De la yoga la Hristos

Nu demult mǎ aflam la un curs la Universitate, asistând la o prelegere pe teme literare. Profesorul, un respectabil domn ca de şaizeci de ani, abǎtându-se de la subiectul pur ştiinţific al cursului, începu sǎ ne ne vorbeascǎ despre filosofia chinezǎ şi hindusǎ, despre reîncarnare, energii, despre „beneficiile” aduse de magie şi vrǎjitorie. Studenţii îl ascultau fascinaţi, deoarece omul cunoştea bine arta de a convinge şi ştia sǎ „ambaleze” toate aceste primejdioase erezii într-o luminǎ cât se poate de atrǎgǎtoare. Scopul dânsului, declarat dintru început, era sǎ ne „deschidǎ mintea şi sǎ ne elibereze de ignoranţǎ, pentru a putea să avem acces la Adevǎr”. Singurul adevǎr pe care îl puteam imagina în acea clipǎ era faptul cǎ el sǎdea în sufletele unor tineri sǎmânţa necredinţei sub una dintre formele ei cele mai grave. În cele din urmǎ cursul s-a încheiat iar studenţii s-au împrǎştiat plini de entuziasm faţǎ de „adevǎrurile” lumii despre care tocmai aflaserǎ…
M-am pornit şi eu spre casǎ cu sufletul apǎsat de gânduri. Încet, încet, am început sǎ reflectez la propriul meu trecut, la propriile greşeli, nu tocmai puţine.
Totul s-a petrecut cu vreo patru ani în urmǎ. Astǎzi, odatǎ cu trecerea timpului, vǎd lucrurile ceva mai clar şi mai obiectiv, dar atunci ştiu sigur cǎ mǎ aflam pe marginea prǎpastiei fǎrǎ ca mǎcar să bǎnuiesc acest fapt. Cuvintele sunt, desigur, mult prea sǎrace pentru a putea descrie lucrarea prin care Dumnezeu m-a salvat.
Încǎ de mic copil, de cum am învǎţat să citesc, am „devorat” biblioteci întregi, cǎci mǎ chinuia mereu o curiozitate fǎrǎ astâmpǎr, eram într-o permanentǎ cǎutare fǎrǎ sǎ ştiu exact ce anume îmi doresc. Pǎrinţii, creştini ortodocşi, nu aveau totuşi deloc de a face cu Biserica, mentalitatea lor fiind rezultatul ateismului impus de regimul comunist. Aşa cǎ nici eu nu aveam nici cea mai vagǎ idee despre credinţǎ. Mǎ interesam mereu ba de un domeniu, ba de altul – istorie, arte, muzicǎ, biologie, literaturǎ, etc.­ – toate pǎreau la un moment dat sǎ ofere o soluţie existenţialǎ definitivǎ. Apoi, bineînţeles, o luam de la capǎt cu şi mai multǎ frenezie şi împrǎştiere în duh. Fireşte, eram orgolioasǎ şi arogantǎ, mǎ purtam rǎu de tot cu toţi cei din jur, aşa cǎ, social vorbind, eram destul de izolatǎ.
Ortodoxia şi învǎţǎtura ei, despre care nu ştiam mare lucru, echivalau în mintea mea încâlcitǎ cu un ansamblu de ritualuri fosilizate şi obscure, bune doar pentru nostalgici, naivi sau neinstruiţi. Biblia o citisem conştiincios de la cap la coadǎ, pentru „cultura generalǎ” şi fǎrǎ sǎ trag vreun folos.Acesta a fost doar începutul. Terenul era pregǎtit pentru o rǎtǎcire de proporţii care nu a întârziat sǎ aparǎ în anii liceului.
Se ştie cǎ dupǎ 1989, au pǎtruns în România toate tipurile de pseudo-misticǎ, orientalisme şi manifestǎri New Age, într-un amalgam nǎucitor. Bioenergeticieni, maeştrii yoghini, teosofi şi clarvǎzǎtori au propovǎduit cu râvnǎ demonicǎ, mai rǎu ca în perioada arianǎ, reuşind sǎ infecteze sute de mii de suflete cu microbul ereziei.
