Despre a crede, a fi creştin şi a şti, aşa cum ne-au rămas de la Petre Ţuţea

Prima carte mântuitoare şi consolatoare pe continent – suverană – e Biblia.

În afara slujbelor bisericii nu există scară către cer.
În biserică afli că exişti.

Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!
A fi creştin înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian.

Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.

Dumnezeu s-a revelat, dovadă că este. De fapt, vânzoleala asta haotică a lumii actuale, frământarea lumii actuale mă convinge că nu există decât Dumnezeu. Că totul e muritor, şi universul şi omul, şi că lumea a fost făcută de Dumnezeu din nimic şi o va spulbera din orgoliul divin de a o face din nou, considerând că prima lui ispravă s-a înecat istoric.

Principiul egalităţii, pe care-l vehiculează democraţii din lume, funcţionează în mod real numai în religie, fiindcă numai religia creştină consideră oamenii egali în faţa lui Dumnezeu.

Omul e liber şi eliberat numai în templul creştin, acolo, în ritual, când se comunică tainele care îi învăluiesc deopotrivă şi pe sacerdot, şi pe credincioşi. Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuieşti infinitul şi autonomia gândirii cu credinţa în Dumnezeul creştin: „Robeşte-mă, Doamne, ca să fiu liber”.(Imitatio Christi)

Libertatea omului e partea divină din el.

A şti, la scară umană, poate fi folositor – dar în nici un caz mântuitor.

E mai mântuitoare o rugăciune într-o biserică din Găeşti decât Platon.

Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.

Fără credinţă şi Biserică, omul rămâne un simplu animal raţional şi muritor, raţionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiţiile cosmice decât restul dobitoacelor.

Singurul mod de a evita neliniştea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filosofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.

Religia transformă poporul într-o masă de oameni culţi.

Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea este singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu.

Am devenit un gânditor creştin când mi-m dat seama că fără revelaţie, fără asistenţă divină, nu pot şti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu. Nu pot şti de unul singur. Când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale.

Eu n-am destin. M-a protejat Dumnezeu. Destinul nu operează la mine. Întâmplările au alergat peste mine, dar n-au reuşit să mă nimicească. Asta m-a dus cu gândul la Dumnezeu, care e situat deasupra întâmplărilor vieţii mele.

Eu am fost asemănat cu Socrate. Atât el cât şi eu, în actele căutării, căutăm la scara noastră de oameni neaflând, şi ştim neştiind. Atât. Socrate a fost pentru mine un model existenţial. Dar raportat la Isus îşi pierde semnificaţia. El a căutat un zeu. Eu, de pildă, nu-l caut, că-l am.

(culese de Liliana Foşalău, din 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Bucureşti, Humanitas, 2000, prefaţă de Gabriel Liiceanu)