartea mamei. Pe plan psihologic şi afectiv, tristetea este cunoscută ca fiind ceva obişnuit în caz de avort, urmată de intensitate nevrotică, depresie, anxietate, plâns aparent inexplicabil, gânduri de sinucidere etc. Viaţa de familie şi cea socială vor fi mereu umbrite de amintirea faptei săvârşite.

Toate acestea nu arată decât că între păcat şi urmările lui pe toate planurile există o legătură intrinsecă, o dovadă în plus că Dumnezeu nu ne interzice un lucru sau altul pentru a ne răpi libertatea, cum am fi tentaţi să credem, ci pentru că acel lucru este contra firii noastre de origine divină, deci nu ne poate face decât rău. Adevărul despre păcat este susţinut, după cum am văzut, şi de ştiinţă (medicină, psihologie, statistică, poate chiar şi istorie etc.).

Rămâne însă alegerea noastră: să facem binele sau răul, să alegem ascultarea de Dumnezeu sau păcatul...

Ana-Maria Ioniţă, studentă Medicină