Pentru mine a fost un moment mult aşteptat, o adevǎratǎ „revelaţie”, cum îmi plǎcea sǎ spun pe atunci. Am început sǎ citesc cu aviditate tot ce îmi cǎdea în mânǎ: tratate de yoga, vechi scrieri hinduse cum ar fi Sutrele sau Vedele, m-am apucat sǎ învǎţ limba sanscritǎ şi sǎ practic Hatha-yoga în speranţa cǎ voi „evolua spiritual” pǎnǎ la celelalte trepte yoga şi în final pânǎ la Nirvana, „iluminarea” promisǎ de toţi maeştrii asiatici.
În paralel mǎ intersam de parapsihologie, astrologie, bioenergie, teosofie şi lista poate continua. Viaţa mea era dirijatǎ de astre, împǎrţitǎ între şedinţe yoga, ore de contemplaţie şi meditaţie, razii prin librǎrii în cǎutarea ultimelor apariţii ale lui Rudolf Steiner, Osho sau Lazarev. M-am dat pe mâna bioenergoterapeuţilor care mi-au „echilibrat corpul energetic” şi mi-au modelat mintea dupǎ voia lor, pentru ca în cele din urmǎ, dupǎ şapte-opt ani, sǎ ajung la un dezechilibru psihic înspǎimântǎtor. Sǎ-i spun depresie e mult prea puţin, luni de zile am agonizat la limita nebuniei, fǎrǎ sǎ pot mânca, vorbi sau dormi aproape deloc. Mintea mea rostea un singur lucru: „Doamne, nu mǎ lǎsa să înnebunesc!”…
Intersant, nu e aşa, cǎ Îl chemam inconştient pe Acela pe care Îl ignorasem o viaţǎ întreagǎ… Doctorii nu îmi gǎseau nimic. Nici la şcoalǎ nu mai mergeam, la examene m-au dus cu forţa şi aşa am intrat la facultate şi mi-am mai revenit. Acolo am cunoscut un grup de colegi foarte credincioşi, cu o viaţǎ duhovniceascǎ exemplarǎ. Au urmat patru ani de ciocniri şi dispute dure între ocultism (reprezentat cu mândrie şi vehemenţǎ de cǎtre mine) şi Ortodoxie (vocea prietenilor mei, calmǎ şi rǎbdǎtoare). Îmi aduc aminte cǎ eram în stare sǎ îmi dau viaţa pentru idea de reîncarnare, înfierând pe prietenii care frecventau Biserica şi se spovedeau: „Mǎ uimiţi, spuneam eu, cum puteţi crede în asemenea lucruri având totuşi o educaţie… Aţi fǎcut degeaba facultatea!”.
Ajunsesem pe la 23 de ani sǎ am mintea robitǎ de „lumi superioare” şi de „tentaţia absolutului”, dar eu nici mǎcar nu conştientizam aceastǎ sclavie. Dumnezeu era o idee abstractǎ, fǎrǎ viaţǎ. Dacǎ s-ar fi întâmplat sǎ mor atunci şansa de a mǎ mântui era, cred, ca şi inexistentǎ.Ce puteam eu oare pricepe despre DRAGOSTEA şi MILA lui Dumnezeu?Cu toate cǎ prin faptele mele L-am rǎstignit pe Hristos a doua oarǎ, El mi-a mai dat o şansǎ. De data aceasta într-un mod mult mai direct…
Prietenii m-au ademenit „în scop turistic” la o mǎnǎstire din zona Neamţului, deşi eu mǎ cam împotriveam. Ajunsǎ acolo, primele 24 de ore au fost critice. Ca o operaţie fǎrǎ anestezie. Mǎ simţeam efectiv strivitǎ, o presiune invizibilǎ mă fǎcea sǎ cred cǎ sufletul îmi va plesni şi se va dezintegra în mii de bucǎţele. Dar pentru cǎ nu aveam cu ce sǎ plec am rǎmas peste noapte. Şi am ajuns vrând-nevrând sǎ particip pentru prima datǎ la Sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe din care nu pricepeam nimic. Ba nici mǎcar nu ştiam ce sǎ fac în Bisericǎ şi mai trebuia sǎ port pe deasupra batic şi fustǎ lungǎ, ceea ce îmi pǎrea habotnicie curatǎ.
Treptat, în decursul câtorva zile, am început sǎ ma liniştesc. Mergeam benevol la Bisericǎ, analizând totul cu timiditate, alteori cu stupoare, ba chiar uneori mǎ simţeam penibil din cauzǎ cǎ nu înţelegeam nimic. Pânǎ când într-o noapte, la Utrenie, ascultând frumoasele cântǎri bizantine, am început sǎ plâng încetişor. Am simţit cum sufletul, îngheţat fiind, se înmuia dogorit de o cǎldurǎ interioarǎ. Fǎrǎ idei clar formulate, fǎrǎ cuvinte-balast: „Doamne, mi-am spus, ce-am fǎcut cu viaţa mea?”… Eram de parcǎ m-aş fi nǎscut a doua oarǎ, neajutoratǎ, speriatǎ, dar totuşi o bucurie profundǎ şi statornicǎ mǎ ajuta sǎ rezist. Ca şi Fericitul Augustin pe malul mǎrii, ca şi atâţia alţii am înţeles cǎ Dumnezeu nu trebuie cǎutat aiurea, cine ştie pe unde… cǎ trebuie sǎ lǎsǎm la o parte orgoliul stupid şi distructiv provenit din intelect, cât şi faţadele sociale şi profesionale, într-un cuvânt masca ce ne urâţeşte sufletele.
Aş minţi sǎ spun cǎ mai apoi a fost uşor. Revenirea, convertirea este o luptǎ crâncenǎ de fiecare clipǎ dacǎ vrei ca ea sǎ devinǎ o realitate. Dar nu mi-aş dori sǎ fie altfel. Mi-a fost greu sǎ renunţ la eşafodajul clǎdit pe erezii, înlocuind ideea de reîncarnare cu mântuirea, ideea de Absolut imparţial şi rece cu prezenţa lui Hristos, Calea, Adevǎrul şi Viaţa. Obişnuinţele de o viaţǎ, modul de a gândi şi a te raporta la lume nu se schimbǎ peste noapte. Dumnezeu este Cel care lucreazǎ şi ne întǎreşte. Noi trebuie sǎ venim cu dorinţa sincerǎ de a ne schimba, cu renunţarea la noi înşine.
Aş dori sǎ închei aceastǎ relatare, de altfel plinǎ de lipsuri, cu o rugǎminte: dacǎ aveţi cunoştinţe, rude, prieteni aflaţi în rǎtǎcire, voi, cei care credeţi în Dumnezeu şi luptaţi sǎ faceţi voia Sa, SǍ NU RǍMÂNEŢI INDIFERENŢI! Nu îi lǎsţi sǎ se adânceascǎ şi sǎ piarǎ în pǎcat! E greu sǎ intorci pe cineva la credinţǎ, de obicei cu vorba nu se ajunge la nici un rezultat. Cea mai eficientǎ cale: rugaţi-vǎ intens pentru ei, daţi cât mai multe pomelnice. Au apǎrut multe cǎrţi care şi ele pot fi de mare folos: lucrǎrile Pǎrintelui Seraphim Rose, cartea lui Dyonisios Farasiotis – Pǎrintele Paisie şi marii iniţiaţi ai Indiei, lucrǎrile lui Danion Vasile, etc.
Sǎ ne ajute Bunul Dumnezeu sǎ învǎţǎm cât mai mult din cǎderile noastre pentru a ne îndrepta şi a ne învrednici de viaţa cea veşnicǎ!

A., 26 ani